Vom începe cu câteva dintre cele mai dramatice pasaje ale Bibliei.

„Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apocalipsa 12,7-9).

„În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne, şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului, şi le arunca pe pământ. Balaurul a stat înaintea femeii, care sta să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte. Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 12,3-5).

Atacul cel mai decisiv al lui Satana împotriva lui Dumnezeu, după ce a fost alungat, a fost direct împotriva Fiului lui Dumnezeu, dar nu a avut succes, aşa că şi-a întors furia împotriva bisericii pe care a întemeiat-o Hristos.

„Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şase zeci de zile…. Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia, care născuse copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi, şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui. Atunci şarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul. Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura, şi a înghiţit râul, pe care-l aruncase balaurul din gură” (Apocalipsa 12,6.13-16).

Timp de 1260 de ani, biserica creştină a suferit mânia lui Satana, ascunzându-se în multe cazuri în locuri retrase de pe pământ. Totuşi, Satana a dat greş din nou în împlinirea scopului lui, aşa că şi-a întors toate forţele chiar împotriva ultimei generaţii care va trăi pe planeta Pământ.

„Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12,17). „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele, pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (Apocalipsa 13,11-15).

Acesta este punctul în care Dumnezeu intră din nou în scenă în mod decisiv, pentru a schimba victoria aparentă a lui Satana într-o înfrângere finală.

„Apoi m-am uitat, şi iată un nor alb; şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur; iar în mână, o secere ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu, şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: ‘Pune secerea Ta şi seceră: pentru că a venit ceasul să seceri, şi secerişul pământului este copt’. Atunci Cel ce şedea pe nor, Şi-a aruncat secerea pe pământ. Şi pământul a fost secerat” (Apocalipsa 14,14-16). „Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: ‘Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apocalipsa 12,10-11). „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14,12).

Ce istorie dramatică, de la prima bătălie în cer şi până la bătălia finală de pe pământ. Aceasta este istoria pe care o trăim noi zi de zi. Suntem foarte aproape de punctul final al întregii istorii, iar noi trebuie să înţelegem cât mai clar cu putinţă despre ce este vorba în lupta aceasta şi care este partea pe care trebuie să o îndeplinim în bătălia finală.

Pentru a înţelege care este miza, trebuie să ne întoarcem la începutul luptei. Chiar de la începutul ei, marea luptă s-a dat pentru Legea lui Dumnezeu. Satana a atacat Legea lui Dumnezeu ca fiind vrăjmaşul păcii. Satana a zis: „Deşi Creatorul cere sacrificiu de sine şi renunţare la sine de la alţii, El Însuşi nu practică nicio renunţare la sine şi nu face niciun sacrificiu”. Satana a pretins că păcatul exista din cauza Legii lui Dumnezeu. Dumnezeu era răspunzător pentru păcat.

Cum putea Dumnezeu să dovedească faptul că Legea este o lege a dragostei? Odată ce marea luptă a izbucnit în cer, stabilitatea guvernării divine depindea de cineva care să descopere Legea lui Dumnezeu – cineva care să demonstreze întregului univers ce lucru frumos este Legea lui Dumnezeu.

Când scena luptei s-a mutat pe pământul acesta, Satana a atacat imediat credincioşia poruncilor lui Dumnezeu. „Atunci şarpele a zis femeii: ‘Hotărât, că nu veţi muri: dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul’” (Geneza 3,4.5). Cu alte cuvinte, Dumnezeu este un mincinos. Avertizarea lui Dumnezeu este lipsită de semnificaţie. Eva nu urma să sufere niciun rău în urma neascultării. Ea nu trebuia să asculte de Dumnezeu. De asemenea, Satana a propus o teorie care încă este foarte populară în zilele noastre. El a pretins că bunătatea desăvârşită nu era vrednică de dorit; în schimb, un amestec de bine şi rău va fi mult mai bun.

Imaginea cea mai clară a luptei timpurii dintre Dumnezeu şi Satana se află în cartea lui Iov.

„Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor. Domnul a zis Satanei: ‘De unde vii?’ Şi Satana a răspuns Domnului: ‘De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el’. Domnul a zis Satanei: ‘Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău’. Şi Satana a răspuns Domnului: ‘Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi turmele lui acoperă ţara. Dar ia întinde-Ţi mâna, şi atinge-te de tot ce are, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă’” (Iov 1,6-11).

Satana a pretins proprietatea asupra pământului, iar Dumnezeu a pus la îndoială pretenţia lui, arătând spre Iov, ca urmaş credincios al Său. Satana a răspuns că Iov nu I-a slujit lui Dumnezeu motivat de dragostea adevărată, ci numai din motive egoiste.

Este vrednic de observat cât de aproape a fost Satana de succes în încercările lui de a deturna planurile lui Dumnezeu. În timpul Potopului, numai opt persoane au supravieţuit pentru a perpetua neamul omenesc. Numai o mică rămăşiţă s-a întors în Iudeea din robia babiloniană.

Chiar în ziua în care Satana a reuşit să-i aducă pe Adam şi Eva de partea lui, Dumnezeu a făcut o făgăduinţă cuprinzătoare. „Vrăjmăşie voi pune între tine (Satana) şi femeie, între sămânţa ta (urmaşii lui Satana) şi sămânţa ei (Eliberatorul). Aceasta (Eliberatorul) îţi va zdrobi capul, şi tu (Satana) îi vei zdrobi călcâiul (Eliberatorului)” (Geneza 3,15).

Controversa care a început în cer avea să continue pe pământ. Lupta urma să fie dată pentru fiecare om în parte. Satana avea să caute fără încetare să aducă, prin amăgire, neînţelegeri în fiecare familie, fiecare loc de muncă, fiecare grup social şi în fiecare naţiune. El urma să-i constrângă pe cei din poporul lui Dumnezeu să desconsidere legile lui Dumnezeu cu privire la sănătate, alături de legile Sale morale.

Punctul înalt al răspunsului dat de Dumnezeu lui Satana a venit prin persoana Fiului Său. „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2,6-8).

Întreaga viaţă a lui Hristos a fost o descoperire a Legii lui Dumnezeu. Satana a spus că Legea lui Dumnezeu era o lege a egoismului. Isus a venit pentru a arăta că nu era astfel. „Legea lui Iehova este pomul; Evanghelia constituie florile parfumate şi roadele pe care le aduce” (Selected Messages, cartea 1, p.212). Cu alte cuvinte, Legea lui Dumnezeu este sursa din care se revarsă toate binecuvântările lui Dumnezeu, inclusiv Evanghelia harului Său pentru păcătoşii pocăiţi. Dragostea şi mila lui Dumnezeu sunt pur şi simplu nişte aplicaţii ale principiilor Legii Sale.

Ce ne arată Golgota despre marea luptă? Golgota ne arată că Legea lui Dumnezeu este bună. Dacă iubim Golgota trebuie să iubim şi Legea lui Dumnezeu, deoarece Golgota este Legea lui Dumnezeu. Golgota arată ce lucru frumos este Legea lui Dumnezeu. Golgota arată că Satana, nu Dumnezeu, a fost responsabil pentru păcat. „La crucea de pe Golgota, dragostea şi egoismul au stat faţă în faţă…. Satana… a făcut să se vadă în mod evident că adevăratul scop al răzvrătirii lui era acela de a-L detrona pe Dumnezeu şi de a-L nimici prin Acela prin care a fost arătată dragostea lui Dumnezeu” (Hristos Lumina lumii, p.57).

„Moartea lui Hristos pe cruce a asigurat nimicirea celui ce are puterea morţii, care este autorul păcatului…. Nu va mai exista niciun pericol de a mai izbucni o altă răzvrătire în universul lui Dumnezeu…. Prin eficienţa crucii, îngerii cerului sunt păziţi de apostazie. Fără cruce, ei nu ar fi mai în siguranţă împotriva răului, decât au fost îngerii dinainte de căderea lui Satana…. Planul de Mântuire arată vizibil dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu şi oferă o siguranţă veşnică împotriva trădării lumilor necăzute, precum şi a acelora care vor fi răscumpăraţi prin sângele Mielului…. Oh, noi nu înţelegem valoarea ispăşirii! Dacă am fi înţeles-o, am fi vorbit mai mult despre ea…. De ce nu studiază oamenii subiectul răscumpărării? Acesta este subiectul cel mai mare cu care se poate preocupa mintea omenească” (Signs of the Times, 30 decembrie, 1889).

Numai în lumina Golgotei putem să înţelegem ce este păcatul. Adevărul este că altcineva i s-a alăturat lui Satana în răzvrătirea lui. Întreaga lume este acuzată de uciderea Fiului lui Dumnezeu. „Niciun suflet nu ştie cum este Dumnezeu, până când nu se vede pe sine în lumina reflectată de la crucea de pe Golgota şi se detestă pe sine cu inima plină de amărăciune” (Testimonies to Ministers, p.264,265).

Fulgerele au strălucit, tunetele au sunat

El a purtat pentru mine fulgerele mâniei!

Apoi, în întuneric, văd un diavol,

El L-a răstignit pe lemn pe Fiul lui Dumnezeu.

 

Acea faţă înfuriată era plină de ură:

Oare cine putea să fie atât de rău?

El a scuipat acea faţă frumoasă;

Cine putea fi? Cine putea fi?

 

Întunericul se lasă; eu văd acel diavol,

Oh, am fost eu! Da am fost eu!

Eu am bătut cuiele pe Golgota!

În cele din urmă înţeleg adevărul – în cele din urmă înţeleg!

Oare avem noi o concepţie adevărată cu privire la ce anume este păcatul? De fiecare dată când ne îndepărtăm de ceea ce este bine, oare vedem noi acest lucru în natura lui perfidă şi respingătoare? „Cei care au îngăduit ca mintea lor să ajungă aşa de înceţoşată cu privire la ce anume constituie păcatul sunt înşelaţi în mod îngrozitor” (Mărturii, vol.9, p.267).

Când păcătuim, partea cea mai gravă nu este atât de mult fapta în sine. Este vrăjmăşia care se află în inimă. De fiecare dată când ne îndepărtăm de ceea ce este bine, oare ne dăm noi seama că în inima noastră este o crimă împotriva lui Dumnezeu? Când un om se pocăieşte, el Îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu. El spune: „Dumnezeu nu este responsabil pentru păcat”. Un om care nu se pocăieşte de păcat, un om care dă vina pe circumstanţe, un om care caută o scuză pentru păcat, realmente spune: „Dumnezeu este cauza”. Golgota şi viaţa lui Isus dovedesc că nicio situaţie în care poate să ajungă un om nu poate fi considerată o scuză pentru păcat. Nu există nicio scuză pentru păcat!

Dacă Dumnezeu urmează să îl extermine în cele din urmă pe diavol şi întregul rău, de ce nu face acest lucru acum? De ce nu a făcut El acest lucru cu mult timp în urmă? De ce un Dumnezeu bun îi îngăduie răului să se dezvolte un timp aşa de îndelungat? Probabil din cauza provocării adresate de Iosua cu mult timp în urmă.

„Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor Amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului” (Iosua 24,5). Dumnezeu doreşte dragostea noastră prea mult pentru a o distruge prin a o pretinde. Libertatea de a alege pe baza dovezilor se află la baza întregii mari lupte. Dumnezeu a ştiut că era cel mai bine pentru univers să ajungă să înţeleagă adevărul despre Satana, despre păcat şi despre dragostea Sa, prin examinarea dovezilor.

Dar dacă viaţa şi moartea lui Hristos i-a convins pe toţi îngerii credincioşi cu privire la bunătatea lui Dumnezeu şi cu privire la răutatea lui Satana, oare nu ar fi putut Dumnezeu să-L nimicească pe Satana imediat după cruce? Dacă întrebările principale cu privire la Legea lui Dumnezeu şi caracterul Său au primit răspuns prin viaţa şi moartea lui Hristos, de ce a trebuit să continue marea luptă? De ce nu l-a nimicit Dumnezeu pe diavol şi tot răul imediat după ce Isus a murit pe cruce?

Motivul principal pare să fie încăpăţânarea nesăbuită a fiinţelor omeneşti. Milioane şi miliarde dintre noi încă preferă să creadă ce spune şarpele despre Dumnezeu, în loc să creadă ce spune Biblia. Mulţi dintre noi se află de partea lui Satana în marea luptă.

Întrupat ca iudeu, Domnul Isus a demonstrat nu numai că Adam ar fi putut să-l învingă pe Satana în Eden, ci şi că oamenii obişnuiţi ar fi putut să-l biruiască. Dumnezeu vrea ca poporul Său credincios să-L apere pe El şi legile Sale. În Ezechiel 36,23, El spune că naţiunile vor şti că El este Domnul, când va fi îndreptăţit şi apărat „înaintea ochilor voştri”.

În curând, Planeta Pământ va alege de ce parte va trece şi vor rămâne două tabere clar delimitate. Una dintre aceste tabere va fi alcătuită din oameni care au ales să creadă minciunile lui Satana. De cealaltă parte, oamenii care au credinţă în Dumnezeu şi care au căutat să aibă un caracter asemenea caracterului Său vor fi găsiţi ascultându-L, păzind cu dragoste toate poruncile lui Dumnezeu.

Satana încă Îl acuză pe Dumnezeu. El Îi spune lui Dumnezeu: „Ei bine, Isus m-a învins. Isus a împlinit Legea lui Dumnezeu. Dar unde sunt oamenii care pot să facă lucrul acesta? Da, Tu ai avut oameni care au primit Golgota şi păcatele lor au fost iertate. Tu îi acoperi cu hainele neprihănirii tale, şi totuşi ei continuă să păcătuiască din nou din când în când. Unde sunt oamenii care vor păzi Legea lui Dumnezeu în mod desăvârşit, aşa cum a făcut Isus? Tu eşti în sanctuar, acoperind greşelile poporului Tău. Eu încă nu am fost înfrânt”. Apoi, Dumnezeu îi spune lui Satana: „Eu îi voi prezenta pe aceşti oameni, prin harul Meu, în veacul cel mai degenerat al istoriei pământului. Îi voi separa de orice păcat pe deplin. Ei vor reflecta complet chipul lui Isus. Eu voi ieşi din sanctuar, iar ei vor trăi sub privirile unui Dumnezeu sfânt, fără niciun mijlocitor”.

Vor fi prezentaţi asemenea oameni, încât vor uimi întregul univers. Prin ei, Satana va fi înfrânt pentru totdeauna şi fiecare întrebare care putea fi pusă împotriva Legii lui Dumnezeu – pot oameni să o respecte cu adevărat? – va primi răspuns pentru totdeauna în acel popor special pe care Scriptura îl numeşte cei 144000.

Printre sărbătorile naţionale date Dumnezeu poporului iudeu se afla o zi specială numită Ziua Ispăşirii. Scopul acestei zile este descris concis în aceste cuvinte: „Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi: veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului” (Levitic 16,30). Aceasta era o zi specială de curăţire a lui Israel, când toate păcatele erau îndepărtate din sanctuar şi din popor.

Aproape de sfârşitul ceremoniilor acelei zile, se întâmpla ceva neobişnuit. „Când va isprăvi de făcut ispăşirea pentru sfântul locaş, pentru cortul întâlnirii şi pentru altar, să aducă ţapul cel viu. Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu, şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie, să-i dea drumul” (Levitic 16,20-22). Ca parte necesară a curăţirii sanctuarului, ei trebuiau să găsească un om potrivit, cineva care era capabil, care era pregătit să ducă ţapul de trimis în pustie.

Înainte ca Satana să fie alungat din lumea aceasta, el trebuie să fie alungat complet din viaţa poporului lui Dumnezeu. Toate nelegiuirile ascunse trebuie să fie date pe faţă. Curăţirea sanctuarului nu este doar o lucrare de curăţire în cer, ci înseamnă înlăturarea finală a păcatului din viaţa celor ce alcătuiesc poporul lui Dumnezeu, îndepărtând domnia omului fărădelegii pentru toată veşnicia. Aici este un popor care pentru prima dată în istoria păcatului are parte de ştergerea tuturor păcatelor şi a fost sigilat pentru veşnicie. Dumnezeu poate să spună în prezenţa întregului univers: „Aici este un popor care a fost separat pe deplin de păcat”. Iar Dumnezeu va făgădui: „Ei nu se vor întoarce niciodată înapoi în păcat”. În virtutea faptului că aceşti oameni nu se vor întoarce niciodată în păcat, după ce va avea loc lucrarea finală în sfânta sfintelor, prin simplul fapt că odată ce au fost separaţi de păcat, ei nu se vor mai atinge de el din nou, iar Satana va fi dovedit a fi responsabil. Totuşi, pe de altă parte, dacă Satana ar putea să-i îndepărteze de ce este bine chiar şi în cel mai mic amănunt, el va câştiga în punctul acesta.

În ceremonia Zilei Ispăşirii, trebuia să fie un om potrivit care să ducă ţapul de trimis în pustie. Trebuia să fie cineva care putea să-l îndepărteze, care era capabil, suficient de pregătit şi de puternic pentru a face lucrul acesta. În timp ce adevăratul ţap de trimis este îndepărtat, el face un efort disperat pentru a scăpa. În perioada plăgilor, toate energiile lui Satana sunt îndreptate împotriva celor 144000. „În timp ce plăgile cad, ţapul de trimis este îndepărtat. El luptă cu putere să scape, dar este ţinut strâns de mâinile care îl conduc. Dacă ar fi reuşit să scape, Israel şi-ar fi pierdut viaţa. Am văzut că va fi nevoie de timp pentru a-l îndepărta pe ţapul de trimis în ţara uitării, după ce păcatele au fost puse asupra capului lui” (Spalding – Magan, p.2).

Când iese din sanctuar, Isus îi spune realmente lui Satana: „Iată-i pe cei ce sunt poporul Meu. Poţi să faci ce vrei cu el, dar nu poţi să le iei viaţa”. Satana are stăpânirea deplină asupra lumii şi asupra legiunilor întunericului. Toţi cei răi i se alătură şi o întreagă avangardă vine împotriva poporului lui Dumnezeu pentru a-l doborî. Dar Satana este ţinut strâns! Dacă ar putea să ducă în păcat pe unul din cei 144000, dacă ar putea să determine pe unul dintre ei să se îndepărteze de Legea lui Dumnezeu în cel mai mic amănunt, Satana ar triumfa.

Dar omul cel potrivit va fi în stare, prin puterea lui Isus, să-l ţină strâns pe Satana. El va sta în picioare. Cei 144000 sunt aceia prin care Isus câştigă în cele din urmă marea luptă. Aceasta este o luptă disperată între Isus şi Satana. La întrupare, a avut loc o luptă personală între Isus şi Satana, dar de data aceasta lupta aceasta va fi între Satana şi Isus reprodus în experienţa celor 144000. Prin simplul fapt că ei nu cad în păcat, ci respectă Legea lui Dumnezeu în mod desăvârşit, Satana este înfrânt. Cauza lui este pierdută, iar el este ţinut strâns.

Dumnezeu trebuie să le dea îngerilor din cer o asigurare că Planul de Mântuire este întru totul plin de succes. Ce asigurare au îngerii că aceia care sunt răscumpăraţi şi au murit de-a lungul veacurilor nu se vor întoarce înapoi în păcat. Unii dintre ei L-au primit pe Isus pe patul de moarte. Ce asigurare au îngerii că ei nu vor mai păcătui niciodată?

Când Dumnezeu şterge păcatele sfinţilor aflaţi în viaţă, El îi îngăduie lui Satana să-i încerce până la maxim. Satana îi trece prin toate încercările pe care poate să le conceapă, în circumstanţele cele mai descurajatoare, dar ei dovedesc că Planul de Mântuire are succes. Dar dacă ţapul de trimis putea să scape, întregul Israel şi-ar fi pierdut viaţa, nu numai cei 144000. Dumnezeu aşteaptă un popor de care urmează să depindă însuşi tronul Său. Dumnezeu urmează să rişte totul cu cei 144000. Dacă ţapul de trimis putea să scape, Israel ar fi fost pierdut. Planul de Mântuire s-ar fi dovedit a fi un eşec.

Există un singur lucru de care acest grup se va teme în timpul strâmtorării lui Iacov. Ei îşi vor da seama că totul depinde de ei. Ei îşi vor da seama că pot aduce dezonoare tronului lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care cei din grupul acesta urmează să împărtăşească experienţa lui Isus mai amplu decât orice alt popor.

În Epistola către Evrei se află o listă a marilor eroi ai Bibliei. La sfârşitul acestei liste se află o făgăduinţă remarcabilă: „Pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi” (Evrei 11,40). Fără dezvoltarea celor 144000 nu poate fi nicio înviere a celor neprihăniţi. Aceşti eroi aşteaptă ca în biserica lui Dumnezeu să fie cineva care poate să apere caracterul lui Dumnezeu, cineva care îl va înfrânge pe Satana, cineva care poate să ducă în pustie ţapul de trimis.

Când Dumnezeu a adus la existenţă o mişcare în 1844, scopul lui nu a fost doar acela de a aduce la existenţă încă o biserică alături de multe alte biserici. Lucrarea specială a celor 144000 este aceea de a chema afară un popor care va primi sigiliul viului Dumnezeu. Până atunci, lucrarea nu poate fi încheiată, iar lucrarea este aceea de a pune capăt păcatului. El aşteaptă un popor pe care poate să-l folosească pentru a face această lucrare specială.

Uneori, noi pierdem din vedere scopul soliei îngerului al treilea. Dumnezeu nu a adus la existenţă o mişcare doar spre a-i pregăti pe oameni pentru moarte. Dacă vom continua să mergem pe calea pe care ne aflăm, Satana nu va putea să fie alungat niciodată, iar lucrarea nu va fi încheiată niciodată. Diavolul vine alături de noi şi ne spune: „Voi faceţi o lucrare minunată în lume. Voi ridicaţi şcoli, spitale, instituţii şi biserici. Nu trebuie să faceţi nimic altceva, decât să continuaţi lucrarea bună pe care o îndepliniţi”. El face totul pentru a ne orbi faţă de lucrarea care a rămas nefăcută în sfânta sfintelor. Dumnezeu vrea să şteargă păcatele noastre şi să ne dea sigiliului viului Dumnezeu. O astfel de biruinţă îl aşteaptă pe poporul lui Dumnezeu în sfânta sfintelor.

Isus spune: „Iată că ţi-am pus înainte o uşă deschisă”. Uşa este deschisă, ploaia târzie aşteaptă. Ea aşteaptă să fie cerută şi primită de biserică. Isus aşteaptă să pună capăt păcatului. Dacă aceia care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu îşi îndreaptă privirile neclintit spre sanctuar, lucrarea aceea va fi îndeplinită.

Fie ca noi să înţelegem cu adevărat scopul soliei îngerului al treilea. Fie ca noi să înţelegem ce aşteaptă Isus să facă. Fie ca noi, prin harul lui Isus, să ne străduim cu toată puterea să facem parte din acel grup special care este numit cei o sută patruzeci şi patru de mii.

Cineva ar putea să conducă un experiment fascinant, cerând unui grup de oameni să-şi închidă ochii,   să-şi ridice mâna dreaptă şi apoi să indice direcţia spre nord. Acest experiment va avea întotdeauna ca rezultat o mare deosebire de opinii. Aşadar, cum va stabili grupul în ce direcţie se află nordul? Oare ar trebui să voteze care este direcţia nordului? Oare ar trebui să urmărească direcţia fiecărei mâini şi să decidă unde se află nordul printr-o metodă ştiinţifică de stabilire a punctului optim aflat la media dintre direcţiile indicate de toate mâinile? Sau fiecare ar trebui să fie mulţumit cu propria părere legată de direcţia în care se află nordul?

Oare nu ar fi mai înţelept să se stabilească direcţia nordului prin folosirea unui compas? Adevăratul nord nu este un subiect care trebuie supus dezbaterilor, ci trebuie să fie observat şi acceptat. Nordul nu este stabilit prin suma opiniilor noastre, nici direcţia lui nu este deschisă discuţiilor. Nordul magnetic pur şi simplu există. Este un fapt aflat în afara percepţiilor noastre senzoriale.

Dacă tu şi cu mine am naviga împreună cu biserica noastră pe o mare întinsă, oare ar conta dacă folosim nordul magnetic ca punct de referinţă, sau dacă folosim opiniile comunităţii noastre? Un filozof a spus odată: „Fie facem adevărul să se conformeze cu dorinţele noastre, fie facem dorinţele noastre să se conformeze cu adevărul”. Prin urmare este înţelept să sugerăm că, în ciuda protestelor unora, conformarea cu adevărul va avea ca rezultat o călătorie şi o sosire în siguranţă la destinaţie pentru biserica noastră. A face adevărul să se conformeze cu dorinţele noastre va avea ca rezultat o călătorie interminabil de lungă, deoarece vom fi întotdeauna rătăciţi, sau vom eşua tragic din cauza naufragiului.

Singurul adevărat nord aflat la dispoziţia noastră constă în călăuzirea primită de la Dumnezeu în Cuvântul Său. „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii (Evrei 4,12). Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate să străpungă faţadele şi acţiunile exterioare pentru a da pe faţă adevăratele motive şi intenţii ale inimii. Numai dacă îi îngăduim Cuvântului lui Dumnezeu să îşi facă lucrarea în inima noastră, putem fi siguri că urmăm adevărul, şi nu dorinţele noastre egoiste.

Apostolul Pavel a avertizat cu privire la un timp când dorinţele omeneşti vor lua locul adevărului. „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite” (2 Timotei 4,3.4). Oare nu cumva ne aflăm deja în acel punct? Oare nu cumva dificultatea cu care se confruntă oamenii cu urechile gâdilate sunt predicatorii care nu sunt siguri în ce direcţie se află nordul şi mulţimea de învăţături şi filozofii interesante, dar discutabile, care ne bombardează urechile, dornice să ia locul Cuvântului lui Dumnezeu?

Apelul aproape disperat pe care apostolul Pavel l-a adresat lui Timotei este categoric valabil pentru noi astăzi: „Timotee, păzeşte ce ţi s-a încredinţat; fereşte-te de flecăriile lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei, pe nedrept numite astfel, pe care au mărturisit-o unii şi au rătăcit cu privire la credinţă” (1 Timotei 6,20.21). Probabil că ar fi de folos să vedem cum definesc unii nordul în adventismul din zilele noastre.

În Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a fost introdus un sistem doctrinar nou pentru adventism, iar acum este acceptat ca fiind adevărul de către mulţi dintre membrii noştri. Mai întâi, li se spune că Dumnezeu nu aşteaptă de la ei să înceteze a păcătui în această viaţă pământească, deoarece El ştie că acest lucru este imposibil. Apoi sunt asiguraţi că El îi va reface miraculos şi instantaneu, când Se va întoarce Hristos, aşa încât nu vor mai păcătui niciodată.

Dar oare cum va putea Dumnezeu să ia un om care a păcătuit o viaţă întreagă şi să-l refacă instantaneu, aşa încât nu va mai păcătui niciodată? El poate să facă acest lucru, numai dacă înlătură libertatea personală a acelui om – capacitatea lui de a alege, transformându-l într-un computer programat. Prin urmare, dacă Dumnezeu poate să rezolve problema păcatului printr-o astfel de metodă mecanică, de ce nu a făcut acest lucru cu Lucifer însuşi, cu veacuri în urmă?

De unde vine această teologie a mântuirii? Direct de la Reformaţiune. Ea este o parte a unui sistem teologic elaborat, care a fost dezvoltat de către adepţii lui Calvin. Să vedem pe scurt câteva părţi ale acestui sistem.

Nici chiar căderea lui Adam şi, prin el, căderea neamului omenesc, nu a fost o întâmplare sau un accident, ci a fost rânduită în sfaturile tainice ale lui Dumnezeu (Loraine Boettner, The Reformed Doctrine of Predestination, p.234).

Inevitabilitatea destinului veşnic al fiecărui om a fost o parte centrală atât a teologiei lui Luther, cât şi a lui Calvin.

(Calvin) Viaţa veşnică a fost rânduită mai dinainte pentru unii, iar moartea veşnică a fost rânduită pentru alţii (Boettner, p.15).

(Luther) A fost rânduit mai dinainte… cine trebuie să fie condamnat (Boettner, p.15).

Aşadar, ce înseamnă cu exactitate acest lucru pentru cei ce sunt condamnaţi?

[Hotărârea Lui] se întinde… de la Creaţiune la judecată şi cuprinde toate activităţile sfinţilor şi îngerilor din cer, precum şi ale celor nemernici şi ale demonilor din iad (Boettner, p.13).

Acest dumnezeu monstruos al calvinismului creează nişte oameni, îi predestinează să fie pierduţi, îi priveşte cum păcătuiesc, nu le îngăduie să se pocăiască, iar apoi îi torturează pentru păcatele lor pe parcursul întregii veşnicii. Iar toate acestea sunt săvârşite într-o nepărtinire desăvârşită faţă de cel păcătos.

Celor nealeşi nu li se face nicio nedreptate (Boettner, p.113).

Unii adventişti de ziua a şaptea încearcă în prezent să scoată o pagină din această teologie calvinistă şi să o introducă în teologia bisericii noastre. Este pagina care ne învaţă că nu este nicio nevoie să încetăm a păcătui, deoarece Dumnezeu ne va reface miraculos la a doua venire a lui Hristos, aşa încât nu vom mai păcătui niciodată.

Sistemele teologice sunt asemenea unor stâlpilor unui gard, legaţi între ei. Doctrinele nu stau singure. Ele sunt conectate cu celelalte doctrine. A te baza pe o singură doctrină şi a o scoate din sistemul ei, fără a le lua şi pe celelalte este rareori cu putinţă. Vrem noi cu adevărat să ne întoarcem în mlaştina predestinaţiei, a păcatului originar şi a focului iadului spre a găsi o soluţie teologică pentru problema păcatului continuu din viaţa noastră de zi cu zi?

Într-un forum deschis pe un website, a fost pusă o întrebare: „Care dintre următoarele probleme crezi că este mai serioasă în biserica din zilele noastră: legalismul sau liberalismul?” Oare nu este posibil ca liberalismul să fie doar o altă formă a legalismului? Cineva a sugerat că liberalii sunt adesea doar nişte fundamentalişti care au un set diferit de puncte de credinţă. Ei aplică pur şi simplu legea „liberalismului” pentru a îngădui o anumită măsură de „libertate creştină”, adesea spre a vedea până unde pot să meargă pentru a o anula. Atât legalismul, cât şi liberalismul sunt centrate asupra eului în feluri diferite. Atât legalismul, cât şi liberalismul sunt probleme în biserica noastră şi în viaţa noastră. Din punct de vedere practic, ele sunt unul şi acelaşi lucru (deşi, în funcţie de tipul personalităţii tale, ai putea o să preferi pe una în defavoarea celeilalte).

Un alt indiciu care arată că liberalismul şi legalismul sunt unul şi acelaşi lucru este faptul că atât legalismul din urmă cu o sută de ani, cât şi liberalismul de astăzi sunt foarte confortabile cu mesajul de la 1888. În 1893, când a vorbit la Conferinţa Generală, A.T. Jones a citat avertizările adresate conducătorilor bisericii de către Ellen White.

Nu puteţi să neglijaţi mesajele de avertizare ale lui Dumnezeu, nu puteţi să le respingeţi, sau să le trataţi cu uşurătate, fără a fi în pericolul unei pierderi infinite. Batjocura, ridiculizarea şi răstălmăcirea pot fi îngăduite numai cu preţul degradării propriului suflet. Folosirea unor astfel de arme nu vă va aduce victorii preţioase, ci mai degrabă va înjosi mintea şi va despărţi sufletul de Dumnezeu…. Cei care nu au trecut prin experienţa unei lucrări cuprinzătoare a pocăinţei în lumina pe care Dumnezeu a binevoit să o dea poporului Său încă de la acea dată nu vor înţelege lucrurile cu claritate şi nu vor fi gata să spună că mesajele trimise de Dumnezeu sunt o amăgire…. Prejudecăţile şi părerile care au predominat la Minneapolis nu au dispărut în niciun fel; seminţele semănate în unele inimi acolo sunt gata să răsară la viaţă şi să aducă un seceriş pe măsură. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile nu au fost nimicite niciodată, iar ele încă aduc un rod nesfânt, otrăvind judecata, pervertind percepţiile şi orbind înţelegerea cu privire la mesaj şi mesageri pentru cei cu care intraţi în legătură (Extras din 1893 General Conference Daily Bulletin, p.67-70).

În martie, 1890, Ellen White i-a confruntat pe cei ce se împotriveau soliei de la 1888, în cuvintele următoare:

Mă tem de voi şi mă tem de interpretările pe care le atribuiţi oricărui pasaj din Scriptură, aşa cum s-au dat pe faţă de la sine în spiritul necreştinesc pe care l-aţi manifestat…. Fiţi precauţi cu privire la direcţia în cere mergeţi, ca nu cumva să săvârşiţi păcatul împotriva Duhului Sfânt…. Mă tem de orice aplicaţie a Scripturii, care are nevoie de un astfel de spirit şi aduce roadele pe care le-aţi manifestat voi (Scrisoarea 83, 1890).

Este mult prea vizibil astăzi faptul că multe voci moderne atacă părţi din solia de la 1888, întocmai cum le-au atacat cu mai bine de o sută de ani în urmă. Indiferent dacă vocile vin din legalism, sau din liberalism, există un mare disconfort cu privire la mesajul care i-a fost adresat bisericii noastre prin Jones şi Waggoner.

Care este temelia solidă, ideea fundamentală ce străbate solia de la 1888? Este ceva ce nu a trecut niciodată prin mintea lui Luther, Calvin, sau chiar a fraţilor Wesley. Este ceva ce nu a străpuns conştiinţa fraţilor şi surorilor noastre păzitoare ale duminicii din prezent. Este curăţirea sanctuarului ceresc – lucrarea de slujire a Marelui nostru Preot în Sfânta Sfintelor.

În termeni foarte practici, curăţirea sanctuarului ceresc este curăţirea inimilor noastre. Totuşi, ce înseamnă lucrul acesta în mod concret? Să-l ascultăm pe un scriitor adventist care a încercat să explice în 1893.

Pe măsură ce adevărul Său ne este descoperit rând cu rând şi pe măsură ce ne apropiem de Dumnezeu pas cu pas, sunt necesare schimbări şi despărţiri radicale de vechile căi, dacă vrem să facem paşii următori la fel cum i-am făcut pe cei dintâi. De ce acela care mărturiseşte a-L cunoaşte pe Hristos zăboveşte uneori luni şi ani de zile fără… să aibă nicio bucurie deosebită în Domnul?… Voi aţi refuzat până acum să umblaţi în lumina care a strălucit deja…. Acea lumină dă pe faţă păcatul şi compromisul vostru. Dacă refuzaţi să umblaţi în lumina care a strălucit până acum, cu ce sunteţi mai buni decât atunci când aţi refuzat să faceţi primul pas? Nici cu o iotă, iar voi aveţi nevoie de convertire încă odată. Refuzul de a face pasul al douăzecilea sau al o sutălea constituie o răzvrătire tot atât de mult precum constituie refuzul de a face primul pas. Când nu va mai fi făcut niciun compromis cu păcatul, când va fi înlăturată orice cauză a ofensării lui Dumnezeu, chiar dacă va fi nevoie să faceţi un sacrificiu la fel de mare precum aţi renunţa la mâna dreaptă sau ochiul drept, atunci viaţa voastră va fi un triumf continuu în Dumnezeu. Prima biruinţă pe care aţi câştigat-o, când aţi făcut primul pas, v-a adus bucurie; a doua biruinţă, când aţi făcut al doilea pas, v-a adus încă o bucurie; iar pe măsură ce vă apropiaţi de Domnul, lumina voastră devine din ce în ce mai strălucitoare şi bucuria voastră din ce în ce mai mare…. Cât de mulţi din mijlocul adventiştilor de ziua a şaptea au nevoie de convertire! Viaţa noastră ar trebui să fie un şir necontenit al convertirii. Atunci, bucuria şi pacea dragostei dintâi vor înfiora şi vor umple sufletul…. Starea voastră de căldicel înseamnă răzvrătire, iar păcatul vostru de a refuza să continuaţi a-L cunoaşte pe Domnul vă va împiedica să primiţi binecuvântările şi bucuria lui Hristos (Review and Herald, 9 mai, 1893).

Mulţi, mulţi adventişti au făcut primii paşi. Ei iubesc Sabatul şi A Doua Venire, dar s-au împotmolit la pasul al douăzecilea sau al o sutălea şi se miră de ce experienţa lor creştină stagnează. Cât de mult avem nevoie de un şir necontenit al convertirii. În acelaşi an, un alt scriitor adventist a scris cuvintele următoare:

Nu există niciun păcat, indiferent cât de adânc înrădăcinat în om, sau cât de mult timp a fost îngăduit, care să nu poată fi biruit pe deplin, dacă este predat pe deplin în mâinile Aceluia care are toată puterea în cer şi pe pământ. Dacă ne păstrăm privirea aţintită asupra lui Isus prin credinţă, noi putem să ne împotrivim fiecărei ispite. El a făgăduit că va pregăti o cale de a scăpa de toate ispitele care sunt prea puternice pentru noi. Scopul lui Dumnezeu este ca noi să trăim fără păcat; pentru că prin puterea Lui suntem în stare să biruim orice ispită căreia El îi îngăduie să vină asupra noastră; deoarece, dacă El pregăteşte o cale de scăpare din ispitele care sunt prea puternice pentru noi, nu poate exista niciun motiv pentru care nu ar trebui să ajungem fără păcat şi să trăim o viaţă curată. Păcatul şi numai păcatul este cel care ne descurajează…. De ce ne-ar scrie Dumnezeu, prin slujitorul Său, „ca să nu păcătuiţi”, dacă nu există nicio cale de a fi feriţi de păcat?…. Dar oricât ne-am lupta şi oricât de hotărâţi am fi, în Calea către Hristos, p.64, ni se spune că „vom fi nevoiţi adesea să îngenunchem şi să plângem la picioarele lui Isus din cauza nedesăvârşirilor şi greşelilor noastre, dar nu trebuie să fim descurajaţi. Chiar dacă suntem biruiţi de vrăjmaşul, nu suntem alungaţi, nici părăsiţi sau respinşi de Dumnezeu”…. Când ne păstrăm fără încetare privirile aţintite asupra lui Hristos, noi putem să trăim fără păcat. Când ne vom abate privirile de la El, vom păcătui. Noi putem să privim la El fără încetare…. Dar dacă ajungem la concluzia că nu putem să împlinim îndemnul „ca să nu păcătuiţi”, deja ne-am abătut privirile de la Hristos, am făcut pregătiri pentru a împlini poftele firii şi ne vom cufunda în disperare” (Review and Herald, 7 martie, 1893).

Între rolul de profet şi cel de preot biblic se află o tensiune continuă şi intensă. Frământarea care există între aceste două chemări este asemenea unui val clocotitor ce străbate inima Scripturii. Probabil că exemplul cel mai bun cu privire la faptul acesta este văzut în conflictul mortal dintre profetul Ieremia şi fraţii lui preoţi. Profetul a împlinit cu o consecvenţă plină de milă, constructivă şi responsabilă chemarea lui Dumnezeu de a înfrunta ce era greşit în Israel şi de a confrunta naţiunea cu faptele ei greşite. Pe de altă parte, preotul avea un rol mai degrabă pastoral, o autoritate instituţională mai mare, şi îşi asuma sarcina de a păstra naţiunea la un nivel echilibrat. În tensiunea care apărea, profetul suporta adesea mânia şi represaliile preotului.

În perioada timpurie de pionierat a oricărei mişcări a credinţei, vocea profetică este mult mai puternică şi mai respectată. Pe măsură ce mişcarea se maturizează, vocea preoţească îşi sporeşte influenţa. Cu toate acestea, în cele din urmă, aceasta poate să ajungă atât de dominantă, încât să aducă la tăcere vocea profetică. Cu cât organizaţia ajunge să fie mai puternică şi mai bine întemeiată, cu atât simte mai puţin nevoia de a avea o voce profetică. Unul dintre motivele declinului unei organizaţii este acela că vocea profetică ajunge treptat să fie adusă la tăcere şi devalorizată în organizaţie. Când vorbeşte, profetul este considerat a fi excentric, supărător şi chiar distructiv pentru organizaţie.

Am ajuns categoric la acest punct în adventism. Apelurile la reformă din zilele noastre sunt privite ca fiind distructive şi dezbinătoare. Încă odată, Ieremia îşi găseşte locul în groapă, deoarece îndrăzneşte să atace starea de fapt.

De ce atunci când cineva îşi exprimă îngrijorarea cu privire la un anumit aspect care nu este în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu în biserică, apar adesea acuzaţii de intoleranţă din partea celorlalţi membri ai bisericii, sau chiar din partea pastorului? Răspunsul constă parţial în concepţia modernă despre toleranţă. Începând de la cultură şi până la îmbrăcăminte, de la muzică şi până la filme, de la divorţ şi până la doctrină şi chiar de la feminism şi până la orientările sexuale interzise, totul trebuie să fie tolerat acum de către membrii bisericii.

Cineva a spus odată: „Ultima virtute a unei societăţi nelegiuite este toleranţa”. Roger Williams a constatat că toleranţa este intolerabilă, deoarece era doar la un pas de intoleranţă. Toleranţa din zilele noastre este intolerantă cu oricine continuă să creadă în definiţia biblică a păcatului. Cei care îşi ridică vocea în semn de îngrijorare sau de protest împotriva relelor persistente din mijlocul nostru nu mai sunt toleraţi. Responsabilitatea faţă de Cuvântul revelat al lui Dumnezeu este intolerabilă.

Din cauza acestor presiuni, sufletele credincioase au cedat în faţa unei conspiraţii a tăcerii. De ce suntem aşa de reţinuţi să vorbim? Parţial, pentru că ne temem să fim etichetaţi ca intoleranţi. Ca rezultat, compromisul înaintează fără piedici, păcatul continuă neconfruntat, învăţătura falsă este încurajată, iar standardele morale sunt mai joase decât oricând. Cei care au standarde înalte, care nu vor să-şi lase copiii să închirieze cele mai recente filme, să mănânce alimente dăunătoare, să vizioneze toate filmele de desene animate, sau să aibă întâlniri sentimentale la o vârstă prea timpurie sunt evitaţi şi ostracizaţi. Cei care se opun fundaţiei Grace Link, competiţiilor sportive dintre colegii şi teatrului sunt ridiculizaţi şi batjocoriţi.

Trebuie să avem aceeaşi atitudine pe care a avut-o Isus, şi anume că responsabilitatea spirituală cere ca păcatele publice să fie tratate public. Isus a mustrat deschis păcatul, deşi i-a iubit pe cei păcătoşi. Oare putem noi să facem mai puţin, şi totuşi să fim nişte ispravnici credincioşi?

Foarte respectatul teolog evanghelic J.I. Packer a fost unul dintre cei care au mărşăluit în semn de protest în iunie, 2002, când sinodul Diocezei Anglicane din New Westminster a autorizat ca episcopul ei să compună un serviciu religios pentru binecuvântarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Într-un articol care explică motivul acţiunii lui, Packer a argumentat că decizia luată în Westminster „falsifică Evanghelia lui Hristos, abandonează autoritatea Scripturii, pune în pericol mântuirea semenilor şi trădează biserica în rolul rânduit ei de Dumnezeu în calitate de bastion şi apărător al adevărului divin”. El a făcut referire la ceea ce numea „amăgirea de a-I cere lui Dumnezeu să sfinţească păcatul, prin binecuvântarea celor pe care El îi condamnă. Acest lucru”, spunea el, „este iresponsabil, lipsit de respect şi cu adevărat blasfemator”.

În acest context, noi ar trebui să ascultăm bine avertizarea lui Dumnezeu din Psalmi 50,16.17: „Dumnezeu zice însă celui rău: ‘Ce tot înşiri tu legile Mele, şi ai în gură legământul Meu, când tu urăşti mustrările, şi arunci cuvintele Mele înapoia ta?’” Invocând memoria lui Martin Luther, Packer a citat cuvintele acestuia: „Dacă eu mărturisesc cu glasul cel mai puternic şi prin expunerea cea mai clară fiecare punct al adevărului lui Dumnezeu, cu excepţia precisă a acelui mic punct care spune că lumea şi diavolul atacă în această clipă, nu-L mărturisesc pe Hristos, oricât de curajos aş putea fiu în mărturisirea credinţei în El. Acolo unde lupta este înverşunată este locul în care este dovedită loialitatea soldatului, iar dacă el se dă înapoi în acel loc, faptul de a fi statornic pe toate celelalte câmpuri de luptă înseamnă pur şi simplu fugă şi dezonoare”. (Why I Walked, „Christianity Today”, ianuarie, 2003).

Din nefericire, majorităţii dintre noi le-a fost frică să protesteze în felul acesta, din cauza unei dorinţe greşit orientate de a păstra armonia cu orice preţ. Ca exemplu al felului de protest pe care ar trebui să-l adresăm în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea împotriva învăţăturii false care distruge sufletele, aş dori să prezint următorul răspuns la cartea lui Keavin Hayden, Lifestyles of the Remnant, publicată de Review and Herald în 2001. (Kevin D. Paulson, disponibil pe www.greatcontroversy.org)

După citirea cărţii lui Hayden, puţini ar trebui să se îndoiască de faptul că poziţia pe care o ia cineva cu privire la curentul adventismului în legătură cu subiectele mântuirii are implicaţii directe asupra felului în care tratăm standardele de stil de viaţă. [El admite sincer] că problemele actuale legate de închinare şi stilul de viaţă din biserică sunt determinate direct de concepţia noastră cu privire la mântuire şi desăvârşire (p.16,24)…. El atacă speranţa desăvârşirii caracterului în viaţa aceasta, ca fiind produsul „duhurilor amăgitoare şi învăţăturilor dracilor”…. El declară că doctrina [aceasta] este învăţătura lui antihrist (p.18-19,20)…. Hayden insistă că atunci când Ellen White vorbeşte despre mântuirea „numai prin neprihănirea lui Hristos” şi descrie haina de nuntă din pilda lui Isus (p.19), ea se referă la numai la neprihănirea substitutivă (îndreptăţire), în contrast cu sfinţirea, cu privire la care Hayden neagă faptul că poate fi desăvârşită vreodată aici pe pământ…. [El insistă] că „din cauza stării noastre fireşti” (chiar şi după convertire) „toată neprihănirea noastră (faptele bune) este asemenea unei haine murdare” (p.19)….

Realitatea este că nici Scriptura, nici Ellen White nu pun semnul de egalitate între sfinţire şi hainele murdare ale neprihănirii proprii! Ellen White afirmă… „Ce este sfinţirea? Este a-I da lui Dumnezeu în întregime şi fără rezerve totul – sufletul, trupul şi spiritul” (Our High Calling, p.212)…. „Atât dreptul nostru de a intra în cer, cât şi pregătirea noastră pentru acesta se află în neprihănirea lui Hristos” (Hristos Lumina lumii, p.300). Cu alte cuvinte, atât îndreptăţirea, cât şi sfinţirea constituie neprihănirea lui Hristos…. Nici Biblia, nici Ellen White nu înalţă vreodată curăţia îndreptăţirii mai presus de aceea a sfinţirii şi niciuna dintre acestea nu este descrisă ca fiind neprihănirea lui Hristos într-o măsură mai mică sau mai mare decât cealaltă.

Hayden atacă doctrina desăvârşirii creştine, după cum urmează: „Dar dacă este posibil, atunci tot ce avem nevoie este ca Duhul Sfânt să ne facă suficient de buni. Noi nu avem realmente nevoie de caracterul substitutiv al lui Hristos, nu-i aşa?… Când Îl primim prin credinţă ca fiind înlocuitorul nostru, Cerul consideră caracterul Său desăvârşit, infinit, ca şi cum ar fi al nostru. Cerul ne consideră ca împlinind standardul desăvârşit, infinit al Legii divine, chiar dacă noi nu îl împlinim realmente în viaţa noastră (p.19)…. În Parabolele Domnului Hristos (p.312), [Ellen White scrie:] „Când ne supunem Domnului Hristos, inima noastră este unită cu inima Sa, voinţa noastră se contopeşte cu voinţa Sa, mintea noastră devine una cu mintea Sa, gândurile noastre sunt aduse la supunerea faţă de El, iar noi trăim viaţa Sa. Aceasta înseamnă a fi îmbrăcat cu haina neprihănirii Sale”…. Hayden descrie caracterul substitutiv al lui Isus ca pe o „umbrelă a harului veşnic”, care ne lasă loc pentru a cădea şi pentru a fi mai „toleranţi” faţă de căderile altora (p.24)…. Hayden atacă… „o învăţătură tradiţională care a lovit adventismul ca o plagă ani de zile – şi anume că Dumnezeu aşteaptă ca noi să ne unim cu puterea Duhului Sfânt şi să dezvoltăm în viaţa aceasta un caracter absolut desăvârşit, la fel ca acela al lui Hristos” (p.18)…. „Trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că până şi acele fapte bune pe care Hristos le creează în noi continuă să dea greş în a corespunde standardului infinit al Legii (p.20-21)…. El spune destul de clar că, în concepţia lui, chiar şi când suntem uniţi cu puterea Duhului Sfânt, desăvârşirea lui Hristos rămâne inaccesibilă pentru noi…. „Noi vom ajunge în cele din urmă la împlinirea speranţei noastre de a avea o stare de neprihănire desăvârşită la marea A Două Venire (p.23)…. [Dar Ellen White declară] că „atunci când caracterul lui Hristos va fi reprodus pe deplin în cei din poporul Său, El va veni pentru a-i declara ca fiind ai Săi” (Parabolele Domnului Hristos, p.69)…. „El a venit personal în lume pentru a le arăta locuitorilor ei cum să trăiască o viaţă fără păcat” (Evanghelizarea p.385)…. „El a venit în lumea aceasta şi a trăit o viaţă fără păcat, pentru ca prin puterea Sa poporul Său de asemenea să poată trăi o viaţă fără păcat” (Review and Herald, 1 aprilie, 1902)…. „Acela care nu are suficientă încredere în Hristos pentru a crede că El îl poate feri de păcat nu are credinţa că El îl va primi în împărăţia lui Dumnezeu” (Selected Messages, cartea 3, p.360)…. Dacă desăvârşirea este imposibilă în viaţa aceasta, standardele specifice ale stilului de viaţă adventist nu vor fi singurele victime. Dacă viaţa fără păcat a Domnului este inaccesibilă chiar şi pentru creştinul sfinţit, cerceii şi hamburgerii şi muzica contemporană vor fi doar o parte a problemei. Dacă această doctrină este acceptată, fiecare categorie a conduitei creştine este lăsată vulnerabilă în faţa valurilor schimbătoare ale unei presupuse naturi josnice imposibil de biruit. Iritarea, pofta, mânia, neînţelegerile din familie, ura rasială, lăcomia după proprietăţi îşi vor impune prezenţa lor ocazională la fel de des – poate mai des – decât dorinţa noastră de a călca tabuurile unice ale adventismului clasic….

Dacă acceptăm premisa că o anumită măsură de păcat va fi întotdeauna prezentă în viaţa creştinului, atunci care păcate ni se va îngădui să continuăm a le săvârşi?…. Când vedem semnele de abuz pe trupul unui copil bătut, sau citim despre incendierea rasistă a unei biserici afro-americane, oare trebuie ca furia noastră să fie adusă la tăcere de posibilitatea ca astfel de păcate să continue a exista printre păcatele asupra cărora cei greşiţi nu pot să câştige biruinţa totală? Noţiunea că „greşelile ocazionale” vor fi întotdeauna partea creştinului trece cu vedere realitatea că majoritatea păcatelor, chiar şi cele foarte odioase şi brutale, sunt săvârşite de obicei doar ocazional…. Fiecare faptă nemiloasă, de la inchiziţie şi până la sclavia brutalităţii industriale a marcat cărarea nedesăvârşirii creştine. Iar dacă un fel de păcat este scuzabil, din cauză că natura noastră păcătoasă este prea puternică, până şi pentru Duhul Sfânt, atunci va fi întocmai pentru orice alt fel de păcat. Hayden vorbeşte favorabil despre acei creştini care „nu reuşesc să atingă înălţimea standardului, deoarece noi am încercat cu bune intenţii să facem tot ce am putut mai bine şi am dat greş” (p.13). Problema este că lumea a privit la intenţiile bune ale creştinilor timp de două mii de ani şi s-a săturat de nereuşitele noastre continue….

Suntem tulburaţi de aparenta convingere a lui Hayden, pentru care cheia unităţii bisericii este mai degrabă o toleranţă nelimitată faţă de diversitate, decât supunerea necondiţionată a credincioşilor faţă de sfatul scris al lui Dumnezeu…. De ce pacea între noi, prin toleranţa mutuală, este atât de evidentă în cartea lui Hayden, într-o măsură mult mai mare decât necesitatea păcii cu Dumnezeu prin ascultarea condusă de Duhul?…

„Cei care nu au suficient curaj pentru a mustra greşeala, sau care, din cauza indiferenţei sau a lipsei de interes, nu fac niciun efort serios spre a-şi curăţi familia sau biserica lui Dumnezeu, sunt consideraţi responsabili pentru răul care ar putea rezulta din neglijarea datoriei lor. Noi suntem la fel de răspunzători pentru relele pe care am fi putut să le împiedicăm în viaţa altora prin exercitarea autorităţii părinteşti sau pastorale, ca şi când faptele au fost ale noastre” (Patriarhi şi profeţi, p.578)…. „A vesti Cuvântul lui Dumnezeu cu credincioşie constituie o lucrare de cea mai mare importanţă. Totuşi, aceasta este o lucrare întru totul diferită de aceea de a critica fără încetare, gândind răul şi separându-te de ceilalţi. A judeca şi a mustra sunt două lucruri diferite. Dumnezeu le-a încredinţat slujitorilor Săi lucrarea de a-i mustra cu dragoste pe aceia care greşesc, dar a interzis şi a condamnat judecarea necugetată care este aşa de obişnuită în mijlocul celor ce se declară a fi credincioşi ai adevărului” (The Upward Look, p. 366).

În cartea lui, Hayden invocă de repetate ori termeni ca „libertate religioasă”, „drepturile omului” şi „libertate de conştiinţă” ca fiind pledoaria lui pentru o toleranţă mai mare în biserică în ce priveşte stilul de viaţă şi aspectele legate de închinare (p.27,67,74,77,89,123). În una dintre cele mai îndrăzneţe dintre declaraţiile lui, Hayden sugerează că adventiştii care caută să înalţe standardele cu privire la dietă, îmbrăcăminte, muzică, etc. îşi vor uni în cele din urmă forţele cu cei ce promovează legile duminicale, deoarece se presupune că ei au „cultivat un caracter care crede că ştie ce este cel mai bine pentru toţi ceilalţi” (p.123)…. Hayden critică îndeosebi practica evangheliştilor adventişti conservatori de a le cere candidaţilor să renunţe la portul bijuteriilor înainte de botez (p.67,70)…. Hayden scrie: „Simplul fapt că Biserica Adventistă ar putea să piardă bătălia cu privire la bijuterii nu înseamnă că noi am pierdut bătălia cu privire la suflete” (p.74). Totuşi, el pare să nu-şi dea seama că îndepărtarea de sfatul inspirat înseamnă a pierde bătălia cu privire la suflete!…

La un moment dat, Hayden ne sugerează să botezăm în biserică oameni care nu au renunţat pe deplin la folosirea tutunului, numind acest fapt una dintre „pietrele de poticnire” pe care adventiştii le-au pus în mod tradiţional în calea noilor membri (p.50-52)…. [Dar Ellen White declară]: „Noi nu-i primim în biserică pe aceia care folosesc băuturi alcoolice sau tutun. Noi nu putem să admitem astfel de persoane. Dar putem să încercăm să le ajutăm să biruiască” (Temperanţa, p.166)….

Totuşi, ceea ce ar trebui să tulbure orice adventist credincios este comentariul următor făcută de Hayden: … „Dacă vom continua să adoptăm o poziţie dogmatică şi inflexibilă cu privire la aspecte morale mai puţin definite, cum ar fi portul bijuteriilor, dictându-le tinerilor noştri ce fel de muzică trebuie să asculte şi condamnând participarea lor la activităţi cum ar fi dansul, frecventarea teatrului, putem să ne aşteptăm să continuăm a-i vedea părăsind biserica noastră, mulţi dintre ei ne mai întorcându-se niciodată” (p.125)…. Cu privire la concepţia lui Hayden că standardele înalte au tendinţa de a-i alunga pe tineri şi sunt presupuse a fi „un handicap pentru abilitatea noastră de a aduce noi convertiţi în biserică” (p.125), cum se face că acele comunităţi religioase cu standardele cele mai înalte de credinţă şi practică – dintre care unele sunt mai aspre decât adventismul conservator în anumite aspecte – au crescut ca număr de membri în ultimii douăzeci de ani, în timp ce acela care au o tendinţă liberală, mai tolerantă, au scăzut continuu?…

Într-o carte intitulată The Screwtape Letters, de C.S. Lewis,… un demon pe nume Screwtape îl sfătuieşte pe un demon cu mai puţină experienţă cu privire la felul în care să prindă în capcană fiinţele omeneşti. „Jocul”, a zis Screwtape, „este să-i faci să alerge peste tot cu stingătoare de foc, ori de câte ori este o inundaţie. Fă-i pe oameni să se înghesuie în barcă pe partea care este aproape scufundată. Când oamenii sunt căldicei şi apatici, stârneşte-i împotriva pericolului entuziasmului şi emoţiilor. Dacă sunt leneşi, vorbeşte-le despre ipocrizia celor care muncesc. Dacă sunt nemiloşi, avertizează-i împotriva relelor sentimentalismului…. Cu alte cuvinte, fă-i să audă tare şi repetat avertizări de care nu au nevoie”.

Nicio analogie nu ar putea să descrie mai bine obsesia unora asemenea lui Keavin Hayden cu privire la pericolele legalismului, rigidităţii excesive şi paranoiei apocaliptice, în mijlocul unei biserici în care predicatorii ei cei mai populari şi literatura principală lovesc continuu împotriva un astfel de presupuse rele…. Nici decăderea tot mai adâncă a lumii, nici impactul ei tot mai mare asupra bisericii nu beneficiază de multă atenţie; totuşi, Hayden continuă să scrie în tonuri nemiloase despre „biserica noastră orientată spre standarde” (p.41)…. Chiar şi un studiu fugitiv al raportului sfânt arată că poporul lui Dumnezeu a fost amăgit şi înrăit cu mult mai adesea de conformarea cu lumea, decât de extremismul conservator….

Hayden scrie, aşa cum fac şi alţii din adventismul contemporan, că dificultatea actuală a bisericii este găsirea unui anumit teren de mijloc între alternativele liberale şi conservatoare din mijlocul nostru (p.123)…. Dar Inspiraţia [spune]”… Ascultarea sau neascultarea constituie elementul asupra căruia trebuie să decidă întreaga lume. Toţi vor fi chemaţi să aleagă între Legea lui Dumnezeu şi legile oamenilor. Aici va fi trasată linia de despărţire. Vor fi numai două clase” (Hristos Lumina lumii, p.763).

Trebuie să întrebăm: De ce, în avertizările lor adresate bisericii din zilele de pe urmă, atât Scriptura, cât şi Ellen White sunt atât de lipsite de obsesia legalismului care este aşa de obişnuită în adventismul contemporan?… Nici Scriptura, nici Ellen White nu descriu marea problemă a celor ce se declară credincioşi în timpul sfârşitului ca fiind aceea a neprihănirii prin fapte, a atenţiei excesive acordate standardelor, sau a predicării seci a Legii. Este adevărat, aşa cum evidenţiază Hayden, că Ellen White avertizează cu privire la fanatismul din biserică în timpul sfârşitului (p.36)…. Dar ea vorbeşte mult mai adesea despre „aceia care au cedat pas cu pas pretenţiilor lumii şi s-au conformat cu obiceiurile lumii”, despre aceia care „nu au fost sfinţiţi prin ascultarea de adevăr,… unindu-se cu lumea şi împărtăşind spiritul ei”….

În rezumat, cartea lui Hayden este un document tragic şi distructiv, una dintre cele mai ruşinoase cărţi care au fost publicate vreodată de către o casă de editură adventistă. Ea loveşte direct în miezul credinţei noastre, prin negarea desăvârşirii caracterului prin puterea Duhului Sfânt…. Putem cel puţin să-i mulţumim lui Hayden pentru că recunoaşte sincer faptul că negarea acestei doctrine cheie este legată direct de o abordare mai îngăduitoare a stilului de viaţă…. Toate celelalte aspecte ale vieţuirii creştine – nu doar cele unic adventiste – ajung vulnerabile, dacă creştinismul este redus doar la încă o formulă de genul „tot ce poţi mai bine”, printre nenumărate alte formule. Cartea lui Hayden este demonstraţia cea mai clară cu putinţă cu privire la motivul pentru care, chiar acum, vedem târându-se în praf aşa de multe dintre standardele noastre îndrăgite.

Aici este marele pericol al multora…. Ei aşteaptă să vadă ce vor gândi alţii. Dacă aceştia nu sunt de acord, ei sunt convinşi că subiectul în discuţie nu are nici o importanţă…. [Ei] umblă în lumina altora, trăiesc prin experienţa altora, simt cum simt alţii şi fac ce fac alţii. Ei acţionează ca şi cum n-ar avea individualitate. Identitatea lor este cufundată în alţii, ei sunt umbre simple ale celor pe care îi socotesc drepţi. Dacă nu devin conştienţi de caracterul lor şovăitor şi nu-l corectează, vor fi lipsiţi de viaţa veşnică; nu vor fi în stare să se lupte cu pericolele zilelor din urmă…. Alături de ei trebuie să fie cineva care să-i informeze dacă cel care se apropie este un duşman sau un prieten…. Bărbaţi, femei şi tineri, Dumnezeu vă solicită să aveţi curaj moral, voinţă statornică, tărie morală şi perseverenţă, dispoziţii sufleteşti, care nu se pot baza pe afirmaţiile altora. El vrea ca, înainte să primiţi sau să respingeţi aceste afirmaţii, să le studiaţi, să le cântăriţi şi să le aduceţi înaintea Lui în rugăciune (Mărturii, vol.2, p.129-130).

Cei care se merg pe căile lumeşti şi îşi permit obiceiuri contrare legilor fizice şi morale ale Domnului, precum şi cei care au făcut înţelegeri cu bisericile şi organizaţiile Babilonului, indiferent dacă sunt conducători sau laici, ar trebui să fie mustraţi cu claritate. „În timpul când mustrarea şi pericolul atârnă deasupra celor din poporul lui Dumnezeu, este nevoie de ceva în plus faţă de rugăciuni şi lacrimi. Faptelor nelegiuite trebuie să li se pună capăt” (Review and Herald, 17 mai, 1887).

Aşa de mulţi au spus: „Ştiu că Dumnezeu va limpezi lucrurile într-o zi. Adesea văd lucruri despre care ştiu că nu sunt bune, dar le trec cu vederea de dragul prietenilor mei care au nevoie de dragostea şi încurajarea mea”. Inspiraţia are acest sfat pentru „mulţi”: „Încetaţi să fiţi de acord să ascultaţi pervertirea adevărului fără a adresa niciun protest” (Selected Messages, cartea 1, p.196).

Poate că, dacă aţi vorbit şi aţi fi refuzat să luaţi parte la o modalitate greşită de a acţiona, prietenii voştri ar fi stat de partea adevărului. Cu toate acestea, noi avem această conspiraţie a tăcerii – această mentalitate a „privirii îndreptate în altă parte”. Sunt sigur că mulţi ar fi coborât din arcă, dar nu au vrut să fie diferiţi şi să-şi părăsească prietenii.

Cât de mulţi din mijlocul nostru astăzi vor pieri la hotarele ţării? Cât de mulţi care sunt aşa de siguri că sunt în bună rânduială cu Dumnezeu vor petrece mileniul ca nişte oase putrede împrăştiate pe acest pământ, în loc de a umbla pe străzile de aur? Mulţi sunt amăgiţi de ceea ce cred că sunt nişte sentimente iubitoare, creştine, care în realitate nu au nicio altă sursă mai înaltă de autoritate, decât prinţul întunericului însuşi.

Ne aflăm la hotare. Fie ca Dumnezeu să deschidă ochii orbi şi să dezlege limbile mute. Trebuie să ne îndreptăm spre adevăratul nord şi să nu ghicim calea spre casă.

Aceea pe care Dumnezeu a trimis-o ca mesager special pentru rămăşiţa din timpul sfârşitului a spus de repetate ori că Dumnezeu nu le-a dat tot adevărul celor ce au trăit în generaţia ei. Ea a spus că Dumnezeu a avut mai mult adevăr – o nouă lumină – de împărtăşit cu cei din poporul Său, pe măsură ce situaţiile vor face necesar acest lucru şi pe măsură ce ei îşi vor deschide inima pentru Duhul Sfânt.

În ultimii douăzeci de ani, eu am primit multe compilaţii care conţineau, pagină după pagină, declaraţii despre o venirea unei lumini noi şi despre necesitatea de a studia cu atenţie noile idei.

Unii adventişti au tratat foarte serios aceste declaraţii şi au venit cu idei noi pentru adventism. Aceşti oameni nu sunt cei care au împrumutat vechile idei false din bisericile Babilonului şi care încearcă să ne convingă de faptul că Evanghelia care ne lasă să trăim cu un anumit grad de păcat inevitabil în viaţa noastră, ca fiind ceva acceptabil pentru Dumnezeu, este Evanghelia veşnică a apostolilor şi reformatorilor. Ei nu sunt cei care încearcă să ne convingă de faptul că standardele bisericii noastre sunt doar nişte tradiţii victoriene care trebuie să fie respinse, dacă vrem să fim relevanţi şi să avem biserici care cresc. Ei sunt nişte adventişti foarte credincioşi, care susţin autoritatea absolută a Bibliei şi Spiritului Profetic. Ei cred pe deplin în doctrinele noastre care sunt asemenea unor pietre de hotar. Ei împlinesc toată lumina pe care o au şi, în stilul lor de viaţă, sunt credincioşi standardelor înalte care i-au fost descoperite rămăşiţei din timpul sfârşitului.

Există un singur aspect greşit cu privire la adventism. Am depăşit timpul ce ne-a fost rânduit cu o sută de ani în urmă şi, ca urmare, venim cu o serie de motive pentru faptul că încă nu suntem în cer. Unii spun că am greşit cu privire la anumite subiecte cruciale şi numai când ne vom corecta vom avea vreo speranţă de a merge acasă.

Există o declaraţie inspirată pe care nu am văzut-o niciodată în compilaţiile menţionate anterior. „Din ceea ce Domnul a binevoit să îmi arate, întotdeauna se vor ridica unii, şi din ce în ce mai mulţi, pretinzând că au o lumină nouă, care constituie un subiect secundar, un mijloc de a deschide uşile. Separarea se va extinde, până când va avea loc o ruptură între cei care acceptă aceste concepţii şi cei care cred solia îngerului al treilea. Îndată ce aceste noi idei vor fi acceptate, va avea loc o îndepărtare de aceia pe care Dumnezeu i-a folosit în lucrare, pentru că minţile vor începe să se îndoiască şi se vor îndepărta de conducători, deoarece Dumnezeu i-a lăsat deoparte şi a ales oameni mai umili care vor face lucrarea Sa. Iată singura interpretare pe care o pot da acestei probleme, deoarece conducătorii nu înţeleg această lumină importantă” (Arthur White, The Ellen G. White Biography, vol.3, p.259).

Observaţi că acceptarea acestei „lumini noi” conduce la separarea de majoritatea credincioşilor şi la izolarea în mici enclave a acelora care au fost iluminaţi. Ea conduce la o pierdere a părtăşiei şi a încrederii în aceia care au fost mai înainte prieteni şi sfătuitori.

În acest articol, voi examina patru aspecte ale „luminii celei noi”. Ele par să fie strâns legate între ele, deoarece acceptarea unuia conduce în general la acceptarea celorlalte. Aceasta nu va fi o analiză exhaustivă a tuturor textelor şi motivelor prezentate, dar va fi suficientă pentru a lua decizii în cunoştinţă de cauză cu privire la meritele subiectelor care se referă la credincioşia multor adventişti a căror unică motivaţie este pregătirea pentru a-L întâmpina pe Isus în haine nepătate.

Această învăţătură spune că Numele lui Dumnezeu şi al lui Isus au fost modificate intenţionat de influenţe satanice, aşa încât noi ne închinăm fără să ştim unor zei păgâni, folosind nume păgâne.

Singurul nume corect este Yahveh, Yah, Yeshua, Yashua, sau alte variante ale acestor nume. Este adevărat că YHWY este numele personal al Creatorului. Niciun zeu păgân nu este cunoscut cu numele acela.

Aşadar, toate ideile false sunt asociate cu adevărul şi se bazează pe adevăr, deoarece altfel nu ar avea nicio temelie credibilă. Adevărul este că YHWH este numele personal al lui Dumnezeu. El este Cel ce există prin Sine Însuşi. Nicio altă fiinţă nu deţine o existenţă de sine stătătoare. Aceasta este deosebirea esenţială dintre Creator şi fiinţele create. Prin urmare este întru totul potrivit să folosim acest nume în zilele noastre.

Ideea falsă aici este că YHWH este singurul nume pe care putem să-l folosim pentru Dumnezeu. Toate celelalte nume sunt păgâne şi blasfematoare. Numai cei care folosesc numele acesta pot fi sigilaţi.

Vom examina trei probleme legate de concepţia aceasta.

1. Cei care cred această teorie spun: „Este adevărat că nu există nicio poruncă directă cu privire la transliterarea numelui sfânt, sunet cu sunet, în alte limbi ale lumii”. Totuşi, noi avem porunci din partea lui Dumnezeu cu privire la păzirea Sabatului, zecime, Cina Domnului, întoarcerea celuilalt obraz, a nu lua Numele lui Dumnezeu în deşert, etc. Prin urmare, de ce nu avem nicio poruncă de la Dumnezeu pentru folosirea numelui YHWH, dacă este o problemă de viaţă şi moarte?

2. Părinţi a bisericii timpurii, cum ar fi Clement din Alexandria, au ştiut despre numele YHWH şi l-au transcris ca IAOUE, în limba greacă. Scriitorii biblici ai Noului Testament ar fi putut folosi această transliterare (sunet cu sunet), dar nu au folosit-o niciodată. Ei au tradus întotdeauna (pe baza semnificaţiei) YHWH, ca theos (Dumnezeu), sau kurious (Domnul). Este adevărat că scriitorii Noului Testament au încercat să translitereze Yeshua în greacă şi acesta a devenit Iesous, nume pe care l-au folosit cu consecvenţă cu referire la Mântuitorul.

3. În Matei 27,46, Isus a strigat pe cruce: „Eli, Eli, lama sabactani”. Eli este corespondentul aramaic al cuvântului ebraic El. Este tradus în versetul acesta prin theos (Dumnezeu). Este adevărat că atât El, cât şi theos se pot referi la adevăratul Dumnezeu, sau la zei păgâni. Este foarte semnificativ că Isus a folosit cuvântul El, numele generic care se referea la Dumnezeu în Vechiul Testament, strigând spre YHWH pe cruce, şi că Matei a tradus numele acesta ca theos (Dumnezeu). În Exod 6,2.3, Dumnezeu Se identifică pe Sine pentru Moise, folosind aceste cuvinte: „Eu sunt Domnul şi M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov prin numele de Dumnezeul cel atotputernic, dar nu am fost cunoscut de ei prin numele Meu Iehova”. În aceste versete, Dumnezeu spune realmente: „Eu sunt YHWH şi M-am arătat lui Avraam, Isaac şi Iacov ca El Shaddai, dar nu am fost cunoscut de ei cu numele Meu YHWH”. Este semnificativ că patriarhii L-au cunoscut ca fiind El, nu YHWH. YHWH a devenit numele legământului dintre Israel şi Dumnezeu, prin Moise. Aşadar, YHWH fusese folosit din timpul lui Adam, dar nu a fost numele cel mai important, până la Moise.

4. Cei care cred în teoria Numelui sfânt spun: „Numele sfânt… va fi folosit ca semn al deosebirii adevăraţilor credincioşi… de cei falşi la sfârşitul acestui veac. Controversa din zilele din urmă va fi cu privire la Numele Său şi la numele fiarei”. „Controversa din zilele lui Ilie a fost cu privire la numele corect şi va fi din nou astfel”. „Oare pot eu să primesc pe frunte sigiliul cu Numele Său sfânt YHWH şi, în acelaşi timp, să nu-L numesc niciodată în rugăciuni şi cântări de laudă cu numele acesta care sigilează şi protejează?” Aici este locul unde adevărul se transformă într-o idee falsă. Ideea că ultima controversă va fi cu privire la Numele lui Dumnezeu nu se află niciunde în Inspiraţie. Ea este întotdeauna cu privire la închinarea adusă lui Dumnezeu, aşa cum se vede în Apocalipsa 14,9.11. „Temeţi-vă de Dumnezeu… şi închinaţi-vă Lui”. „Dacă se închină cineva fiarei”. „Care se închină fiarei şi chipului ei”. Aceeaşi problemă a fost în timpul lui Ilie, în 1 Regi 18,21.37. „Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El, iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!” „Pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu”. În Fapte 4,12, ni se spune că „în nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”. În conformitate cu versetul 10, numele la care se face referire în acest verset este „Isus Hristos din Nazaret”.

5. Pentru a susţine teoria Numelui sfânt, trebuie să fie făcute nişte presupuneri imposibil de dovedit. Se afirmă că Noul Testament a fost scris în limba aramaică şi tradus ulterior în greacă de către nişte traducători incorecţi, care au înlocuit numele original cu numele păgâne Dumnezeu, Domnul şi Hristos, aşa încât creştinii să ajungă să se închine unor zei păgâni. Nu există absolut nicio dovadă că Noul Testament a fost scris în limba aramaică. Nu există nicio aluzie cu privire la acest fapt în scrierile părinţilor bisericii timpurii, care au trăit la mai puţin de o sută de ani de la scrierea Noului Testament. Singura carte despre care s-a speculat că ar fi fost scrisă în aramaică este Matei. Apostolul Pavel le scrie bisericilor alcătuite din iudei şi neamuri din lumea păgână, care nu ar fi înţeles niciodată aramaica. Luca a fost un medic dintre neamuri, care probabil nu a vorbit nici măcar un cuvânt în aramaică. În Luca 1,3, el spune că îi scrie cartea aceasta lui Teofil, care este un nume grecesc. Teoria despre traducătorii greci incorecţi pur şi simplu nu are un temei faptic. Dacă ar fi adevărată, atunci cât din Noul Testament au modificat ei şi cum putem şti care părţi sunt lăsate intacte? Aceasta este o teorie ciudată necesară pentru a susţine o teorie greşită cu privire la Numele lui Dumnezeu. Fapte 26,14 şi 22,2 ne arată cât de neobişnuită era folosirea limbii ebraice în Noul Testament. „Eu am auzit un glas, care-mi zicea în limba evreiască”. „Când au auzit ei că le vorbeşte în limba evreiască”. În ciuda acestei menţiuni speciale a limbii ebraice, cuvintele rostite în ebraică sunt totuşi traduse în cuvinte greceşti de către Luca, aşa încât cititorii să le înţeleagă. Se afirmă că Isus, Ilie, Ieremia, Isaia şi Ezechia, în greacă, sunt toate nişte forme ale numelui zeului grecesc Zeus. Nu există absolut nicio dovadă lingvistică a acestei afirmaţii, ci doar o asemănare a sunetelor. Isus nu înseamnă „Zeus este Mântuitorul”. Cei care cred în teoria Numelui sfânt spun: „De fiecare dată când folosim numele păgân tradus Isus noi săvârşim o blasfemie”. Ei traduc 1 Regi 18,21: „Dacă Yah este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Isus Hristos, mergeţi după el!” În felul acesta, ei echivalează numele Isus cu Baal.

6. Exod 33,19 şi 34,5-7 sunt referinţe clasice la numele YHWH. „Voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur, şi am milă de cine vreau să am milă!” „Domnul… şi a rostit Numele Domnului… plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea… iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul”. Numele lui Yahveh are legătură cu caracterul Său. Accentul este pus asupra semnificaţiei numelui Yahveh şi cine este El. Se afirmă că există un singur nume, YHWH, în timp ce toate celelalte sunt titluri, şi nu trebuie să înlocuiască Numele Său. Dar noi găsim o afirmaţie diferită în Inspiraţie: „Acela al cărui nume este ‘Cel Atotputernic, Tatăl cel veşnic, Prinţul păcii” (Hristos Lumina lumii, p.363). „Pentru a întări încrederea noastră în Dumnezeu, Hristos ne învaţă să ne adresăm Lui cu un nume nou…. El ne dă privilegiul de a-L numi pe Dumnezeul cel Infinit Tatăl nostru. Acest nume, rostit când ne adresăm Lui şi vorbim despre El… este ca o muzică în urechile Sale” (Parabolele Domnului Hristos, p.41). În Prezent Truth, 1 august, 1849, un înger i-a explicat lui Ellen White ceea ce tocmai văzuse într-o viziune, iar îngerul a folosit numele Dumnezeu şi Isus de câteva ori. „Numele Său, Hristos Isus, trebuie să fie cuvântul vostru de ordine” (In Heavenly Places, p.349). În Apocalipsa 3,12, Hristos se referă la „Numele Dumnezeului Meu” şi „Numele Meu cel nou”. „Numele lui Dumnezeu, Marele Iehova. Îngerii menţionează acel nume sfânt cu cel mai mare respect…. Numele lui Hristos este aşa de sfânt pentru ei, încât ei îl rostesc cu cel mai mare respect” (Mărturii, vol.1, p.410) (Toate sublinierile adăugate).

7. În secolul al doilea î.Hr., când au tradus Vechiul Testament în limba greacă, teologii evrei nu au avut nicio problemă să traducă YHWH cu theos, întocmai cum au tradus scriitorii inspiraţi ai Noului Testament cu două secole mai târziu. Această traducere greacă a fost Biblia iudeilor din afara Palestinei şi a fost folosită de Pavel în scrierea epistolelor lui.

8. Ellen White foloseşte cu consecvenţă numele biblice ale lui Dumnezeu. CD-Rom-ul enumeră 1958 de locuri unde ea a folosit numele de Iehova, dar nicio folosire a numelui Yahveh. S-a sugerat că în zilele ei nu era disponibilă nicio versiune a Bibliei care folosea numele Yahveh, aşa că ea nu a avut nicio modalitate de a şti că Iehova era un nume fals. Dacă era cu adevărat o problemă de viaţă şi moarte, îndeosebi dacă Isus dorea să vină în timpul vieţii ei, oare nu ar fi iluminat-o Duhul Sfânt, sau un înger? Cine i-a spus că tutunul era o otravă, că în carne se aflau germeni cancerigeni şi că laptele şi ouăle vor ajunge inutilizabile? Oare nu este Dumnezeu capabil să corecteze o greşeală serioasă care implică mântuirea noastră? În Patriarhi şi profeţi, p.307, ea a spus că porunca a patra era singura care conţinea numele şi titlul Autorului Legii şi că aceasta conţine sigiliul lui Dumnezeu. Oare nu ar fi fost acesta locul perfect pentru a explica adevărul cu privire la numele adevărat al lui Dumnezeu, prin care noi vom fi sigilaţi? Niciunde în Spiritul Profetic nu se află o aluzie că numele lui Dumnezeu este adevărata problemă în timpul sfârşitului. Controversa este întotdeauna cu privire la Lege şi Sabat.

9. Teoria Numelui sfânt trebuie să reformuleze Biblia, substituind Yahveh şi Yeshua în fiecare loc în care sunt folosite alte nume. Aceasta este o rescriere esenţială a Bibliei şi acelaşi lucru trebuie să fie făcut cu Spiritul Profeţiei, rescriind cuvintele inspirate de Duhul Sfânt pentru a susţine o teorie personală. În ce fel este diferit acest lucru de ceea ce a făcut cu Biblia înalta critică?

10. Cei care cred teoria Numelui sfânt spun: „Atitudinea noastră faţă de această problemă importantă va decide dacă vom fi mântuiţi sau pierduţi”. „Pastorul creştin… care continuă cu bună ştiinţă să perpetueze această tradiţie iudaică nebiblică va fi considerat răspunzător la judecată”. „Credeţi că veţi fi în siguranţă, dacă veţi continua să aveţi părtăşie cu cei care folosesc numele de Yahveh?” Probabil că ar fi bine să ne amintim declaraţia inspirată citată în introducerea acestui studiu. „Îndată ce aceste noi idei vor fi acceptate, va avea loc o îndepărtare de aceia pe care Dumnezeu i-a folosit în lucrare, pentru că minţile vor începe să se îndoiască şi se vor îndepărta de conducători, deoarece Dumnezeu i-a lăsat deoparte şi a ales oameni mai umili care vor face lucrarea Sa” (Arthur White, The Ellen G. White Biography, vol.3, p.259).

Mişcarea contemporană anti-Trinitate ne învaţă că nu există nicio a treia Persoană a Dumnezeirii. Ei cred că Duhul Sfânt este o forţă, sau o energie a influenţei sfinte care vine de la Tatăl şi Fiul. Un reprezentant al acestei mişcări spune: „Biblia ne învaţă că sunt numai două Persoane vrednice de închinare”.

O ramificaţie a acestei învăţături este aceea că Isus este literalmente Fiul Tatălui, având un început în timp, când Tatăl L-a adus la existenţă. Cineva a afirmat: „Atât Tatăl şi Fiul sunt fiinţe divine, dar nu absolut egale”. Ei cred că numai în felul acesta a putut Hristos să moară, deoarece Tatăl este nemuritor şi nu poate să moară. Ca susţinere a învăţăturii, ei indică unii pionieri adventişti care au susţinut cu claritate ideea aceasta din anii 1840, până în 1890.

La fel ca în cazul tuturor ideilor false, la temelia acestei învăţături se află un adevăr. După Conciliul din Niceea, în 325 d.Hr., gruparea papală a preluat titlul de trinitarieni. Ei au spus că Dumnezeirea consta în trei persoane şi o singură esenţă sau substanţă, folosind termeni foarte filozofici şi metafizici.

În cele ce urmează se află un exemplu din învăţătura catolică folosită pentru confirmarea noilor credincioşi. „Fiul vine de la Tatăl printr-un act al intelectului, iar acesta este denumit ‘Generarea eternă’, termen prin care noi spunem nu numai că nu a fost niciodată un timp când Tatăl a existat fără a-L genera pe Fiul, ci şi că actul de generare este un act continuu”. Manualul spune că nu putea fi nicio separare între Tatăl şi Fiul pe pământ, deoarece aceasta ar fi întrerupt actul de generare. Astfel, Fiul nu ar fi existat, ceea ce ar fi însemnat că Tatăl nu ar fi existat. Deoarece ei sunt una în esenţă, nici Tatăl, nici Fiul nu puteau să existe separaţi unul de altul (Alfred Mortimer, Catholic Faith and Practice). Oare este de mirare că pionierii au respins doctrina Trinităţii? J.N. Andrews a spus: „Doctrina aceasta distruge personalitatea lui Dumnezeu şi a Fiului Său Isus Hristos, Domnul nostru” (Review and Herald, 6 martie, 1855).

Dacă vrem să apărăm adevărul că există trei Persoane în numele de familie al lui Dumnezeu, ar fi mai bine să folosim numele biblic Dumnezeire, aşa cum a făcut-o Ellen White în mod consecvent.

Matei 28,19 ne spune să botezăm „în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”. „Nume” este singular aici şi cele trei care urmează sunt pe acelaşi nivel cu un singur nume. Articolul hotărât este folosit pentru toate cele trei făpturi. Fiecare din cei Trei este Dumnezeu şi totuşi Ei sunt un singur Dumnezeu.

În Ioan 14,16, Isus făgăduieşte că va trimite „un alt Mângâietor”. Cuvântul „un alt” înseamnă acelaşi fel ca Hristos, cu un rang egal.

În 2 Corinteni 13,14, citim despre „harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh”. Acestea sunt trei daruri de la trei persoane individuale.

1 Petru 1,2 vorbeşte despre „preştiinţa lui Dumnezeu Tatăl,… sfinţirea Duhului,… şi stropirea sângelui lui Isus Hristos”. Aici găsim trei funcţii ale celor trei persoane individuale.

Spiritul Profetic are numeroase referiri la cele trei făpturi. „Trei mari puteri ale cerului” (Mărturii, vol.8, p.254). „Sunt trei persoane vii ale trioului ceresc” (Evanghelizarea, p.615). „Cei trei demnitari cereşti – Dumnezeu, Hristos şi Duhul Sfânt” (Evanghelizarea, p.616). „Cele trei înalte puteri din cer – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt” (Evanghelizarea, p.617).

În Scriptură, există indicii care arată că Duhul Sfânt deţine trăsături pe care numai o Persoană le poate avea.

În Efeseni 4,30, El poate fi întristat. În 1 Corinteni 12,11, El „dă fiecăruia în parte, cum voieşte”. În Fapte 16,6.7, El îi interzice lui Pavel să predice în Asia şi Bitinia. În Fapte 15,28, „S-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă” să luăm o decizie vitală. Observaţi că Duhul Sfânt are o personalitate similară cu personalitatea apostolilor. În Fapte 5,3.4, Anania l-a minţit pe „Duhul Sfânt”, iar acest fapt însemna a-L minţi pe „Dumnezeu”.

„Duhul Sfânt, care este tot atât de mult o persoană precum este Dumnezeu, păşeşte în aceste locuri”. „Duhul Sfânt este o persoană”. „Duhul Sfânt are o personalitate” (Evanghelizarea, p.616-617).

Totuşi, aici trebuie să exercităm precauţie. Scopul Duhului Sfânt este acela de a-I descoperi pe Tatăl şi Fiul, nu pe Sine Însuşi, aşa că ştim foarte puţin despre El din Inspiraţie.

Fraţii nu ar trebui să considere că este o virtute a sta deoparte pentru că nu înţeleg toate punctele minore exact în aceeaşi lumină. Dacă sunt în acord cu privire la adevărurile fundamentale, nu ar trebui să facă deosebiri şi să intre în conflict cu privire la lucrurile de mică importanţă reală. A insista asupra întrebărilor dificile care, în cele din urmă, nu sunt de o importanţă vitală, are o tendinţă directă de a abate mintea de la adevărurile care sunt vitale pentru mântuire. Fraţii ar trebui să fie foarte modeşti în a impune aceste subiecte colaterale, pe care adesea nu le înţeleg nici ei înşişi, puncte pe care nu le cunosc ca fiind adevărate şi care nu sunt esenţiale pentru mântuirea lor…. Acolo unde există astfel de deosebiri printre voi, cei care stau afară vor zice: „Va fi suficient timp pentru ca noi să credem la fel ca voi, când veţi putea fi de acord între voi înşivă cu privire la ce anume constituie adevărul”. „Cei răi profită de dezbinările şi controversele între creştini”….

Unii caută fără încetare să fie originali, să scoată în evidenţă ceva nou şi uimitor, iar ei nu înţeleg aşa cum ar trebui importanţa păstrării unităţii credinţei în legăturile dragostei…. Trebuie să ne rugăm pentru iluminarea divină, dar în acelaşi timp trebuie să fim atenţi la felul în care acceptăm tot ce este denumit o lumină nouă. Să fim precauţi, ca nu cumva, sub deghizarea căutării unui adevăr nou, Satana să ne abată mintea de la Hristos şi de la adevărurile speciale pentru timpul acesta. Mi-a fost arătat că acesta este mijlocul vrăjmaşului, pentru a determina minţile să se ocupe cu nişte puncte obscure şi neimportante, ceva care încă nu este pe deplin descoperit, sau nu este esenţial pentru mântuirea noastră. Aceste puncte sunt făcute să fie o temă captivantă, „adevărul prezent”, în timp ce toate cercetările şi presupunerile lor slujesc numai pentru a face subiectele şi mai obscure decât înainte şi să încurce mintea unora care ar fi trebuit să caute unitatea prin sfinţirea adevărului….

[Care este unul dintre aceste subiecte colaterale, neesenţiale pentru mântuire?] Natura Duhului Sfânt este o taină care încă nu a fost descoperită cu claritate, iar voi nu veţi fi capabili să o explicaţi niciodată, deoarece Domnul nu v-a descoperit-o. Puteţi să adunaţi laolaltă pasaje din Scriptură şi să le daţi propria interpretare, dar aplicarea nu este corectă…. Nu este esenţial pentru voi să ştiţi şi să fiţi în stare să definiţi cu exactitate ce este Duhul Sfânt…. Sunt multe taine pe care eu nu caut să le înţeleg sau să le explic; ele sunt prea mari pentru mine şi prea mari pentru voi. Cu privire la unele dintre punctele acestea, tăcerea este de aur….

Mintea ta este neliniştită, şi… vei face greşeala pe care au făcut-o mulţi alţii, crezând că ai o lumină nouă, când în realitate este doar o nouă formă a erorii…. Poţi să adopţi anumite concepţii cu privire la Scriptură şi, cercetând Biblia în lumina ideilor tale, poţi să aduni laolaltă un mare număr de texte, declarând că ele înseamnă aceasta şi aceea şi cerându-le tuturor să dovedească faptul că ideile tale sunt incorecte…. Aici eşti în pericolul de a abate minţile de la adevăratele subiecte pentru timpul actual…. Aşadar, fratele meu, noi vrem şi trebuie să avem adevărul, dar nu introduce idei false ca fiind un adevăr nou (Manuscript Releases, vol.14, p.175-180).

Eu cred că sfatul acesta se referă la toate „noile lumini” pe care le discutăm în acest articol.

Care este dovada că Isus nu a avut un început într-un anumit punct în timp, sau înainte de timp?

În Ioan 1,1-4, găsim că Isus nu a fost numai „cu Dumnezeu”, El „a fost Dumnezeu”. El nu a fost un Dumnezeu, ci a fost Creatorul tuturor lucrurilor. Principiul vieţii era în El, iar El nu a primit viaţa de la nimeni.

În Ioan 8,58, Isus a declarat numele „Eu Sunt” ca fiind al Său. Exod 3,14 ne spune că numele ales al lui Dumnezeu este „Eu Sunt”. „Numele lui Dumnezeu, descoperit lui Moise pentru a exprima ideea prezenţei veşnice, fusese pretins ca fiind al Său…. El Se anunţase ca fiind Cel existent prin Sine Însuşi…, a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” (Hristos Lumina lumii, p.469-470).

„Pretutindeni în paginile istoriei sfinte, unde sunt raportate lucrările lui Dumnezeu cu poporul Său ales, se află urmele arzătoare ale Marelui EU SUNT…. Întreaga comuniune dintre cer şi neamul omenesc căzut a avut loc prin Hristos…. Hristos este Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă” (Harul uimitor al lui Dumnezeu, p.43). Orice am citi despre Yahveh în Vechiul Testament, citim despre Hristos. În Isaia 40,28, Yahveh este „Dumnezeul cel veşnic”, „Creatorul care a făcut marginile pământului”.

„În Hristos se află viaţa originară, neîmprumutată, nederivată” (Hristos Lumina lumii, p.530). „Hristos este Fiul preexistent, care există prin Sine Însuşi, al lui Dumnezeu…. El ne asigură că nu a fost niciodată un timp când El nu S-a aflat într-o părtăşie strânsă cu Dumnezeul cel veşnic…. El este Fiul cel veşnic, Cel care există prin Sine Însuşi” (Evanghelizarea, p.615). „Din veşnicie, Hristos a fost unit cu Tatăl” (Bible Commentary, vol.5, p.1115). „Hristos a fost Dumnezeu prin esenţă şi în sensul cel mai înalt. El a fost cu Dumnezeu din veşnicie” (Review and Herald, 5 aprilie, 1906).

Patriarhi şi profeţi ne spune că numai cineva egal cu Dumnezeu putea să facă ispăşire, că numai Creatorul putea să-l răscumpere pe om. Dacă Hristos ar fi primit viaţă de la Tatăl într-un anumit punct din veşnicie; dacă viaţa Sa a fost împrumutată sau derivată de la Tatăl; dacă El a depins de Tatăl pentru existenţa Sa; dacă Tatăl L-a numit în Dumnezeire, atunci Hristos nu a fost existent prin Sine Însuşi; El nu a fost Dumnezeu în sensul cel mai înalt; El nu este veşnic; şi nu poate să facă ispăşire pentru neamul omenesc căzut şi să răscumpere omenirea.

Expresia „singurul născut” este o traducere greşită. Evrei 11,17 ne spune că Isaac a fost „singurul născut al lui Avraam”. În mod clar, aceasta înseamnă născut în mod unic, unic în felul lui. Fapte 13,33 ne spune că Hristos a fost „născut” din morţi.

Este oarecum interesant că Maria de Agreda, o călugăriţă catolică vizionară din anii 1600, a spus că Cuvântul a fost conceput prin generarea eternă a Tatălui. Cu alte cuvinte, Hristos a fost născut înainte de a fi existat timpul (The Venerable Mary of Agreda). Probabil concepţia că Hristos a avut un început şi a primit viaţă de la Tatăl este în realitate o poziţie catolică.

Iată o sugestie pentru a păstra subiectul acesta în echilibru şi pentru a rezolva unele contradicţii aparente. Natura Dumnezeirii nu este o temă centrală în Scriptură. Acolo unde este discutată, sunt descoperite trei fiinţe egale, toate existând din veşnicie, una în scop şi gândire în modalităţi imposibile pentru fiinţele create.

Subiectul central în Scriptură este funcţia Dumnezeirii. Aceasta este descrisă întotdeauna în ordine descendentă din punct de vedere al rangului, de la Tatăl, la Fiul, la Duhul Sfânt. Aceasta este modalitatea în care Dumnezeirea vrea ca fiinţele create să o abordeze. Tatăl este autoritatea supremă; Fiul este reprezentantul vizibil pentru fiinţele create; Duhul este prezenţa invizibilă cu toate fiinţele create.

Tatăl chiar a trebuit să le explice îngerilor deosebirea dintre Hristos şi Lucifer, deoarece ambii au avut funcţii similare. Dacă acest fapt putea fi înţeles greşit în cer, este uşor să ne dăm seama de ce avem probleme cu înţelegerea Dumnezeirii.

Hristos îndreaptă întotdeauna atenţia spre Tatăl. El preia un rol secundar. Duhul îndreaptă întotdeauna atenţia spre Tatăl şi Fiul. El este aproape invizibil majoritatea timpului.

Membrii Dumnezeirii sunt egali în natură şi atribute, dar nu sunt egali în funcţie şi rang, atunci când Se raportează la fiinţele create.

Dumnezeirea a ales să Se descopere treptat neamului omenesc. Se pare că acest fapt nu a fost unul din punctele cruciale pentru răscumpărarea omenirii.

În Vechiul Testament, Yahveh a fost numele personal al lui Dumnezeu. Numele a fost interschimbabil între Tatăl şi Fiul. Duhul nu a fost cunoscut. Existau indicii de pluralitate în Dumnezeire, dar accentul a fost pe Dumnezeu – Yahveh.

În Noul Testament, Hristos a fost descoperit ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt a fost descoperit ca fiind Mângâietorul, Apărătorul. Accentul a fost pus asupra a trei Fiinţe într-un singur Dumnezeu, în ordine descendentă, din punct de vedere al rangului şi funcţiei, de la Tatăl, la Fiul, la Duhul Sfânt.

Adventiştii timpurii au fost preocupaţi de sanctuar şi cele 2300 de zile, Biblie mai presus de tradiţie, Sabatul zilei a şaptea, şi nu a avut loc mult studiu sau descoperire cu privire la Trinitate.

Concepţia despre Trinitate de la începutul anilor 1800 a fost un amestec de Biblie, filozofie medievală şi concilii ale bisericii timpurii. The Christian Connection, o organizaţie protestantă, a tras concluzia că Trinitatea a fost o doctrină catolică şi nebiblică. Joseph Bates şi James White au fost asociaţi cu Christian Connection. Din cauză că doctrina Trinităţii părea a face în aşa fel, încât Tatăl şi Fiul să fie identici, aceasta a fost respinsă de pionierii noştri.

Dumnezeu a părut a fi mulţumit să lase lucrurile în felul acesta, până în deceniul 1890, timpul când urma să fie alcătuită ultima generaţie.

Ellen White se afla în Australia, când a fost vizitată de W.W. Prescott. El a dezvoltat un stil nou de evanghelizare, bazat pe neprihănirea prin credinţă şi caracterul lui Dumnezeu (mesajul de la 1888). El a petrecut timp colaborând cu Ellen White şi a început să pună sub semnul întrebării învăţătura pionierilor despre divinitatea lui Hristos şi Dumnezeire. A.G. Daniells a susţinut această nouă direcţie. În acelaşi timp, Ellen White pregătea cartea Hristos Lumina lumii, în care s-a exprimat într-o modalitate clar diferită de aceea a pionierilor cu privire la preexistenţa lui Hristos.

M.L. Andreasen tocmai devenise adventist cu patru ani înainte. El a spus ulterior că unii conducători s-au îndoit că Ellen White scrisese cu adevărat cuvintele: „originară, neîmprumutată, nederivată”. În 1902, el a făcut o călătorie specială în California pentru a cerceta acest fapt pentru sine şi a găsit aceste declaraţii scrise de mâna ei. Datorită influenţei ei şi a noilor studii cu privire la Dumnezeire, teologia adventistă cu privire la Dumnezeire a luat o direcţie diferită de aceea a unora dintre pionieri.

De ce s-a întâmplat acest lucru aşa de târziu în istoria adventistă? În aparenţă, Dumnezeu a avut o ordine a priorităţilor în introducerea adevărului în noua biserică. El a introdus lucrarea de publicaţii în deceniul 1840, organizaţia bisericii în deceniul 1850, reforma sănătăţii în deceniul 1860 şi neprihănirea prin credinţă în deceniul 1880. Dumnezeu a introdus în etape noul adevăr, pentru a păstra unitatea bisericii. A cunoaşte caracterul lui Dumnezeu avea o prioritate mai mare decât a cunoaşte natura lui Dumnezeu.

Acum, unii susţin o întoarcere la poziţia anti-Trinitariană a pionierilor. Aspectul cel mai periculos al acestui fapt este întrebarea ridicată de susţinătorul lui principal. A scris Ellen White cu adevărat tot ce s-a publicat sub numele ei? Ori de câte ori găsim în scrierile ei ceva care contrazice părerile noastre, găsim şi nişte motive acceptabile pentru a lăsa deoparte acel lucru. Acesta este miezul înaltei critici. Înalta critică anulează scrierile ei, deoarece părerile noastre sunt prioritare faţă de Inspiraţie. Aceasta este esenţa bisericilor Babilonului. O persoană a comentat: „Ellen G. White a fost inspirată de Dumnezeu în aproape toate scrierile ei, dar fie ea, fie altcineva a încurcat scrierile ei”. În acest caz, fiecare este liber să aleagă orice se potriveşte cu părerile lui.

Probabil că până şi adventiştii conservatori vor trebui să aleagă între autoritatea lui Dumnezeu şi autoritatea oamenilor.

Suntem cu peste o sută de ani întârziere faţă de timpul când Domnul a vrut în mod clar să Îşi ia poporul acasă, adică în timpul vieţii acelora care au experimentat personal redeşteptările din deceniul 1840. Ei au cunoscut bine temeliile şi pietrele de hotar ale adventismului. Dar acum au murit cu toţii, inclusiv vocea profetică, iar noi căutăm continuu unele motive pentru o astfel de amânare dureroasă şi stânjenitoare.

De la data când temelia acestei mişcări a fost găsită în cărţile Daniel şi Apocalipsa, noi ne-am întors mereu înapoi la aceste cărţi pentru a găsi explicaţii pentru întârziere. Unii cred că am folosit o metodă greşită de interpretare a acestor cărţi; că o metodă mai bună ne va face în stare să pregătim calea revenirii lui Hristos.

Un scriitor sugerează că trebuie să „cunoaştem timpul”, expresie prin care el nu se referă la data venirii lui Hristos, ci la o serie de evenimente care conduc la venirea Sa. El crede că Parabolele Domnului Hristos, p.127 („În fiecare veac va avea loc o nouă dezvoltare a adevărului”) se referă la lumina specială pentru poporul lui Dumnezeu, pe măsură ce se apropie de evenimentele finale ale istoriei pământului.

A ajuns ceva popular să se susţină o aplicaţie dublă a profeţiei din Daniel şi Apocalipsa, deoarece Matei 24 prezintă un exemplu clar de dublă împlinire cu privire la Ierusalim şi la sfârşitul lumii. Se sugerează că principiul zi-an s-a aplicat până la 1844, dar după 1844 se aplică principiul zi-zi. Deoarece abordarea istorică nu a reuşit să producă redeşteptarea ploii târzii, avem nevoie de o nouă metodă de interpretare a profeţiilor.

Încă odată, la baza acestor încercări de reinterpretare a profeţiei se află un adevăr. Istoria se va repeta în timpul sfârşitului. Evenimentele din Evul Mediu, care au avut nevoie de secole, vor fi comprimate într-o perioadă scurtă, în timpul sfârşitului. De asemenea, în Daniel şi Apocalipsa se află câteva capitole care nu au beneficiat de multă iluminare inspirată prin Spiritul Profeţiei. Noi am făcut tot ce am putut mai bine pentru a înţelege peceţile şi trâmbiţele fără mult ajutor inspirat şi, probabil, nu am ajuns la adâncimile împlinirii lor.

Îngrijorarea mea este legată de acele profeţii din Daniel şi Apocalipsa care au avut parte de împliniri clare în istorie, dar acum primesc o a doua aplicaţie, mai importantă, în viitor, prin reinterpretarea profeţiilor în care s-a aplicat principiul an-zi, aplicând principiul zi-zi în viitor.

Daniel 2,36 spune că „acum îi vom spune şi tâlcuirea înaintea împăratului”. În Daniel 7,16, cel care a stat acolo „mi-a vorbit şi mi le-a tâlcuit astfel”, iar în versetul 28 se află comentariul: „Aici s-au sfârşit cuvintele”. În Daniel 8,16 se află porunca: „Gavrile, tâlcuieşte-i vedenia aceasta”. În Daniel 9,23, lui Daniel i se spune să „înţeleagă vedenia”. În aceste capitole, Dumnezeu i-a dat lui Daniel atât viziunea, cât şi interpretarea, aşa încât să nu fie nicio înţelegere greşită. Niciunde în Daniel sau Apocalipsa nu se află vreo aluzie că aceasta a fost doar o împlinire preliminară, iar împlinirea adevărată va avea loc în timpul nostru. Niciunde în numeroasele ei viziuni, Ellen White nu a sugerat că există o împlinire dublă. Ea nu spune nimic despre Irak, Iran, Statele Unite, sau Rusia ca fiind adevăratele împliniri ale fiarelor din Daniel.

Deşi există câteva împliniri duble în profeţiile clasice (Ioel, Isaia, Matei, etc.), nu este niciun astfel de indiciu în profeţiile apocaliptice din Daniel şi Apocalipsa. Pentru siguranţa noastră, un principiu important este acela că o împlinire dublă are nevoie de o confirmare inspirată ulterioară.

Este important de observat că strigătul cu glas tare ar fi putut să înceapă după 1888, dacă solia neprihănirii lui Hristos ar fi fost acceptată. Ellen White nu spune nimic despre nevoia sau despre acceptarea unei metode noi sau a unei interpretări noi a lui Daniel şi Apocalipsa. Ea a adresat multe recomandări cu privire la cartea lui Uriah Smith, spunând că volumul conţinea lumină şi adevăr. Aceasta nu înseamnă că fiecare detaliu este corect, ci că a fost folosită o metodă temeinică. Faptul că istoria se va repeta nu înseamnă că profeţia se va repeta.

Profeţiile cu privire la timp care sunt aplicate cel mai adesea la viitor sunt cele de 1260, 1290 şi 1335 de zile. Se afirmă că Apocalipsa 13,3.5 dovedeşte că cele 1260 de zile trebuie să înceapă după ce rana de moarte este vindecată, deoarece în versetul 3 rana este vindecată iar fiara are putere timp de 42 de luni după aceea. Interpretarea aceasta se bazează pe presupunerea falsă că Apocalipsa 13 prezintă o ordine cronologică. În versetul 11, fiara a doua apare după ce rana de moarte este vindecată şi după cele 42 de luni. În acest caz, fiara a doua nu poate fi Statele Unite, ceea ce constituie o contradicţie chiar a declaraţiilor foarte clare ale Spiritului Profetic.

Poziţia lui Ellen White este clară: „Poziţia noastră a fost una de aşteptare şi veghere, fără nicio proclamare a unor date care vor interveni între încheierea perioadelor profetice în 1844 şi timpul venirii Domnului nostru” (Manuscript Releases, vol.10, p.269-270). Toate perioadele profetice s-au încheiat în 1844, fără nicio proclamare a unor date între 1844 şi venirea lui Hristos.

Un adventist futurist a comentat: „Abordarea istorică ne-a fost de folos în trecut, dar asemenea carului tras de cai, nu se mai potriveşte nevoilor noastre…. Asemenea, carului tras de cai, aceasta nu mai este relevantă”. Înseamnă că volumul scris de Uriah Smith, despre care Ellen White le-a spus tinerilor să facă tot ce pot spre a-l vinde şi despre care a spus că ar trebui să fie studiat cu atenţie de către studenţii din şcolile noastre nu mai este relevant, când este comparat cu înţelepciunea noastră superioară.

Au loc multe discuţii cu privire la cele 1290 şi cele 1335 de zile din Daniel 12. Ellen White a făcut o declaraţie enigmatică, adresată unei persoane în 1850. „Noi i-am spus unele dintre greşelile lui din trecut, şi anume că cele 1335 de zile s-au încheiat, şi unele dintre numeroasele lui greşeli din prezent” (Manuscript Releases, vol.5, p.203). A vrut ea să spună că una dintre greşelile lui a fost aceea că cele 1335 de zile se încheiaseră, sau a vrut să-i spună că cele 1335 de zile se încheiaseră? Cheia dezlegării acestei probleme gramaticale este declaraţia ei că „noi”, însemnând James şi Ellen, i-am spus. Ce a crezut James despre subiectul acesta? „Dovezile arată în mod convingător că cele 1335 de zile s-au încheiat odată cu cele 2300, cu Strigătul de la Miezul nopţii, în 1844” (Review and Herald, 29 ianuarie, 1857). Nu există nicio şansă ca James să fi spus că era o greşeală a crede că cele 1335 de zile se încheiaseră.

În Daniel 12, cuvintele cheie din capitol sunt „necurmatul (jertfa necurmată), înlăturat, urâciune, pustiire, aşezat”. În Daniel 11,31, apar aceleaşi cuvinte cheie: „înlăturat, necurmat (jertfa necurmată), locaş (acelaşi ca aşezat), urâciune, pustiire”. Daniel 11,32-35 descrie domnia papală din 538-1798. Ca urmare, dovezile lingvistice arată ce cele 1290 de zile din Daniel 12 descriu aceeaşi perioadă ca Daniel 11,31-35. Cele 1260 şi 2300 zile ne spun când va începe să fie răsturnată urâciunea pustiirii.

„Poporul nu va avea un alt mesaj despre o data precisă. După această perioadă, care se întinde între 1842-1844, nu poate fi nicio urmărire precisă a timpului profetic. Calculul cel mai lung ajunge până în toamna anului 1844” (Bible Commentary, vol.7, p.971). Aici, „timpul profetic” nu înseamnă doar timpul calculat pe baza principiului un an pentru o zi, ci „un timp precis”, cu puncte de început şi sfârşit. După 1884 nu mai are loc un calcul al timpului.

În 1896, Ellen White i-a scris lui John Bell două mesaje care sunt foarte instructive pentru noi astăzi.

Nu am fost în stare să dorm până după ora unu şi jumătate. Îi vesteam fratelui John Bell un mesaj pe care Domnul mi l-a dat pentru el. Concepţiile ciudate pe care le susţine el sunt un amestec de adevăr şi falsitate…. În trecut, au venit unii şi alţii care, în studiul Bibliei, au crezut că au descoperit o mare lumină şi teorii noi, dar acestea nu au fost corecte…. Unii vor lua adevărul aplicabil la timpul lor şi îl vor plasa în viitor. Evenimentele din şirul profeţiei, care şi-au avut împlinirea cu mult timp înainte, sunt considerate a fi în viitor….

[John Bell plasa în viitor adevărata împlinire a celor trei solii îngereşti.] Din lumina pe care Domnul a binevoit să mi-o dea, tu eşti în pericolul de a face aceeaşi lucrare, prezentându-le altora adevăruri care şi-au avut locul şi şi-au îndeplinit lucrarea specială pentru timpul acela, în istoria credinţei poporului lui Dumnezeu. Tu recunoşti aceste fapte ale istoriei Bibliei ca fiind adevărate, dar le aplici în viitor. Ele încă sunt valabile în locul cuvenit lor, în lanţul evenimentelor care ne-au făcut să fim poporul de astăzi, şi acesta este felul în care trebuie să le fie prezentate celor care sunt în întunericul ideilor false….

Tu şi alţii dintre fraţii noştri trebuie să acceptaţi adevărul aşa cum Dumnezeu li l-a dat cercetătorilor profeţiilor Sale…. Din cuvântările şi scrierile lor, adevărul a ajuns în toate părţile lumii cu raze strălucitoare şi calde, iar ceea ce a fost pentru ei un adevăr crucial,… este un adevăr crucial pentru toţi cei cărora le este proclamat acest mesaj…. Dar cei care s-au apucat să studieze teorii noi, au combinat adevărul şi ideile false…. În conformitate cu lumina pe care Dumnezeu mi-a dat-o, tu eşti pe aceeaşi cale. Ceea ce ţi se pare a fi un lanţ al adevărului, în anumite privinţe, aşază greşit profeţiile şi combate ceea ce Dumnezeu a descoperit ca fiind adevărul…. „Nu va mai fi nicio zăbavă” (Nu va mai fi timp – versiunea engleză; Apocalipsa 10,6). Acest mesaj anunţă sfârşitul perioadelor profetice…. Domnul nu va conduce acum minţile să lase deoparte adevărul pe care Duhul Sfânt i-a îndemnat pe slujitorii Săi să-l proclame în trecut. (Manuscript Releases, vol.17, p.1-12).

Rezultatul acestei mărturii a fost descris de A.G. Daniels. „John a adoptat o poziţie splendidă în legătură cu mărturia cu privire la cartea lui. El şi-a lăsat deoparte toate concepţiile greşite, iar acum se află în poziţia cea mai bună în care îl cunosc” (Arthur White, The Australian Years, p.274-275). Cât de încurajator ar fi, dacă futuriştii din zilele noastre ar accepta acelaşi sfat.

Am văzut unele rezultate ale încercărilor moderne de a reinterpreta Daniel şi Apocalipsa. Sunt multe speculaţii. Cu greu pot doi interpreţi să fie de acord cu semnificaţia simbolurilor. În centrul atenţiei sunt evenimente, date şi papi, mai degrabă decât o cercetare a inimii şi primirea ploii târzii. Este o formă subtilă de stabilire de date pentru revenirea lui Hristos. (Dacă ceasurile încep să bată odată cu legile duminicale şi încetează la învierea specială, care are loc cu puţin timp înainte de A Doua Venire, atunci, la legea duminicală vom şti data aproximativă a revenirii lui Hristos.)

Probabil că trebuie să ne întoarcem la metoda istorică de interpretare a profeţiei, care a fost aşa de folositoare pentru pionierii noştri.

În deceniul trecut, am primit un mare număr de articole, scrisori deschise şi broşuri cu privire la o singură temă – necesitatea de a respecta sărbătorile naţionale date evreilor, împreună cu zilele de sabat aflate în legătură cu acele sărbători. În ultimii trei ani, această mişcare a ajuns la un punct culminant printre cei care se pregătesc serios pentru evenimentele finale.

S-a scris şi vorbit mult despre acest subiect şi ar fi imposibil de cuprins totul într-un articol scurt. Există o cantitate destul de mare de material tehnic, bazat pe folosirea limbii şi practicile istorice. În acest articol, mă voi referi la aspectele principale, aşa încât să poată fi luate decizii în cunoştinţă de cauză.

La fel ca în subiectele noastre precedente, la baza afirmaţiilor cu privire la zilele de sărbătoare se află un adevăr. Dumnezeu i-a dat lui Israel o succesiune minunată de rânduieli ce trebuiau respectate pe întregul parcurs al anului pentru a-i învăţa lecţii importante cu privire la Planul de Mântuire, îndeosebi cu privire la felul în care Dumnezeu trata marea luptă. În fiecare an, Israel trebuie să repete aceste lecţii, aşa încât fiecare nouă generaţie să înţeleagă subiectele principale ale marii lupte şi torţa adevărului să fie transmisă mai departe. Aceasta a fost o metodă remarcabilă de educare a poporului lui Dumnezeu. Totuşi, din cauza apostaziei din biserica creştină şi a animozităţii faţă de tot ce era iudaic, aceste rânduieli au fost uitate complet şi au fost înlocuite cu Crăciunul, Paştele şi chiar cu Halloween. Dacă creştinii şi-ar fi adus aminte de sărbătorile evreieşti, le-ar fi fost uşor să înţeleagă aspectele duble ale ispăşirii, motivele pentru o judecată finală şi noua lucrare săvârşită de Hristos începând din 1844. Dacă adventiştii de ziua a şaptea ar fi studiat mai atent sărbătorile, nu am fi acum într-o astfel de confuzie cu privire la neprihănirea prin credinţă, judecată şi scopul ultimei generaţii. Sărbătorile au fost şi sunt un mijloc impresionant de educare a poporului lui Dumnezeu şi pot fi foarte folositoare în zilele noastre.

Totuşi, să nu facem nicio confuzie. Cei care promovează sărbătorile în zilele noastre spun mult mai mult de atât, iar eu mă refer aici la aceste noi afirmaţii. În cele ce urmează se află câteva comentarii cu privire la sărbători. „Cei care vor ajunge până la sfârşit şi vor fi strămutaţi în cer vor prezenta legile şi poruncile”. „Legea este constituită de Cele Zece Porunci şi de legi…. Aceasta de asemenea este o învăţătură fundamentală pe care cei 144000 trebuie să o adopte, dacă vor să vestească solia strigătului cu glas tare”. „Antediluvienii au fost nimiciţi pentru că nu au respectat legile, iar acesta va fi factorul final care va aduce nimicirea finală asupra omenirii”. „Cei 144000 vor prezenta legile în zilele din urmă…. Mesajul cu privire la legi… este însăşi inima mesajului vestit în solia strigătului cu glas tare pentru lume”.

Deoarece sărbătorile sunt o parte a legilor, ni se spune că numai păzitorii sărbătorilor vor fi strămutaţi în cer; că păzirea sărbătorilor este necesară pentru a face parte din cei 144000; că zilele de sărbătoare sunt inima mesajului final pentru lume. Aceasta este mult mai mult decât o metodă de educare. A devenit testul final prin care cei 144000 vor primi sigiliul lui Dumnezeu.

Vom examina doisprezece aspecte problematice cu privire la sărbătorile şi legile din perioada Vechiului Testament.

1. Se afirmă că sărbătorile au fost o parte a sanctuarului ceresc înainte de căderea lui Lucifer şi că au fost o parte a creaţiunii acestui pământ înainte de păcat. Această afirmaţie este bazată pe cuvântul ebraic mo‘ed. Cuvântul acesta poate avea o serie de semnificaţii, cum ar fi „întâlnire planificată, festival, adunare, congregaţie, dată prestabilită”. Este total nepotrivit să presupunem că oriunde este folosit cuvântul mo‘ed, acesta se referă la sărbători. Semnificaţia variază în funcţie de context şi de subiectul discutat. În Plângeri 1,15, cuvântul se referă la o adunare a vrăjmaşilor lui Israel. În Numeri 14,10, cuvântul se referă la o adunare a lui Israel, care a încercat să-i omoare cu pietre pe Caleb şi Iosua.

Se afirmă că, deoarece Planul de Mântuire a fost făcut de la întemeierea lumii, iar sărbătorile sunt o descoperire a Planului de Mântuire, ca urmare, sărbătorile au fost stabilite la Creaţiune. Aceasta este o deducţie logică interesantă, dar există o problemă. Nu există nicio dovadă inspirată care să susţină că sărbătorile au existat înainte de Sinai. Cuvântul mo’ed nu poate fi folosit pentru a dovedi existenţa lor. Paştele a început odată cu plaga a zecea, în Egipt, iar scopul lui a fost acela de a comemora eliberarea lui Israel din robie. Ziua Ispăşirii a început odată cu ciclul anual, în legătură cu tabernacolul şi marele preot. Sărbătoarea corturilor a indicat spre odihna izraeliţilor în Canaan, după ce vrăjmaşii lor au fost nimiciţi. Toate sărbătorile au fost în legătură cu poporul evreu ales după Sinai, şi nu există nicio dovadă pentru existenţa lor înainte de Moise.

2. Multe declaraţii pentru a dovedi respectarea sărbătorilor sunt citate din scrierile lui Ellen White. „În aceste zile din urmă, are loc o chemare din cer care vă invită să păziţi poruncile şi legile Domnului” (2ST, p.184). „Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să păziţi legile Mele” (5RH, p.83). Cea mai renumită declaraţie se află în Review and Herald, 6 mai, 1875.

„Ca o consecinţă a păcătuirii continue, legea morală a fost repetată cu o grandoare uimitoare de pe Sinai. Domnul Hristos i-a dat lui Moise reguli religioase care trebuiau să conducă viaţa de zi cu zi. Aceste legi au fost date în mod explicit pentru a însoţi Cele Zece Porunci. Ele nu au fost tipuri şi umbre care urmau să treacă odată cu moartea lui Hristos. Ele trebuiau să fie obligatorii pentru oamenii din fiecare veac, atâta vreme cât va fi timpul. Aceste porunci au fost întărite prin puterea legii morale, iar ele au explicat cu claritate şi în mod precis acea lege…. [Vă rugăm să observaţi că legea morală a fost repetată de pe Sinai şi că legile au fost date lui Moise la data aceea].

„Legile şi poruncile, care precizează datoria omului faţă de semenii lui, au fost pline de învăţături importante, definind şi simplificând principiile legii morale, în scopul sporirii cunoştinţei religioase şi al păstrării poporului ales al lui Dumnezeu ca popor deosebit şi separat de naţiunile idolatre. Legile cu privire la căsătorie, moşteniri şi dreptatea strictă în relaţiile dintre semeni au fost specifice şi contrare obiceiurilor şi comportamentului altor naţiuni şi au fost alcătuite de Dumnezeu pentru a-Şi păstra poporul separat de alte naţiuni. Acestea au fost necesare pentru a împiedica pe poporul lui Dumnezeu să ajungă asemenea altor naţiuni care nu Îl iubeau pe Dumnezeu şi nu se temeau de El şi sunt la fel de necesare pentru acest veac imoral, când călcarea Legii lui Dumnezeu predomină şi idolatria există într-o măsură îngrozitoare. Dacă Israelul din vechime a avut nevoie de astfel de măsuri de siguranţă, noi avem nevoie de ele mai mult, pentru a ne feri să fim confundaţi întru totul cu călcătorii Legii lui Dumnezeu. Inima oamenilor este aşa de înclinată să se îndepărteze de Dumnezeu, încât este nevoie de restricţii şi disciplină”.

În articolul complet din care este luat acest pasaj, Ellen White prezintă legea morală în primele două paragrafe. Apoi, ea prezintă legea ceremonială şi scoate în evidenţă faptul că aceasta este deosebită de legea morală. După aceea, ea descrie o a treia categorie de legi – legile şi poruncile. Ea ne spune că acestea nu sunt nici o parte a legii morale, nici o parte a legii ceremoniale. Ele au o explicaţie, o aplicaţie şi o relaţie obligatorie cu legea morală. Ele trebuiau să conducă viaţa de zi cu zi. Ele aveau scopul de a proteja viaţa. Ele precizează datoria omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Ele definesc şi simplifică principiile legii morale. Ele se aplicau la căsătorie, moşteniri, corectitudinea în afaceri. Ele trebuiau să-i împiedice pe oameni să urmeze obiceiurile altor naţiuni. Ele urmau a fi obligatorii pentru toţi oamenii din toate veacurile, atâta vreme cât va exista timpul. Ellen White vorbeşte foarte precis despre conţinutul acestor legi şi este important să observăm că ea nu a spus absolut nimic despre cele trei sărbători în cadrul cărora toţi bărbaţii evrei trebuiau să vină la tabernacol. Ellen White nu face niciunde legătura între legi şi sărbători. Aceasta este o deducţie interpretativă făcută de unii din zilele noastre.

În Geneza 26,5, se spune că Avraam a păzit poruncile, legile şi orânduirile. În afară de principiile Celor Zece Porunci, singurele legi şi porunci precizate cu claritate în timpul acela au fost jertfele, zeciuirea şi circumciziunea. Nu există nicio aluzie la respectarea sărbătorilor în timpul lui Avraam.

Să aruncăm o privire rapidă asupra celorlalte legi şi porunci. În Levitic 7,34, preoţii trebuiau să primească părţi din animalele jertfite, pentru întreţinerea lor. În Exod 30,19-21, preoţii trebuiau să îşi spele mâinile şi picioarele, când intrau în tabernacol. În Levitic 19,27.37, bărbaţii nu trebuiau să-şi taie colţurile bărbii. În Numeri 15,38.39, oamenii trebuiau să poarte o panglică albastră cusută pe poalele hainelor lor. Exod 21 reglementează instituţia sclaviei. Acestea au fost toate legile Domnului. Aceste legi erau un subset al legii morale. Legea morală este veşnică, în timp ce aceste legi au început la Sinai, iar detaliile lor specifice s-au încheiat odată cu încetarea teocraţiei. Singura concluzie posibilă este că, aici, nu ni se cere să respectăm poruncile specifice, ci să căutăm principiile aflate dincolo de porunci, care sunt obligatorii atât cât va exista timpul. Concluzia aceasta ar trebui să fie aplicată în aceeaşi măsură cu privire la sărbători. Noi ar trebui să căutăm principiile aflate în spatele poruncilor specifice cu privire la sărbători şi să învăţăm lecţiile oferite de sărbători, practicând acele principii.

3. Ellen White a declarat: „Ar fi bine să avem o sărbătoare a corturilor” (Review and Herald, 17 noiembrie, 1885). „Oare să nu ne adunăm noi toate forţele laolaltă şi să venim la sărbătoarea corturilor?… Prin urmare, veniţi la adunarea de tabără, chiar dacă veţi fi nevoiţi să faceţi un sacrificiu” (Bible Echo, 8 decembrie, 1893). Ea se referea la o adunare de tabără din decembrie (nu din toamnă) şi o denumea sărbătoarea corturilor. Nu a fost un eveniment comemorativ, ci un efort de evanghelizare. Cu o altă ocazie, ea a spus: „Aşadar, de aici înainte, viaţa voastră să fie o continuă sărbătoare a corturilor, o continuă jertfă de mulţumire” (Manuscript Releases, vol.18, p.270). James White a scris despre o anumită sărbătoare de tabără, „Aceste sărbători anuale ale corturilor sunt adunări de cea mai mare importanţă” (Signs of the Times, 8 iunie, 1876). În mod clar, pentru James şi Ellen White, sărbătoarea corturilor şi-a găsit semnificaţia în adunările de tabără din timpul nostru, organizate la date diferite pe parcursul anului.

4. Deoarece este foarte clar că Ellen White nu a respectat sărbătorile şi sabatele anuale, este necesară o anumită explicaţie a motivului pentru care profetul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului nu a înţeles ceva necesar pentru strămutarea în cer. Cineva a sugerat: „Duhul Sfânt nu i-a îngăduit lui Daniel să înţeleagă pe deplin ce a scris…. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Ellen White şi sărbătorile lui Dumnezeu”. Aşadar, Daniel se ocupa de profeţii sigilate, care urmau a fi înţelese peste 2000 de ani, în timp ce Ellen White explica acele profeţii şi scria mult despre legi şi ceremonii. Pentru Ellen White, sărbătorile au fost asemănătoare cu adunările sfinte şi adunările de tabără (Mărturii, vol.6, p.70). Ea nu a spus nimic despre nişte date prestabilite pentru aceste adunări. Altcineva sugerează: „Aşa cum lui Luther nu i-a fost dat Sabatul, tot astfel lui Ellen White nu i-a fost dată toată lumina cu privire la sărbătorile lui Dumnezeu”. Aici avem o recunoaştere clară a faptului că în Spiritul Profetic lipsesc dovezile pentru susţinerea respectării sărbătorilor. Aşadar, Luther a fost într-un mare întuneric şi nu a avut lumina cu privire la multe subiecte. Oare este Ellen White, un profet al lui Dumnezeu pentru generaţia finală, la fel de oarbă ca Luther cel neinspirat, cu privire la condiţiile primirii sigiliului lui Dumnezeu? La fel ca în subiectele noastre precedente (Numele lui Dumnezeu, Trinitatea, profeţia), se face afirmaţia că Ellen White pur şi simplu nu a înţeles; că noi avem mai multă lumină decât ea; că trebuie să mergem mai departe decât purtătorul de cuvânt inspirat al lui Dumnezeu spre a afla voia lui Dumnezeu pentru noi cei de astăzi; că noi ştim mai mult decât profetul.

5. Se afirmă că Isus a respectat sărbătorile anuale. „Isus a călătorit încolo şi încoace pe tot cuprinsul ţării, adresând invitaţia la sărbătoare” (Review and Herald, 7 iulie, 1896). Aceasta este cu claritate sărbătoarea Evangheliei, invitaţia Evangheliei. De fapt, ni se spune că Isus nu a respectat întotdeauna sărbătorile. „De la vindecarea săvârşită la Betezda, El nu participase la adunările naţionale…. Aparenta Sa neglijare a marilor adunări religioase…. El Însuşi a părut a fi indiferent faţă de serviciul care fusese stabilit în mod divin” (Hristos Lumina lumii, p.450). „Timp de multe luni, El fusese absent de la sărbători” (Hristos Lumina lumii, p.451). Acest punct este foarte important. Porunca din Deutronom 16,16 este foarte precisă. Toţi bărbaţii trebuiau să respecte cele trei sărbători din Ierusalim. Dacă sărbătorile erau o parte a legii morale, atunci nu ar fi fost mai opţionale decât Sabatul. Isus nu putea să stea deoparte, doar pentru a evita conflictul. Neglijarea sărbătorilor de către Isus arată cu claritate că El nu le-a privit ca fiind o parte a legii morale.

Ni se spune despre ultima cină de Paşti că: „Sărbătoarea naţională a iudeilor urma să fie înlăturată pentru totdeauna” (Hristos Lumina lumii, p.652). Se sugerează că această declaraţie se referă numai la jertfele din ziua Paştelui, nu la sărbătoarea azimelor de după aceea. Dar noi găsim că „Pavel a rămas să păzească Paştele… în timpul celor opt zile de sărbătoare” (Istoria faptelor apostolilor, p.390,391). Luca 22,1 ne spune că „Praznicul azimelor, numit Paştele, se apropia”. Ezechiel 45,21 numeşte Paştele „sărbătoarea celor şapte zile”. În Fapte 12,3.4, Irod l-a închis pe Petru, cu intenţia de a-l aduce înaintea poporului după Paşti, care este descris ca „praznicul azimelor”. În limbajul obişnuit, Paştele însemna sărbătoarea azimelor şi cuprindea opt zile. Aceasta era sărbătoarea naţională care urma să fie înlăturată. „Serviciul tipic şi ceremoniile aflate în legătură cu acestea au fost abolite la cruce” (Bible Commentary, vol.6, p.1061). Acestea înseamnă cu claritate mai mult decât jertfele care urmau a fi aduse în timpul sărbătorilor.

6. Se afirmă că numai jertfele s-au încheiat, în timp ce zilele de sărbătoare trebuie să continue. „După răstignire, faptul ca iudeii să continue a aduce jertfe de ardere de tot şi jertfele care erau un tip al morţii Sale era o negare a lui Hristos” (Signs of the Times, 29 iulie, 1886). În mod clar, după moartea lui Hristos, nu mai era acceptabilă nicio jertfă. Când este comentat conciliul din Ierusalim, ni se spune: „Conciliul … hotărâse că iudeii convertiţi puteau să respecte rânduielile legii iudaice, dacă alegeau, în timp ce acele rânduieli nu trebuiau să fie considerate obligatorii pentru convertiţii dintre neamuri” (Sketches From the Life of Paul, p.121). Această declaraţie nu putea să se refere la jertfe, deoarece ele nu erau îngăduite nici creştinilor iudei, nici celor dintre neamuri, ci numai la celelalte rânduieli din legea mozaică (îndeosebi circumciziunea, dar şi alte rânduieli iudaice). Convertiţii iudei puteau să continue respectarea acelor rânduieli, dacă alegeau, dar ele nu erau necesare. Cu siguranţă, dacă sărbătorile continuau a fi obligatorii pentru creştini, la acel conciliu s-ar fi spus ceva despre ele.

Apostolul Pavel „a ştiut că ceremoniile tipice trebuiau să înceteze complet în curând” (The Story of Redemption, p.306). „El a înlăturat fiecare ceremonie din vechime. El nu a dat nicio libertate pentru restabilirea acestor ritualuri” (Review and Herald, 25 februarie, 1896). Aici nu este nicio aluzie că se făcea referire numai la jertfe. „Fiecare ceremonie” înseamnă chiar astfel – toate ceremoniile iudaice.

7. Apostolul Pavel a respectat Paştele împreună cu convertiţii din Filipi (Fapte 20,6), iar el menţionează şi Ziua Cincizecimii. De ce a făcut el acest lucru? Din acelaşi motiv pentru care a depus legământul curăţirii la templu, pentru ca „toţi să cunoască… (faptul că) umbli după rânduială şi păzeşti Legea” (Fapte 21,24). El a făcut acest lucru pentru a ajunge la inima iudeilor credincioşi. Să ne aducem aminte că la conciliu se hotărâse ca creştinii iudei să poată respecta legea mozaică, dacă alegeau, aşa că Pavel a respectat Paştele împreună cu iudeii şi convertiţii dintre neamuri, ca un semn al unităţii. Anii 34-70 d.Hr. au fost o perioadă de tranziţie între legile şi obiceiurile iudaice şi rânduielile creştine, iar Pavel a respectat unele legi iudaice care nu erau obligatorii după moartea lui Hristos. „Pavel nu s-a supus obligatoriu şi nici nu  le-a cerut convertiţilor săi să respecte ceremoniile şi obiceiurile iudeilor, în formele lor variate, tipuri şi jertfe” (Sketches From the Life of Paul, p.105). În mod clar, aici se face referire la mai mult decât la jertfe. Pavel şi-a explicat motivele foarte bine în 1 Corinteni 9,10.20. „Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi. Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câştig pe Iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege”.

Unii declară că 1 Corinteni 5,7.8 constituie o poruncă de a respecta Paştele. O citire atentă a acestor versete arată că fiecare aspect al sărbătorii iniţiale (aluatul, pâinea nedospită, jertfa) are o semnificaţie spirituală mai profundă. Apostolul Pavel pur şi simplu respecta practica de a găsi adevăratele principii aflate în spatele ceremoniilor sărbătorii şi de a le aplica în viaţa spirituală. A spune că respectarea sărbătorilor presupune un Paşte literal cu ceremoniile lui literale distruge complet punctul învăţăturii lui Pavel.

8. Pionierii noştri adventişti s-au exprimat clar cu privire la subiectul acesta. „Când cetatea aceea… a fost nimicită… a avut loc încetarea definitivă a sărbătorilor lor şi, ca o consecinţă, a sabatelor anuale, care erau zilele prestabilite ale acelor sărbători…. Sărbătorile iudaice au fost desfiinţate în totalitate odată cu nimicirea finală a Ierusalimului” (J.N. Andrews, The History of the Sabbath, p.90). „Când sărbătorile lor au încetat a fi obligatorii pentru ei, aceste sabate de asemenea trebuie să fi încetat a fi obligatorii” (Joseph Bates, The Sevent-day Sabbath, p.14). „Zilele de sărbătoare, de lună nouă, şi sabatele ceremoniale… trebuiau să înceteze la cruce” (Uriah Smith, The Biblical Institute, p.139). „Lunile noi, zilele de sărbătoare şi sabatele legii iudaice au încetat” (James White, Review and Herald, 7 martie, 1854).

9. Cele trei sărbători principale trebuiau să fie celebrate obligatoriu la templu, aşa că nu au putut fi respectate în robie. Ele aveau o legătură strânsă cu calendarul agricol israelit, adăugându-se o a treisprezecea lună, când era necesar, fapt care însemna de asemenea că nu puteau fi respectate în robie (Osea 9,3-5). Prin urmare, cum putem noi să le respectăm în Statele Unite? Pe lângă acest fapt, în emisfera sudică, primele roade ale secerişului ar apărea şase luni mai târziu.

10. În Levitic 23, există o deosebire între sabate şi Sabat. Versetul 2 se referă la mo‘ed, adunările sfinte, iar versetul 3 include Sabatul ca adunare sfântă. Totuşi, în Sabat, nu trebuie să fie făcută „nicio lucrare”, ceea ce înseamnă odihnă completă, în timp ce în sabatele sărbătorilor nu trebuie să fie făcută „nicio lucrare de slugă”, ceea ce înseamnă o muncă istovitoare în ocupaţiile obişnuite pentru câştigarea existenţei. Deosebirea cuvintelor aici nu este doar semantică, dar este menită să arate deosebirea dintre Sabatul săptămânal şi sabatele anuale. În versetele 37-38, mo‘ed, sau sărbătorile, sunt deosebite de „Sabatele Domnului” (Sabatele săptămânale), expresie care nu este folosită niciodată cu referire la sabatele sărbătorilor.

11. Se afirmă că sărbătorile pot fi separate de jertfe. Cuvântul ebraic chaq este unul dintre cuvintele folosite pentru a denumi toate sărbătorile şi se referă literal la jertfă (Exod 23,18). Acest aspect implică faptul că sărbătorile erau în legătură directă cu jertfele şi nu puteau să existe fără acestea.

12. Una dintre cărţile care susţin respectarea sărbătorilor a tras nişte concluzii interesante cu privire la pregătirea noastră pentru încheierea timpului de probă. „În timpul strâmtorării,… natura noastră cea veche este luată şi ni se dă o natură nouă”. „Când păcatele noastre sunt şterse, ne este dată o natură nouă…, în timpul Ploii Târzii”. Declaraţia se referă la starea de neprihănire în care a trăit Adam (p.26). „Însăşi natura şi fiinţa noastră continuă să fie păcat…. Chiar când nu păcătuim intenţionat, noi suntem într-o stare de păcat” (p.39). „Natura noastră păcătoasă trebuie să fie schimbată înainte ca… timpul de probă să se încheie pentru totdeauna”. „Natura noastră păcătoasă trebuie să fie schimbată, deoarece altfel nu vom fi în stare să rezistăm nicio singură clipă fără să păcătuim, după încheierea timpului de probă” (p.42). „Înainte de A Doua Venire, trebuie să ajungem la natura lui Adam de dinaintea căderii” (p.44). „Atâta vreme cât avem o natură păcătoasă, suntem întinaţi; prin urmare, când poporul lui Dumnezeu este sigilat, natura păcătoasă trebuie să fie înlăturată” (p.46). „Ei nu mai sunt ispitiţi de cel rău” (p.48) (Melody şi Richard Drake, God‘s Holidays).

Acestea sunt învăţături clare cu privire la păcatul originar şi trupul sfânt. Deşi ei neagă faptul că susţin ideea trupului sfânt, comparaţi învăţăturile de mai sus cu avertizările lui Ellen White. „Toţi pot să obţină acum inimi sfinte, dar nu este corect să afirmăm că avem un trup sfânt în viaţa aceasta…. Nicio fiinţă omenească de pe pământ nu are un trup sfânt. Acest lucru este imposibil” (Selected Messages, cartea 2, p.32). „Când fiinţele vor primi un trup sfânt, fiinţele omeneşti nu vor rămâne pe pământ, ci vor fi luate în cer” (Selected Messages, cartea 2, p.33). „Dacă această învăţătură va fi dezvoltată încă puţin, ea va conduce la afirmaţia că susţinătorii ei nu pot să păcătuiască” (Selected Messages, p.32).

Expresia „trup sfânt” se referă la înlăturarea naturii păcătoase cu care ne naştem, iar Ellen White spune clar că acest lucru nu se va întâmpla, până când nu vom merge în cer. Rezultatul acestei învăţături este că aceia care au un trup sfânt nu pot păcătui, dar învăţătura despre trupul sfânt în ea însăşi spune că noi nu vom mai fi nevoiţi să trăim cu natura noastră păcătoasă. Se pare că vedem o redeşteptare a învăţăturilor timpurii ale lui Brinsmead, din anii 1960, care l-au condus direct la apostazia Ford, din anii 1970.

În concluzie, deşi studierea sărbătorilor ne va învăţa lecţii valoroase despre Planul de Mântuire şi ar fi bine să petrecem timp studiindu-le în profunzime, a le face să fie o condiţie a ascultării, pe acelaşi nivel ca Sabatul zilei a şaptea, înseamnă a aşeza nişte reguli concepute de oameni mai presus de Legea lui Dumnezeu, în acelaşi fel în care tradiţia duminicii uzurpă autoritatea lui Dumnezeu şi înalţă un raţionament omenesc. Problemele de care depind viaţa şi moartea nu au nevoie de concluzii trase din cuvinte şi semnificaţii posibile. Dumnezeu prezintă întotdeauna aceste subiecte la fel de limpede precum cristalul. Ellen White avertizează: „Asupra lor au fost exercitate presiuni peste măsură, pentru a-i face să primească o solie falsă; aceasta le-a fost prezentată în aşa fel, încât dacă nu o vor primi, vor fi pierduţi” (Selected Messages, cartea 2, p.34-35).

Nu este o coincidenţă că aceste câteva subiecte intră laolaltă în sistemul doctrinar al unor adventişti.

1. Cu privire la Dumnezeu şi Hristos pot fi folosite numai numele ebraice.

2. Duhul Sfânt nu este o persoană, iar Hristos a fost generat sau născut din Tatăl.

3. Profeţiile care s-au împlinit în trecut au aplicaţii viitoare.

4. Păzirea sărbătorilor şi a sabatelor aflate în legătură cu ele.

Adventiştii credincioşi sunt foarte frustraţi de întârzierea îndelungată a evenimentelor finale şi de declinul continuu în biserica vizibilă a rămăşiţei. Trebuie să fie o lumină nouă care va conţine cheia pentru redeşteptare şi reformă şi cu care va începe numărătoarea finală către Cea De a Doua Venire.

Totuşi, întocmai la fel ca în privinţa tuturor lucrurile care se întâmplă în jurul nostru în aceste zile, Dumnezeu a prevăzut şi ne-a avertizat în legătură cu tendinţa aceasta. „Foarte mulţi ne vor aduce nişte condiţii care nu sunt prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu. Noi avem condiţiile în Biblie – poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos. ‘Aici sunt cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus’. Aceasta este adevărata condiţie, adevăratul test, dar în mijlocul oamenilor vor apărea multe alte teste. Ele vor apărea în mulţime, răsărind dintr-o învăţătură sau alta. Va avea loc o apariţie continuă a unor lucruri străine al căror scop va fi să abată atenţia de la adevăratul test al lui Dumnezeu” (The Ellen White 1888 Materials, p.1752).

„În lucrare vor fi aduse idei false şi vor fi prezentate oamenilor ca parte a adevărului, dar tot ceea ce Dumnezeu nu a pus în legătură cu adevărul va sluji doar pentru a slăbi solia şi pentru a micşora puterea cerinţelor ei…. Ei aleg să-şi urmeze propria cale, până când solia îngerului al treilea ajunge să fie un lucru de importanţă minoră, iar în cele din urmă îşi pierde valoarea…. Învăţătura adevărului va fi amestecată cu ideile false, iar rezultatul va fi că aceia cărora le vor fi prezentate vor îndrăgi ideile false la fel de mult ca adevărul…. Va fi mult mai dificil să ajungem să corectăm greşelile lor, decât de a aduce un grup întreg la adevăr, din întunericul unei necunoaşteri complete a adevărului. Ar fi fost mai bine dacă nu ar fi auzit niciodată acest amestec al adevărului şi ideilor false…. Un om care are un amestec de adevăr şi idei false poate face mai mult rău, decât pot să repare şi să corecteze mulţi care prezintă întregul adevăr…. În zilele lui Pavel au fost unii care insistau continuu asupra circumciziunii şi puteau să aducă o mulţime de dovezi din Biblie spre a arăta obligativitatea acesteia pentru iudei…. În loc de a prinde fiecare interpretare nouă şi fantezistă a Bibliei, rămâneţi la solie…. Solia îngerului al treilea este aceea care conţine adevăratul test pentru oameni. Satana îi va determina pe oameni să conceapă condiţii false şi, în felul acesta, să caute să întunece, sau să anuleze valoarea soliei adevărului. Sabatul lui Iehova trebuie să fie adus în atenţia lumii…. Dar toate testele concepute de oameni vor abate atenţia de la învăţăturile mari şi importante care constituie adevărul prezent” (Review and Herald, 29 mai, 1888).

Lui Satana nu-i pasă de felul în care prinde în capcană pe poporul lui Dumnezeu, fie prin spiritul lumesc, fie prin spiritul laodicean, sau prin lucruri străine care ne abat atenţia de la adevăratul test pentru rămăşiţă. Există un singur test în Biblie – ascultarea de poruncile şi credinţa lui Isus – cu alte cuvinte, neprihănirea prin credinţă. Aceasta ar putea să nu fie la fel de fermecătoare sau încântătoare precum este cercetarea numelor, sau Trinitatea, sau profeţiile, sau rânduielile iudaice. A fi o parte din cei 144000 înseamnă predarea inimii, biruinţa asupra tuturor păcatelor şi umblarea zi de zi cu Dumnezeu, asemenea lui Enoh.

A fi o parte din cei 144000 este ceva legat mai mult de caracterul moral, decât de cunoştinţă. Dumnezeu va continua să ne înveţe cu privire la punctele în care am făcut greşeli. Trebuie să ne păstrăm atenţia îndreptată cu claritate asupra a ceea ce este important şi să nu fim abătuţi de pe cale de o lumină nouă, care nu este nici nouă şi nici nu este lumină.

Există un număr semnificativ de motive pentru a face deosebire între Sabat şi sărbători

Sabatul zilei a şaptea	Sărbătorile
Sabatul a fost creat la Creaţiune într-un mediu desăvârşit şi liber de păcat. Geneza 2,2-3.	Paştele a fost creat în timpul exodului şi a fost un memorial al trecerii îngerului morţii. Cum putea Paştele să existe înainte de Exod 12? Fără păcat, nu este nicio nevoie de o Zi a Ispăşirii. Ziua Ispăşirii nu putea să existe într-un mediu liber de păcat.
Autoritatea şi motivul prezentate pentru păzirea Sabatului sunt Creaţiunea. Exod 20,8-11.	Autoritatea Paştelui este pentru exod. Exod 12.
Dumnezeu a binecuvântat ziua Sabatului. Geneza 2,3.	Dumnezeu nu a binecuvântat niciodată vreo altă zi.
Dumnezeu a sfinţit ziua Sabatului. Geneza 2,3.	Dumnezeu nu a sfinţit niciodată vreo altă zi.
Ziua Sabatului este în centrul Celor Zece Porunci.	Nicio altă zi nu este menţionată în Cele Zece Porunci
Porunca a patra a fost scrisă de Dumnezeu Însuşi. Exod 31,18.	Moise a scris legile pentru sărbători.
Porunca a patra a fost scrisă pe piatră, semnificând permanenţa ei.	Legile pentru sărbători au fost scrise pe papirus.
Sabatul zilei a şaptea este un „semn” între popor şi Dumnezeul care este Sfinţitorul şi Creatorul. Exod 31,12-17.	Nu există nicio dovadă că sărbătorile sau orice altceva de felul acesta a fost un semn al sfinţirii sau actului creator.
Sabatul zilei a şaptea va fi păzit în cer. Isaia 66,23.	Nu există nicio dovadă că sărbătorile vor fi respectate în cer.
Frecvenţa păzirii spune mult despre importanţa unei zile. Respectarea săptămânală a Sabatului face mai mult pentru reînviorarea spirituală, fizică şi mintală a oamenilor, decât orice altă zi.	Sărbătorile au fost respectate o dată pe an.
În Sabat a fost interzisă orice lucrare.	Numai Ziua Ispăşirii a avut aceleaşi prevederi. Fireşte, pentru că era ziua judecăţii.
Sabatul a fost dat pentru refacerea omului şi animalelor.	Sărbătorile nu au fost date pentru refacerea omului sau animalelor. De fapt, probabil că mieii nu se refăceau cu ocazia Paştelui.
Dumnezeu însuşi S-a odihnit în ziua Sabatului. Exod 31,17.	O astfel de declaraţie nu este făcută cu privire la nicio altă zi.

În concluzie, trebuie să respingem ideea că Sabatul zilei a şaptea este egal în vreun fel cu zilele de sărbătoare.

Se pregătea cel mai mare proces de judecată din istorie. Fiinţa cea mai maiestoasă care fusese creată făcuse plângere împotriva Dumnezeului ei Creator. Lucifer, fiul zorilor, a îngăduit ca mintea să-i fie umplută de mândrie, din cauza frumuseţii, abilităţii şi poziţiei lui superioare. În cele din urmă, Lucifer era generalul de cinci stele al oştirii îngereşti.

Urmează să privim prin câteva ferestre inspirate pentru a înţelege ce s-a întâmplat cu adevărat înainte ca păcatul să fi coborât vreodată pe acest pământ.

Dar când Dumnezeu I-a zis Fiului Său, „Să facem om după chipul Nostru”, Satana a fost gelos pe Isus. El a dorit să fie consultat cu privire la crearea omului şi, pentru că nu a fost, s-a umplut de invidie, gelozie şi ură (Early Writings, p.145-146).

Primul lucru pe care îl aflăm despre această punere la îndoială a autorităţii lui Dumnezeu este că motivul discordiei a apărut cu privire la planul lui Dumnezeu de a crea familia omenească. Prin urmare, existenţa noastră şi răzvrătirea lui Satana au fost strâns legate între ele.

El s-a plâns de presupusele defecte în conducerea lucrurilor cereşti şi a căutat să umple mintea îngerilor cu nemulţumire…. Astfel, seminţele înstrăinării au fost semănate, pentru a fi scoase la iveală şi prezentate înaintea curţilor cereşti ca avându-şi originea, nu la Satana, ci la îngeri…. El le-a şoptit îngerilor în secret nemulţumirea lui…. Un cuvânt aici şi un cuvânt dincolo au deschis calea pentru o listă lungă de presupuneri. În modalitatea lui iscusită, el a obţinut de la ei expresii ale îndoielii. Apoi, când a fost intervievat, el a dat vina pe cei pe care îi educase. El a pus toată nemulţumirea pe seama celor pe care îi condusese…. Domnul a văzut cum îşi folosea Satana puterile şi i-a prezentat adevărul în contrast cu minciuna. Din nou şi din nou, pe parcursul controversei, Satana a fost gata să fie convins, gata să recunoască faptul că greşise. Dar cei pe care îi amăgise erau de asemenea gata să îl acuze pentru faptul că îi părăsea. Ce ar fi trebuit să facă? – Să se supună lui Dumnezeu? Sau să continue pe calea amăgirii? (Review and Herald, 7 septembrie, 1897).

Desfăşurarea acestui proces urma să ia destul de mult timp, prin urmare aflăm că nu s-a făcut nimic în grabă, pe măsură ce Satana şi Dumnezeu se apropiau de un ultim act.

Pentru a opri pregătirea acestei lovituri de palat, Tatăl a convocat o adunare a întregii oştiri îngereşti şi a explicat că Fiul fusese din veşnicie egal cu Sine Însuşi din punct de vedere al omniprezenţei, atotştiinţei, puterii şi autorităţii. Deşi Lucifer a fost convins şi aproape că s-a predat lui Hristos, mândria lui crescândă l-a împiedicat. În schimb, el i-a adunat pe îngeri şi le-a descris cât de nedrept a fost ca Dumnezeu să-l oprească să ia parte la consiliul lor secret. „Asemenea unuia întristat, el a relatat preferinţa pe care Dumnezeu o arătase lui Isus, neglijându-l pe el” (Istoria mântuirii, p.14). În cele din urmă, Lucifer a declarat că ar putea să ia tronul lui Hristos prin forţă. Având în vedere aceste noutăţi ameninţătoare, îngerii credincioşi s-au grăbit să-L informeze pe Hristos despre planurile lui Lucifer.

Ei L-au găsit pe Tatăl stând de vorbă cu Fiul Său iubit pentru a stabili mijloacele prin care, pentru binele cel mai mare al îngerilor credincioşi, autoritatea asumată de Satana putea fi înlăturată pentru totdeauna. Marele Dumnezeu putea să-l alunge imediat din cer pe arhiamăgitor; dar nu acesta era scopul. El voia să le dea celor răzvrătiţi o şansă egală de a vedea puterea şi măreţia Fiului Său şi a îngerilor Săi credincioşi. În această luptă, fiecare înger urma să aleagă de care parte vrea să treacă şi acest fapt să fie vizibil pentru toţi…. Întreaga oştire îngerească a fost convocată să apară în faţa Tatălui pentru a se stabili fiecare caz. Satana şi-a făcut cunoscută fără ruşine nemulţumirea că Hristos era preferat mai mult decât el. El s-a ridicat cu mândrie şi a insistat că trebuia să fie egal cu Dumnezeu, să fie primit în sfatul Tatălui şi să înţeleagă scopurile Sale…. Apoi, Satana a arătat cu exaltare spre simpatizanţii lui, care alcătuiau aproape o jumătate din îngeri şi a exclamat: „Aceştia sunt cu mine! Îi vei alunga şi pe ei, lăsând un asemenea gol în cer?” După aceea, el a declarat că era pregătit să se împotrivească autorităţii lui Hristos şi să-şi apere locul în cer prin forţă, confruntându-se cu puterile Sale (Istoria mântuirii, p.17-18).

Acest fapt ne aduce la primul raport al provocării lui în Scriptură: „Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14,13.14).

Apoi, citim despre rezultatul tulburător al răzvrătirii lui. „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui   s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apocalipsa 12,7-9).

Ceea ce s-a întâmplat la scurt timp după aceea este cel mai semnificativ, deoarece a dat pe faţă adevăratul caracter al lui Lucifer şi al lui Hristos.

După ce Satana şi cei care au căzut cu el au fost alungaţi din cer şi după ce şi-a dat seama că pierduse pentru totdeauna toată curăţia şi slava cerului, el s-a pocăit şi a dorit să fie reprimit în cer. El a dorit să-şi ocupe locul cuvenit sau orice poziţie care ar fi putut să-i fie încredinţată. Dar nu; cerul nu mai trebuia să fie pus în pericol. Tot cerul ar fi fost afectat, dacă el ar fi fost luat înapoi; deoarece păcatul luase naştere în el, iar seminţele răzvrătirii erau înăuntrul lui. Atât el, cât şi urmaşii lui au plâns şi au implorat să fie luaţi înapoi în favoarea lui Dumnezeu (Early Writings, p.146).

Aici îl vedem pe Satana pocăindu-se cu lacrimi şi implorându-L pe Dumnezeu să aibă milă. Cu siguranţă acest fapt ar fi trebuit să fie suficient pentru ca Dumnezeu să-i mai dea o şansă.

Satana a tremurat, când şi-a văzut lucrarea…. Se întreba: Unde se afla? Oare nu este totul un vis îngrozitor? Este el alungat din cer?… Pierderea tuturor privilegiilor din cer i se părea o suferinţă prea mare de suportat. El dorea să recâştige acele privilegii…. Făptura lui măreaţă tremura de parcă ar fi fost lovită de o furtună. Un înger din cer a trecut pe acolo. El l-a chemat şi a cerut o întrevedere cu Hristos. Aceasta i-a fost acordată. Atunci, Satana s-a purtat cu Fiul lui Dumnezeu, ca şi când se pocăise de răzvrătirea lui şi dorea din nou favoarea lui Dumnezeu. El dorea să ia locul pe care i-l atribuise Dumnezeu mai înainte şi să se afle sub conducerea Lui înţeleaptă. Domnul Hristos a plâns pentru nenorocirea lui Satana, dar i-a spus că,… seminţele răzvrătirii continuau să fie înăuntrul lui…. Când a ajuns să fie convins pe deplin că nu era nicio posibilitate de a primi din nou favoarea lui Dumnezeu, Satana şi-a manifestat răutatea cu o ură sporită şi cu o înverşunare înfocată (Istoria mântuirii, p.25-27).

Ce demonstrare dramatică a deosebirii dintre pocăinţa exterioară, chiar şi cu lacrimi, şi predarea inimii cu credinţa că Dumnezeu ştie ce este mai bine. Lui Satana i-a părut rău pentru că îşi pierduse privilegiile şi viitorul şi a arătat că spiritul lui nu se schimbase, când şi-a exprimat ura împotriva lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost cu adevărat inspirat, oare Satana nu ar fi recunoscut înaintea lui Hristos că spiritul lui egocentric a fost complet contrar cu spiritul lui Hristos concentrat asupra binelui celorlalţi?

De ce Satana s-a concentrat apoi asupra atragerii lui Adam şi Eva în păcat? „Dacă… Dumnezeu urma să găsească o modalitate prin care ei să poată fi iertaţi,… după aceea, el însuşi şi toţi îngerii căzuţi vor avea o modalitate echitabilă de a se împărtăşi alături de ei de mila lui Dumnezeu” (Istoria mântuirii, p.27). Trebuie să ne aducem aminte că dorinţa lui Satana de a se întoarce în cer constituie o cheie importantă pentru înţelegerea desfăşurării marii lupte. El a anticipat cu răutate crearea şi ademenirea lui Adam şi Eva. El a aşteptat să profite de orice milă pe care Dumnezeu le-ar fi acordat-o ca păcătoşi, pentru ca el însuşi să poată fi reaşezat în cer.

Pe măsură ce urmărim drama care se desfăşoară acum pe pământ, trebuie să înţelegem motivul adevărat al luptei.

Jan Paulsen s-a exprimat potrivit: „În răspunsul final al lui Dumnezeu la problema păcatului se află aspecte care trebuie să fie luate în considerare şi care sunt mai vaste şi mai ample decât mântuirea mea personală…. Deoarece imaginea lărgită – şi anume siguranţa veşnică a… întregii Creaţiuni,… Dumnezeu a pregătit de asemenea un răspuns cuprinzător, care se ocupă atât de rădăcinile, cât şi de consecinţele răzvrătirii” (Adventist Review, 39 noiembrie, 2000).

Studentul… ar trebui să dobândească o cunoaştere privind marea ei temă centrală (a Bibliei), a scopului originar al lui Dumnezeu pentru lume, a naşterii marii lupte şi a lucrării de răscumpărare. Ar trebui să priceapă natura celor două principii care se luptă pentru supremaţie şi să înveţe să le descopere lucrarea din rapoartele istoriei şi profeţiei până la marele final. Ar trebui să vadă cum această luptă trece prin toate fazele experienţei omeneşti; cum el însuşi dă pe faţă, în fiecare împrejurare a vieţii, una din cele două raţiuni antagoniste şi cum, fie că vrea sau nu, el hotărăşte chiar acum de care parte a controversei va fi găsit (Educaţia 190).

Într-un sens foarte real, Dumnezeu este judecat. El a înfruntat acuzaţii timp de mai bine de şase mii de ani, iar întregul univers priveşte pentru a vedea cum se va termina drama. Oare se va dovedi dragostea, temelia Legii şi guvernării Sale, mai puternică decât mândria, înălţarea de sine şi competiţia împotriva altora? Romani 3,4 spune: „Ca să îţi câştigi cazul, când vei fi judecat” (versiunea Today’s English).

Acuzaţiile lui Satana împotriva lui Dumnezeu nu sunt uşor de rezolvat, deoarece el cunoaşte corectitudinea lui Dumnezeu.

Satana cunoaşte foarte bine păcatele pe care el i-a ispitit să le săvârşească şi el le prezintă în lumina cea mai exagerată, declarând: „Mă va alunga Dumnezeu pe mine şi pe îngerii mei din prezenţa Sa şi totuşi să-i răsplătească pe aceia care s-au făcut vinovaţi de aceleaşi păcate? Doamne, Tu nu poţi face acest lucru şi totuşi să fii drept. Tronul Tău nu va sta în neprihănire şi judecată. Dreptatea cere ca sentinţa de condamnare să fie pronunţată împotriva lor” (Mărturii, vol.5, p.474).

Din perspectivă cosmică, există ceva mult mai important decât mântuirea ta sau a mea, sau mântuirea tuturor celor ce trăiesc pe această planetă minusculă. Romani 3,4 spune din nou: „Ca să fii dovedit corect în cuvintele Tale şi să ieşi biruitor când vei fi judecat” (versiunea New International).

Planul Mântuirii are un scop mai larg şi mai profund decât mântuirea omului. Nu numai pentru acest lucru a venit Hristos pe pământ; El n-a venit numai ca locuitorii acestei mici lumi să poată considera Legea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui, ci lucrul acesta a fost făcut pentru apărarea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers…. Jertfa lui Hristos pentru salvarea omului nu numai că va face cerul accesibil pentru oameni, dar, înaintea întregului Univers, va fi justificată atitudinea lui Dumnezeu şi a Fiului faţă de răzvrătirea lui Satana (Patriarhi şi profeţi, p.68,69).

Numai în felul acesta, pledoaria lui Satana pentru a fi reprimit în cer putea fi adusă la tăcere.

Crucea este o descoperire pentru simţurile noastre tocite a suferinţei pe care păcatul, chiar de la naşterea lui, a adus-o în inima lui Dumnezeu. Orice îndepărtare de la ceea ce este drept, fiecare faptă de cruzime, fiecare eşec al omului de a atinge idealul Său Îi provoacă durere (Educaţia, p.263).

Privind înainte spre moartea pe care urma să o sufere, Isus a zis: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12,31.32). Întregul univers va fi în stare să vadă exemplul suprem al contrastului dintre dragostea lui Dumnezeu şi ura lui Satana.

Când ucenicii au raportat că au fost în stare să scoată demoni în Numele lui Isus, El a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10,18). Această nouă cădere a lui Satana de la putere şi pierderea simpatiei fiinţelor cereşti au fost mult mai importante decât căderea lui iniţială, descrisă în Apocalipsa 12. Acum, el îşi pierdea credibilitatea în acuzaţiile aduse împotriva lui Dumnezeu şi a lui Hristos.

Cu toate acestea, o preocupare nechibzuită cu privire la cruce este o distorsionare a Evangheliei. Adevărata cruce creştină nu este un crucifix pe care Isus continuă să atârne. Adevărata cruce creştină este goală. El nu Se află acolo; El este înviat. Crucea goală este un simbol al Domnului înviat. Credinţa nu ne conduce numai la cruce, ci, prin cruce, la Domnul cel viu, căruia Îi este dată toată puterea în cer şi pe pământ şi pe care porţile iadului nu Îl vor birui.

„Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră” (Evrei 4,14). „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12,2).

Hristos trăieşte astăzi şi stă la dreapta lui Dumnezeu. Aceasta este o veste bună! Aceasta, de asemenea, este Evanghelia. Fără înviere, crucea ar fi doar un memorial al unui martiraj inutil.

Deşi prin răstignirea Fiului desăvârşit al lui Dumnezeu, Satana îşi semnase propria condamnare la moarte şi pierduse complet simpatia fiinţelor cereşti, „cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înţeles tot ceea ce era cuprins în lupta aceea mare. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie clarificate mai bine. Pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Omul, ca şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul vieţii şi prinţul întunericului. El trebuie să aleagă cui vrea să slujească” (Hristos Lumina lumii, p.761).

Pretutindeni în Biblie, Dumnezeu spune foarte clar că nimic nu este mai important pentru întregul univers, decât ca reputaţia Lui să fie lămurită şi Numele Lui să fie onorat. Exact acesta este lucrul pe care Ioan ni-l spune în Apocalipsa 7. Isus nu Se va întoarce, până când Dumnezeu nu va avea un popor care va face din apărarea Numelui lui Dumnezeu scopul cel mai important al vieţii lor.

Ioan a văzut patru îngeri ţinând vânturile nimicirii cu un scop foarte precis: „Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: ‘Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!‘” (Apocalipsa 7,2.3).

De ce Dumnezeu ţine aceste vânturi ale groazei şi nimicirii în zilele din urmă? Poporul lui Dumnezeu încă nu este pregătit! Dumnezeu spune: „Ţineţi vântul de răsărit al furiei omeneşti. Mulţi oameni încă nu au înţeles scopul Evangheliei. Ţineţi vântul de apus al furiei satanice, până când poporul Meu este pregătit să îşi aducă la îndeplinire ultima însărcinare. Ţineţi vânturile, până când poporul Meu este pregătit să fie sigilat. Ţineţi vânturile până când cei din poporul Meu sunt pregătiţi ca Eu să-i folosesc în solia mea finală pentru ultima generaţie a pământului”.

Aici, jos, în zilele vânturilor ţinute, în timp ce scrie Numele Său pe fruntea credincioşilor Săi, Dumnezeu îi spune universului: „Ascultaţi-i pe ei. Puteţi să vă încredeţi în ce spun ei. Eu pot să le dau sigiliul aprobării Mele. Înainte ca Numele meu să continue, vine calitatea”. Ce putea fi mai uimitor, decât ca Tatăl nostru ceresc să Îşi scrie Numele pe fruntea credincioşilor Săi? Prin acea semnătură, Dumnezeu spune: „Aici este poporul care a îngăduit ca Duhul Sfânt să Îşi facă lucrarea; poporul care reflectă cu adevărat slava mea. Nu sunt stânjenit de felul în care Mă reprezintă, iar ei au sigiliul aprobării Mele”.

Ce anume îl înfurie pe Satana cu privire la acest sigiliu al lui Dumnezeu? „Îndată ce aceia care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu primesc sigiliul pe frunte – acesta nu este vreun sigiliu sau semn care poate fi văzut, ci o întemeiere în adevăr, atât din punct de vedere intelectual, cât şi spiritual, încât ei nu pot fi clintiţi – îndată ce aceia care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu sunt sigilaţi şi pregătiţi pentru zguduire, aceasta va veni” (Maranatha, p.200).

Acesta este timpul când îngerii şi întregul univers necăzut decid dacă Dumnezeu este corect în judecăţile Sale cu privire la bărbaţii şi femeile pe care le sigilează. El îi va sigila printr-o Evanghelie a harului nemăsurat – un har care este suficient de puternic pentru a birui toate înclinaţiile spre păcat moştenite şi cultivate.

Pentru a împiedica această lucrare a sigilării, Satana oferă câteva evanghelii proprii foarte atrăgătoare. El spune: „Înălţaţi Legea ca fiind atât de sus în comparaţie cu realizările omeneşti, încât niciun bărbat sau femeie să nu spere vreodată să o respecte, dar nu vă îngrijoraţi, pentru că nu trebuie să respectaţi poruncile, deoarece Isus a păzit Legea pentru voi”.

El spune: „Voi nu puteţi să păziţi poruncile, deoarece sunteţi născuţi păcătoşi; trăiţi într-un trup păcătos şi veţi fi întotdeauna insuficient de buni. Dar nu vă îngrijoraţi, atâta vreme cât vă pare rău pentru păcatele voastre, aceasta este tot ceea ce cere Domnul. La judecată, Dumnezeu priveşte la raportul lui Isus, nu la al vostru”.

El spune: „Nu ar trebui să încercaţi să păziţi poruncile, pentru că dacă veţi face astfel, veţi fi nişte legalişti. Important este să aveţi o relaţie cu Isus”.

Desigur, recunoaşteţi câteva jumătăţi de adevăr în aceste amăgiri atrăgătoare. Totuşi, când vi se spune fie că este nenecesar, fie că este imposibil să fiţi biruitori, aduceţi-vă aminte că cineva pe nume Satana redefineşte şi încurcă Planul de Mântuire. Iar Ioan numeşte amăgirea aceasta vinul Babilonului.

Satana urăşte Evanghelia veşnică, deoarece scopul Evangheliei este acela de a reproduce caracterul lui Isus, iar acest fapt îl înfurie pe Satana. El este furios când oamenii văd adevărata faţă a evangheliilor lui false, care sunt realmente un nou legalism. Când bărbaţii şi femeile cred că pot fi mântuiţi prin credinţa într-o reglare legală a conturilor în cărţile cerului, fără o corectare a caracterului pe pământ, iar apoi numesc acest fapt neprihănire prin credinţă, atunci veţi şti că ascultaţi noul legalism.

Poate să-şi imagineze cineva ce se va întâmpla, când bărbaţii şi femeile se vor trezi la a doua înviere strigând la pastorii şi învăţătorii lor: „Mi-ai spus că harul a acoperit păcatele mele şi că nu a contat caracterul”. Sau: „Mi-ai spus că siguranţa mântuirii mele a constat în a crede că Isus a murit pentru mine şi că eu nu pot adăuga ceva la ceea ce a făcut El”. Sau: „Mi-ai spus că orice încercare de a adăuga ascultarea la credinţă ar fi legalism”. Sau: „Mi-ai spus că Ellen White nu a avut nicio autoritate teologică”.

Să nu fim distraşi de evangheliile limitate care vin direct din Babilon. Să nu limităm pe Sfântul lui Israel. Daţi-I o şansă. Vestea bună este că Isus îi schimbă pe oameni, pentru ca ei să poată fi sigilaţi cu aprobarea Tatălui Său. Credinţa lui Isus este acelaşi fel de credinţă care L-a ferit pe Isus de păcat. Întregul cer aşteaptă să sigileze acel fel de oameni în zilele din urmă, înainte ca vânturile să sufle, înainte ca această lume să ajungă un balamuc.

Dacă trebuie să fim un popor care poate fi sigilat, atunci trebuie să ne corectăm atitudinea. „Domnul nu are în lucrarea Sa niciun loc pentru aceia care au o dorinţă mai mare de a câştiga cununa, decât de a purta crucea. El vrea oameni care urmăresc mai degrabă să îşi îndeplinească datoria, decât să îşi primească răsplata – oameni care sunt mai preocupaţi de principii, decât de promovare” (Divina vindecare, p.476,477).

Ellen White caracterizează Evanghelia populară ca fiind „mai degrabă o cale de a scăpa de suferinţă, decât o eliberare de păcat” (Parabolele Domnului Hristos, p.47). Lucifer a vrut să i se redea privilegiile cerului, fără a avea caracterul cerului. Privim noi spre cer ca fiind o scăpare dintr-o lume dificilă, sau ca fiind o eliberare finală de egoismul nostru?

Un întemniţat priveşte prin fereastra celulei lui un parc frumos, unde aşteaptă familia lui şi Isus. Întemniţatul nu doreşte nimic altceva, decât să scape de restricţii şi să se bucure împreună cu familia lui. Dar Isus şi familia Sa speră că noi, cei întemniţaţi, vom dori părtăşia cea sfântă suficient de mult pentru a ne despărţi de păcatele care ne-au rănit şi ne-au întemniţat încă de la început. Hristos nu doreşte numai să ne scape din lupta şi suferinţa pe care o aduc păcatele noastre, ci să ne scape de egoismul şi înclinaţiile nerăbdătoare şi amăgitoare care cauzează robia noastră.

Este adevărat că trebuie să fim preocupaţi de dezvoltarea caracterului nostru. Trebuie să fim preocupaţi de nevoia de a avea stilul de viaţă neprihănit al lui Hristos în scopul de a fi mântuiţi. Totuşi, oare nu trebuie de asemenea să definim Evanghelia lui Hristos în mod neegoist, în lumina modalităţii în care ascultarea noastră iubitoare şi voioasă aduce fericire şi cinste lui Dumnezeu şi celorlalţi? Noi avem tendinţa de a privi la mântuire, concentrându-ne numai asupra fericirii şi eliberării noastre. Ceea ce avem nevoie este să înţelegem imaginea mai amplă şi pe termen lung – din veşnicia trecută în veşnicia viitoare.

Marea luptă între Hristos şi Satana ne pune pe noi, cei ce trăim în aceste ultime zile, în centrul scenei, în calitate de martori principali ai lui Dumnezeu, pentru a apăra dreptatea manifestată de El, prin faptul că ne acordă milă şi o ocazie de a învăţa şi de a trăi asemenea lui Hristos. Oare nu li se va da locuitorilor desăvârşiţi ai cerului ocazia de a declara pe cine se vor simţi confortabil să aibă ca vecini de-a lungul veşniciei? Întrebarea principală pe care Dumnezeu o pune înaintea întregului univers este aceasta: „Există în Evanghelia Împărăţiei lui Hristos suficientă putere pentru a curăţa de orice nelegiuire grupe numeroase de oameni?”

Rămâne întrebarea insistentă: Se va împlini vreodată Ieremia 50,20? „În zilele acelea, în vremea aceea –zice Domnul – se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi, şi păcatul lui Iuda, şi nu se va mai găsi”.

De fapt, cât de importantă este ultima rămăşiţă a lui Dumnezeu pentru scopul Său veşnic? „Pentru a nimici păcatul şi rezultatele lui, El L-a dat pe Cel Preaiubit al Său şi a pus la dispoziţia noastră puterea de a pune capăt acestei scene a nenorocirii, prin conlucrarea cu El” (Educaţia, p.264). Ce făgăduinţă incredibilă şi ce descoperire a importanţei pe care o avem în împlinirea planurilor lui Dumnezeu.

Satana ştie cât de mult depinde de succesul generaţiei finale şi nu se va duce liniştit în noapte. „În timp ce plăgile cad, ţapul de trimis este alungat. El luptă cu înverşunare pentru a scăpa, dar este ţinut strâns de mâna care îl conduce. Dacă ar reuşi să scape, Israel şi-ar pierde viaţa. Am văzut că va fi nevoie de timp pentru a duce ţapul de trimis în ţara uitării, după ce păcatele vor fi puse pe capul lui” (Spalding – Magan, p.2).

Cei răi sunt readuşi la viaţă. Când vede mulţimea vastă a urmaşilor lui, Satana îşi revine din disperarea pe care a suferit-o în timpul mileniului.

În momentul critic, în înălţime, deasupra cetăţii, apare tronul lui Dumnezeu şi, asemenea unei imagini panoramice, toţi vor vedea în detaliu istoria răzvrătirii lui Satana în cer şi toţi cei şase mii de ani trişti de nenorocire omenească. Fiecare fiinţă omenească şi demonică îşi va vedea propria parte în marea dramă. Fiecare va vedea mila şi dreptatea infinită a lui Dumnezeu.

Lucifer şi îngerii lui s-au împotrivit fiecărui efort al lui Dumnezeu şi îngerilor credincioşi, când aceştia i-au îndemnat să-şi schimbe gândurile. Cei răzvrătiţi au ales cu bună ştiinţă să treacă de partea răzvrătirii şi au hotărât să înfrunte consecinţele. La sfârşitul celor o mie de ani, între toţi cei dinăuntru şi cei dinafara cetăţii, nici măcar unul nu ar alege să schimbe taberele. Cei dinafară doresc bogăţia şi splendoarea cetăţii lui Dumnezeu, dar nu pot să suporte atmosfera de sfinţenie şi dragoste din interior. Cerul ar fi un iad pentru ei.

În acel moment, „Satana îngenunchează şi mărturiseşte dreptatea sentinţei lui” (Maranatha, p.345). În faţa priveliştii panoramice, el este constrâns să declare că Dumnezeu i-a dat toate avantajele. Dumnezeu i-a dat toţi oamenii talentaţi pe care el a putut să-i înşele – toţi oamenii sănătoşi, bogaţi, înţelepţi, puternici, îndemânatici, frumoşi şi arătoşi pe care el a putut să-i folosească – iar ei s-au întors cu toţii împotriva lui. Mai mult, Satana va fi constrâns să recunoască faptul că Dumnezeu a menţinut armata cea mai sărmană cu putinţă – cei slabi, neştiutori, nerecunoscuţi, fără titluri şi necunoscuţi, cei slabi şi neatrăgători – iar cu aceste rămăşiţe El a biruit toate oştirile răului.

Apostolul Pavel rezumă acest lucru astfel: „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (1 Corinteni 1,27.28).

Satana vede că răzvrătirea lui voluntară l-a făcut să fie nepregătit pentru cer” (Maranatha p.345). El s-a condamnat singur, împlinind astfel profeţia lui Pavel: „Pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filipeni 2,10.11).

Timp de mai bine de şapte mii de ani, Satana s-a conectat la un sistem de susţinere a vieţii, la care el nu a avut niciun drept. Acum, de bunăvoie, el recunoaşte dreptatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este absolvit de toate acuzaţiile lui Satana. Ispăşirea este completă. „Fiecare voce va fi oprită şi toate oştirile răzvrătirii vor rămâne fără cuvinte…. Întregul univers va fi martor al naturii şi rezultatelor păcatului. Iar exterminarea deplină a acestora, care le-a adus la început teamă îngerilor şi dezonoare lui Dumnezeu, va îndreptăţi acum dragostea Sa şi va stabili onoarea Sa înaintea universului” (The Faith I Live By, p.71).

Cum a fost Dumnezeu în stare să realizeze această mare biruinţă şi să protejeze universul Său, aşa încât păcatul să nu mai pătrundă niciodată? „Onoarea lui Dumnezeu şi onoarea lui Hristos sunt implicate în desăvârşirea caracterului poporului Său” (Hristos Lumina lumii, p.671). „Onoarea lui Hristos este deplină în desăvârşirea caracterului poporului Său ales…. Caracterul lui Dumnezeu este slava Sa descoperită în voi” (Signs of the Times, 25 noiembrie, 1897).

Să ne hotărâm să fim acea generaţie finală prin care Dumnezeu poate să-şi descopere harul şi puterea Sa. Fie ca El să nu fie nevoit să caute o altă rămăşiţă, din cauză că noi suntem prea nepăsători şi leneşi pentru a răspunde la chemarea Sa. Acesta este ceasul Său, iar noi putem fi rămăşiţa Sa.

[Sunt îndatorat ideilor pătrunzătoare ale lui David Lee şi Herbert Douglass pentru studiile lor în domeniul marii lupte şi al implicaţiilor acesteia pentru noi cei ce trăim în astfel de momente cruciale]

De ce mai avem nevoie de încă un studiu despre neprihănirea prin credinţă? Oare nu sunt multe alte subiecte pe care am putea să le studiem cu folos? De ce mai avem nevoie totuşi de încă un studiu despre Evanghelie?

În primul rând, deoarece Evanghelia este inima a tot ceea ce suntem în calitate de creştini. Chiar dacă am înţeles corect toate celelalte subiecte, totuşi, dacă nu suntem lămuriţi cu privire la modul în care suntem mântuiţi, corectitudinea noastră în legătură cu doctrina nu va conta prea mult. Vor fi mulţi, foarte mulţi oameni care îşi vor corecta doctrinele greşite abia când vor ajunge în cer. Dumnezeu va avea o mulţime de clase de grădiniţă în cer, unde îi va învăţa pe oameni toate lucrurile simple ale Bibliei, pe care nu le-au înţeles foarte bine aici, dar acolo nu va fi niciunul a cărui inima nu este predată lui Dumnezeu. Toţi cei ce vor fi în cer vor fi trebuit să înveţe mai întâi să-I supună lui Dumnezeu viaţa lor aici pe pământ – toţi. Trebuie să fim siguri că ştim cu o certitudine absolută cum are loc mântuirea.

În al doilea rând, ideile greşite despre neprihănirea prin credinţă continuă să vină la noi din toate direcţiile. Îndoielile cu privire la Evanghelia Bibliei continuă să apară. Se pare că, la fiecare an sau doi, este dezvoltată o nouă idee falsă care necesită răspunsul nostru inteligent. Este foarte clar că Satana şi-a făcut o prioritate din a produce confuzie cu privire la Evanghelia Bibliei, singura Evanghelie care ne poate salva de la nimicire. A ajuns să fie foarte greu să stai departe de şanţurile aflate de o parte şi de cealaltă a drumului mântuirii. Suntem prinşi fie în capcana legalismului, încercând să ne câştigăm propriul drept de a intra în cer, fie în capcana harului ieftin, pretinzând să primim mântuirea în timp ce nu facem nimic pentru a împlini condiţiile cele mai elementare ale acesteia. Este foarte uşor să cazi în aceste extreme, dar foarte greu să scapi din ele. Din cauza acestei confuzii, trebuie să continuăm să studiem adevărurile fundamentale cu privire la modul în care are loc mântuirea.

O asociaţie religioasă independentă a publicat cu câtva timp în urma un număr special al revistei ei principale…. Spre dezamăgirea şi descurajarea noastră, definiţia dată de Evangheliei veşnice era că „fiecare bărbat, femeie şi copil trebuie să moară faţă de sine în fiecare zi. Noi trebuie să-I predăm lui Dumnezeu voinţa noastră clipă de clipă – inima noastră să fie unită cu inima Lui, mintea noastră să fie unită cu mintea Lui – şi numai atunci putem să avem gândurile lui Isus şi să trăim viaţa lui Isus”.

Iată-ne în secolul al douăzeci şi unulea – mai bine de 113 ani după 1844 –, iar unii continuă să definească Evanghelia veşnică în felul acesta? Oare nu este Evanghelia veşnică vestea bună că Isus – Dumnezeul-om, a trăit o viaţă de ascultare desăvârşită faţă de Lege şi apoi a murit ca înlocuitor al meu, pentru ca eu, prin credinţă, să îmi pot însuşi neprihănirea Sa desăvârşită ca fiind a mea, o neprihănire care vine numai prin credinţa în neprihănirea Sa – o neprihănire care îmi este atribuită fără „faptele Legii”?….

Prin puterea Duhului lui Dumnezeu, un credincios poate, într-adevăr, să moară faţă de sine în fiecare zi şi poate, într-adevăr, să aibă gândurile lui Isus şi să trăiască viaţa lui Isus. Aceasta este de asemenea o veste bună. Totuşi, din clipa în care aceste acţiuni interioare devin nişte condiţii ale îndreptăţirii, din aceeaşi clipă ele devin nişte mijloace prin care un om este mântuit, vestea cea bună ajunge să fie trunchiată – ca şi când ar fi lovită cu barosul.

Deşi editorii revistei ar fi şocaţi, dacă şi-ar da seama de faptul acesta, teologia revistei este exact asemenea romano-catolicismului…. Observaţi cât de umanistă, cât de centrată asupra păcătosului este această înţelegere a Evangheliei. Noi trebuie să murim zi de zi, noi trebuie să ne predăm voinţa, noi trebuie să facem aceasta, noi facem tocmai aceea. Argumentul că Dumnezeu săvârşeşte faptele în noi şi, ca urmare, nu sunt ale noastre, nu-i lasă să scape din prinsoare…. Oamenii înşişi sunt cei ce continuă să săvârşească aceste fapte, iar dacă aceste fapte îi îndreptăţesc, atunci ei sunt mântuiţi prin credinţă şi fapte, punct.

Dumnezeu lucrează în noi, pentru ca noi să putem ajunge neprihăniţi; acesta este o parte a experienţei creştine care nu poate fi negată. Totuşi, indiferent cât de neprihăniţi devenim prin ce anume face Dumnezeu în noi, mântuirea noastră continuă să vină numai din ceea ce Dumnezeu a făcut în afara noastră, în viaţa şi moartea lui Isus. Speranţa mântuirii noastre nu trebuie să rămână centrată niciodată asupra noastră, sau asupra a ceea ce se întâmplă înăuntrul nostru; în schimb, neprihănirea care ne mântuieşte – ascultarea care ne răscumpără şi sfinţirea care ne îndreptăţeşte – rămân întotdeauna în domeniul exteriorului nostru, o neprihănire care există în cer, „neprihănirea lui Dumnezeu” Însuşi.

Ne pare foarte rău de acea revistă…. Pe crucea lor nu se află niciun Hristos, ceea ce înseamnă că oricare ar fi binele pe care îl oferă ei vine încărcat cu povara insuportabilă a mântuirii prin fapte, care nu constituie nicio Evanghelie şi, cu siguranţă, nu Evanghelia „veşnică” (Clifford Goldstein, Adventist Review, 11 noiembrie, 2001).

Clifford Goldstein atacă direct Evanghelia pe care o prezintă unii. Înainte de a analiza acest atac, ar fi bine să luăm în considerare câteva scrisori care au apărut în Review, după ce a fost tipărit articolul acesta.

Oare a spus Clifford Goldstein că nu există nicio condiţie pentru mântuire?… Există anumite condiţii pe care fiinţele omeneşti trebuie să le îndeplinească în scopul de a obţine mântuirea, iar unele dintre ele pot fi dificil de îndeplinit, dar îndeplinirea acelor condiţii nu este considerată a fi un merit, nu ne califică pentru cer şi nu constituie o plată pentru, o pregătire pentru, sau un drept pentru a intra în cer. Toate aceste lucruri ne sunt date în dar; toate sunt bazate iniţial, în permanenţă şi în exclusivitate pe neprihănirea lui Hristos. Condiţiile nu fac altceva decât să garanteze că populaţia cerului este limitată la aceia care cred că este o idee bună a lăsa responsabilitatea conducerii în mâinile lui Isus. (Auburn, WA).

Este un fapt recunoscut că, în anii recenţi, unii care au fost cât se poate de elocvenţi în predicarea crucii au părăsit biserica, ducând cu ei comunităţi întregi. Îmi place declaraţia pe care am citit-o cândva: Dacă legalismul şi-a ucis miile lui de adepţi, antinomianismul şi-a ucis zecile de mii. Trebuie să fi existat o cale mai bună de a exprima ceea ce încerca să spună Goldstein. Eu nu sunt sigur că este redată cu claritate, dar este o simplă citare doar dintr-un fragment de articol, pentru a spune că „ei” cred în neprihănirea prin fapte. (Orlando, FL) (Adventist Review, 24 ianuarie, 2002).

La scurt timp după aceea, în Review, a fost tipărit un alt răspuns.

În conformitate cu noua concepţie a lui Goldstein despre Evanghelie, … Hristos ar fi trebuit să i se adreseze lui Nicodim în felul următor, în Ioan 3,3-8: „Nicodim, tu eşti un învăţător al lui Israel, dar ceea ce trebuie să înţelegi [Dle. Fariseu/Legalist] este că tu eşti îndreptăţit numai prin credinţă, separat şi în afară de ceea ce se întâmplă în interiorul tău. Nu există nicio condiţie pentru ca tu să fii îndreptăţit sau să îţi păstrezi îndreptăţirea, cu excepţia aceleia de a crede. Aceasta este esenţa Evangheliei. Odată ce înţelegi această Evanghelie obiectivă, putem să vorbim despre ceea ce înseamnă a fi născut din nou şi despre schimbarea inimii care urmează”. Aşadar, aceasta pare a fi o veste buna (aproape bună)! Problema este că Marele Învăţător nu S-a exprimat în felul acesta. În schimb, El a insistat (încă un trebuie?) că Nicodim trebuie să fie născut din nou din apă (curăţirea) şi din Duh.

O scrisoare nepublicată adresată lui Clifford Goldstein făcea următoarele comentarii.

Cu privire la ideea că o ascultare sfinţită nu contribuie cu nimic la mântuirea omului, dacă urmez învăţătura ta până la concluzia ei logică, apar câteva întrebări. Dacă lucrarea Duhului Sfânt în noi şi ascultarea care rezultă nu intră în tabloul mântuirii, pentru că ambele sunt „fapte”, indiferent dacă Dumnezeu este sau nu Acela care lucrează în noi, atunci oare mai avem noi ceva de FĂCUT, prin harul Său, pentru a evita primirea semnului fiarei?… De ce este „fiecare om” judecat „după faptele lui”, dacă faptele, lucrarea lăuntrică a Duhului care produce atât neprihănirea interioară, cât şi cea exterioară, nu au nicio legătură cu mântuirea lui?… Dacă există cu adevărat o „Cruce fără Hristos”, atunci aceasta se găseşte în teologia care neagă lucrarea esenţială (mântuitoare) a locuirii lăuntrice a Duhului Său. Aceasta este o contrazicere directă a Evangheliei lui Isus Hristos; este o aclamare a Lui ca Mântuitor, în timp ce statutul Său de Domn este trădat cu un sărut; iar aceasta este o încumetare. Niciun tată demn de acest nume nu ar încerca să-i crească pe copiii lui fără condiţiile ascultării. Creatorul cerului şi al pământului nu numai că are condiţii ale ascultării, ci ne umple cu puterea dragostei Sale pentru a asculta de El, pentru a purta chipul Său în lume şi pentru a apăra Numele Său înaintea universului care ne priveşte. De la Geneza la Apocalipsa, Biblia este plină de condiţii care au o influenţă directă asupra mântuirii noastre. Este aşa de clar, încât nu pot să mă gândesc la felul în care nişte minţi inteligente ajung să fie încurcate cu privire la acest subiect.

Prin urmare, declaraţiile şi contra-declaraţiile nu sunt suficiente. Tot ce ilustrează este faptul că există multă confuzie cu privire la Evanghelie. Avem nevoie cu disperare să ştim ce spune Biblia despre Evanghelie, nu doar ce cred nişte fiinţe omeneşti despre Evanghelie. Aşadar, ne vom întoarce la articolul scris de Clifford Goldstein (menţionat de aici înainte ca CG) şi vom face o analiză. De asemenea, ne vom referi la un răspuns al lui Larry Kirkpatrick (menţionat de aici înainte ca LK), dat în 8 decembrie, 2001, pe website-ul lui (greatcontroversy.org). El îşi începe răspunsul în felul următor:

Din când în când, citim articole care ne uluiesc…. Realmente ne taie răsuflarea. Editorul principal al Ghidului de Studii biblice ale Şcolii de Sabat pentru adulţi al bisericii noastre mondiale crede că ceea ce majoritatea dintre noi înţelegem a fi Evanghelia autentică a adventismului de ziua a şaptea este o Evanghelie diferită de aceea pe care o susţine el. Aspectul uimitor este că el are întru totul dreptate în punctul acesta; aceasta este în mod categoric o Evanghelie diferită.

CG combate concepţia că „fiecare bărbat, femeie şi copil trebuie să moară zilnic faţă de sine. Noi trebuie să Îi predăm lui Dumnezeu voinţa noastră clipă de clipă”. Atacul lui este puternic şi direct: „Iată-ne în secolul al douăzeci şi unulea – mai bine de 113 ani după 1844 –, iar unii continuă să definească Evanghelia veşnică în felul acesta? Oare nu este Evanghelia veşnică vestea bună că Isus – Dumnezeul-om, a trăit o viaţă de ascultare desăvârşită faţă de Lege şi apoi a murit ca înlocuitor al meu, pentru ca eu, prin credinţă, să îmi pot însuşi neprihănirea Sa desăvârşită ca fiind a mea, o neprihănire care vine numai prin credinţa în neprihănirea Sa”.

Nimeni nu se opune concepţiei lui că viaţa desăvârşită a lui Isus şi moartea Sa înlocuitoare constituie temelia pe care este construită mântuirea noastră. Aceasta este incredibila veste bună a Evangheliei. Dar chiar în atacul lui CG se află afirmaţia că credinţa este necesară pentru mântuire. Prin urmare, Evanghelia este mai mult decât viaţa şi moartea lui Hristos. Mulţi cred că Hristos a trăit şi a murit, dar nu au nicio credinţă în puterea Sa mântuitoare şi nu vor fi mântuiţi. Singura modalitate prin care Evanghelia devine vestea cea bună pentru noi personal este aceea în care, prin credinţă, acceptăm viaţa şi moartea Sa în locul vieţii noastre păcătoase. Oare faptul acesta nu face credinţa să fie o condiţie esenţială pentru mântuirea noastră? Credinţa nu conţine niciun merit şi nu poate fi baza ori cauza mântuirii noastre, dar noi nu vom fi mântuiţi fără credinţă.

Ellen White se exprimă în felul următor: „El este iertat cu condiţia primirii lui Hristos, mărturisindu-şi păcatele, pocăindu-se de ele şi ajungând înnoit” (Loma Linda Messages, p.103-104). „El a stabilit condiţii în Cuvântul Său, iar noi ar trebui să ne stabilim sarcina de a cunoaşte aceste condiţii în mod sârguincios, plin de interes, cu inima şi mintea, ca nu cumva să facem unele greşeli şi să dăm greş în a obţine dreptul la locaşurile cereşti” (Mărturii, vol.5, p.543). „Noi ar trebui să ştim ce este necesar să facem pentru a fi mântuiţi…. Noi trebuie să îndeplinim condiţiile prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu, sau vom muri în păcatele noastre. Trebuie să ştim ce schimbări morale esenţiale este necesar să fie făcute în caracterul nostru, prin harul lui Hristos, în scopul de a fi pregătiţi pentru locaşurile cereşti” (Mărturii, vol.5, p.535).

Când citim unele versete biblice, noi căutăm condiţiile precizate de Dumnezeu, pentru a beneficia de viaţa şi moartea înlocuitoare a lui Hristos. „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1,15). Aici, pocăinţa este o condiţie a mântuirii. Deşi înţelegem pe deplin că pocăinţa şi credinţa sunt daruri ale lui Dumnezeu şi vin direct de la Duhul Sfânt, trebuie să facem alegeri personale pentru a ne însuşi aceste daruri şi pentru a le folosi în scopul de a avea acces la Planul de Mântuire. Acesta este un aspect omenesc al veştii bune a Evangheliei.

Evrei 11 este cunoscut ca fiind marele capitol al credinţei. „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit”…. „Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească”…. „Prin credinţă Moise,… a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu” (Evrei 11,4.24.25). Prin credinţă, Abel a fost considerat neprihănit. Sara nu a putut să aibă copii mai mult, decât putem noi să ne mântuim singuri, dar datorită credinţei ei, Dumnezeu a făcut o minune. Moise a refuzat şi a ales prin credinţă. Credinţa a fost condiţia lucrărilor măreţe ale lui Dumnezeu prin toţi aceşti eroi ai credinţei.

Ioan prezintă condiţia chiar şi mai explicit: „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit” (1 Ioan 3,7). Observaţi că textul nu spune că cel care trăieşte în neprihănire este declarat deja neprihănit şi că acesta este doar un rod al faptului că este neprihănit. A trăi în neprihănire şi neprihănirea sunt unul şi acelaşi lucru.

Apostolul Pavel descrie foarte clar paşii spre mântuire: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice” (Tit 3,5-7). Cum suntem mântuiţi? Prin spălare, prin naştere din nou, prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt. Toţi aceştia sunt paşi în procesul mântuirii, nu rezultate ale experienţei mântuirii. Acesta este un punct definitoriu crucial în studiul nostru cu privire la Evanghelie. Creştinii evanghelici ne învaţă că toate aceste lucruri sunt un rezultatul inevitabil al primirii lui Hristos şi al faptului de a fi mântuiţi. Cu alte cuvinte, odată ce suntem îndreptăţiţi şi mântuiţi, noi experimentăm toate aceste rezultate (pe care ei le numesc sfinţire) la timpul cuvenit, întocmai cum vom experimenta proslăvirea la timpul cuvenit. Aceasta înseamnă că mântuirea nu depinde de faptul că noi experimentăm naşterea din nou şi înnoirea, ci de faptul că suntem „îndreptăţiţi prin har”, separat de experienţa naşterii din nou. Totuşi, acest text plasează naşterea din nou şi înnoirea ca fiind paşi necesari în îndreptăţire şi mântuire. Fără aceşti paşi, nu suntem mântuiţi.

Ellen White spune cu claritate acest lucru: „Singurul temei al nădejdii noastre este neprihănirea lui Hristos care ne este atribuită şi faptul că aceasta este înfăptuită în noi şi prin noi de către Duhul Său” (Calea către Hristos, p.63). Lucrarea Duhului Sfânt în noi este o parte a temeiului mântuirii noastre. „Trebuie să aibă loc o predare deplină şi fără rezerve faţă de Dumnezeu, o renunţare şi o îndepărtare de la dragostea de lume şi de lucrurile pământeşti, deoarece altfel nu putem fi ucenicii Săi” (Review and Herald, 31 august, 1886). Predarea şi renunţarea par a fi condiţii definite ale faptului de a fi creştini. „Dumnezeu cere deplina predare a inimii, înainte ca îndreptăţirea să poată avea loc, iar pentru ca omul să păstreze îndreptăţirea, trebuie să aibă loc o ascultare continuă, printr-o credinţă vie şi activă care lucrează din dragoste şi curăţeşte sufletul” (Solii alese, cartea 1, p.366). „Mântuirea înseamnă pentru noi o predare deplină a sufletului, trupului şi spiritului” (Signs of the Times, 15 noiembrie, 1899). Este limpede precum cristalul că predarea precede îndreptăţirea. Pur şi simplu, nu există mântuire fără predare. Nu există nicio credinţă adevărată fără predarea inimii. Prin urmare, este predarea o condiţie a mântuirii? Aceasta nu este o opţiune, nu este un rezultat, ci este un pas necesar, înainte ca noi să putem fi îndreptăţiţi şi mântuiţi. Din întâmplare, credinţa şi predarea sunt unul şi acelaşi lucru. Fără predarea inimii, nu există nicio credinţă adevărată. Orice credinţă lipsită de predare este acel fel de credinţă pe care o au diavolii care cred şi se înfioară. Predarea este singura modalitate prin care putem primi neprihănirea lui Hristos. Prin urmare, probabil că predarea voinţei şi a muri zi de zi constituie părţi vitale ale Evanghelie veşnice!

CG spune: „Totuşi, din clipa în care aceste acţiuni interioare devin nişte condiţii ale îndreptăţirii, din aceeaşi clipă ele devin nişte mijloace prin care un om este mântuit, vestea cea bună ajunge să fie trunchiată – ca şi când ar fi lovită cu barosul”. Să citim din nou cuvintele Inspiraţiei. „Condiţia mântuirii este ascultarea necondiţionată” (Signs of the Times, 15 noiembrie, 1899). „Marele dar al mântuirii ne este oferit fără plată, prin Isus Hristos, cu condiţia ca noi să respectăm Legea lui Dumnezeu” (Signs of the Times, 15 decembrie, 1887). „Renunţarea la sine este condiţia mântuirii” (Bible Echo, 9 decembrie, 1885). Oare aceste condiţii trunchiază cu adevărat vestea bună, ca şi când ar fi lovită cu barosul?

Să privim încă odată la condiţiile prezentate în Biblie şi Spiritul Profetic: Credinţa, pocăinţa, predarea, ascultarea, renunţarea la sine. Oare începem să-i auzim pe unii strigând „Legalism”? Problema apare când confundăm condiţiile mântuirii cu mijloacele mântuirii, exact lucrul pe care l-a făcut CG. Mijloacele mântuirii noastre sunt viaţa şi moartea pe cruce a lui Hristos. Acesta este singurul mijloc al mântuirii pe care îl vom avea vreodată. Harul lui Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Sfânt să ne caute, înainte ca noi să fi ştiut măcar ceva despre Dumnezeu. Toate aceste lucruri sunt mijloacele mântuirii. Condiţiile mântuirii sunt pur şi simplu lucrurile pe care le facem ca răspuns faţă de Dumnezeu, arătând că ne plac mijloacele Sale. Noi ne supunem modalităţii Sale de a ne mântui, în loc să ne supunem voinţei noastre egoiste. Condiţiile nu sunt meritorii; mijloacele sunt meritorii. Condiţiile nu câştiga nimic; ele spun pur şi simplu: „Vreau să fie o parte a familiei. Vreau să fiu adoptat. Tu ai făcut tot ce ai putut pentru a mă mântui, iar acum eu aleg să fiu o parte a planului Tău”.

Când faci o călătorie cu maşina, motorul şi combustibilul sunt mijloacele care te duc la destinaţie. Dar oare mai este necesar şi altceva, pentru a ajunge acolo? Oare nu trebuie să urci în maşină, să treci la volan, să apeşi nişte pedale de pe podea şi să manevrezi schimbătorul de viteze ca să ajungi acolo? Acestea sunt condiţiile călătoriei tale. Dar dacă nu este combustibil în rezervor, poţi să stai la volan timp de o lună, şi nu vei ajunge niciodată niciunde. Combustibilul din rezervor şi motorul de sub capotă sunt mijloacele, cauza, călătoriei tale. Condiţiile călătoriei tale implică faptul de a urca în maşină.

„Când exercităm credinţa, noi ascultăm, iar când ascultăm, ne exercităm credinţa, dar niciuna dintre acestea nu câştigă pentru noi mântuirea. Moartea lui Isus care ne-a fost atribuită şi lucrarea Duhului Său în noi constituie mântuirea” (LK). Dacă separăm credinţa de ascultare, atunci trebuie să răspundem la întrebarea: „La cât timp după aceea vine ascultarea?” Are ea loc la un minut după credinţă, sau la o oră, sau la o lună după aceea? Dacă ascultarea este doar un rod al credinţei, atunci putem să stăm liniştiţi şi să aşteptăm apariţia rodului. Dacă Dumnezeu pur şi simplu ar înlătura ispitele cu care sunt bombardat, atunci ascultarea va apărea ca rod inevitabil al credinţei mele. Începeţi să vedeţi câtă îngăduinţă îi oferă păcatului continuu din viaţa noastră, acest fel de gândire; – până când Dumnezeu găsi de cuviinţă să înlăture ispitele? Dar credinţa, predarea şi ascultarea sunt sinonime. Ele au loc împreună şi sunt condiţiile mântuirii.

CG continuă: „Observaţi cât de umanistă, cât de centrată asupra păcătosului este această înţelegere a Evangheliei. Noi trebuie să murim zi de zi, noi trebuie să ne predăm voinţa, noi trebuie să facem aceasta, noi facem tocmai aceea. Argumentul că Dumnezeu săvârşeşte faptele în noi şi, ca urmare, nu sunt ale noastre, nu-i lasă să scape din prinsoare…. Oamenii înşişi sunt cei ce continuă să săvârşească aceste fapte, iar dacă aceste fapte îi îndreptăţesc, atunci ei sunt mântuiţi prin credinţă şi fapte, punct”. Acestea sunt nişte comentarii foarte puternice, chiar sarcastice. Să vedem cum se potrivesc ele cu Scriptura.

„Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2,20). A fi răstignit împreună cu Hristos pare foarte asemănător faptului de a muri în fiecare zi, deoarece versetul vorbeşte despre viaţa de zi cu zi în trup. Observaţi de asemenea cine trăieşte această viaţă creştină de zi cu zi. Hristos care trăieşte în mine este Cel care produce orice faptă bună ce va avea loc vreodată în viaţa mea. Probabil că aici este important să facem deosebire între două feluri de „fapte bune”. Un om care nu este răstignit împreună cu Hristos poate să facă fapte bune în ochii semenilor lui omeneşti. A fi un om moral este ceva nobil, dar este o faptă a firii pământeşti, produsă de motivaţii omeneşti pentru atingerea unor scopuri omeneşti. O „faptă bună” care este aprobată de Dumnezeu ca parte a Planului Său de Mântuire este numai o faptă pe care Hristos o săvârşeşte în noi. Singura „faptă bună” pe care o recunoaşte Biblia este rezultatul lucrării lui Hristos care trăieşte în noi. Creştinii înşişi nu sunt cei care săvârşesc singuri faptele bune.

„Duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2,12-13). Cum trebuie să „ducem până la capăt” propria mântuire? Dumnezeu lucrează în noi atât voinţa şi înfăptuirea. Efortul meu nu va produce absolut nimic despărţit de Dumnezeu. Atât cât Îi îngăduim, Dumnezeu va lucra în noi ascultarea de El.

„Cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei…. Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine” (Coloseni 1,27-29). Străduinţa noastră are valoare numai dacă Hristos locuieşte şi lucrează în noi. Orice faptă care are o relevanţă pentru viaţa veşnică va fi produsă în viaţa noastră de către Hristos.

„Când vă vor duce să vă dea în mâinile lor, să nu vă îngrijoraţi mai dinainte cu privire la cele ce veţi vorbi, ci să vorbiţi orice vi se va da să vorbiţi în ceasul acela; căci nu voi veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Marcu 13,11). De cine trebuie să depindem noi pentru a rosti „cuvintele potrivite”? Noi trebuie să fim purtătorii de cuvânt ai Duhului Sfânt.

Deşi putem alege să ascultăm de Dumnezeu şi să-I slujim, noi pur şi simplu nu putem să aducem la îndeplinire propriile alegeri. Romani 7 prezintă cât se poate de corect capacităţile noastre. Noi nu aducem la îndeplinire binele pe care vrem să-l facem. Lucrurile pe care nu vrem să le facem sunt tocmai acelea pe care le facem în cele din urmă. Deşi s-ar putea să dorim să ascultăm de Dumnezeu, pur şi simplu nu stă în puterea noastră să aducem la îndeplinire propriile dorinţe. Adevăratele fapte bune sunt posibile numai prin harul şi puterea lui Dumnezeu. Noi înşine nu putem să facem niciodată acel fel de fapte bune care sunt relevante în procesul mântuirii. Pe baza Scripturii, trebuie să respingem susţinerea lui CG, care spune că „oamenii înşişi sunt cei ce continuă să săvârşească aceste fapte”. Dacă acestea sunt cu adevărat fapte bune, atunci sunt faptele pe care Îi îngăduim lui Dumnezeu să le îndeplinească în viaţa noastră.

CG continuă: „Totuşi, indiferent cât de neprihăniţi devenim prin ce anume face Dumnezeu în noi, mântuirea noastră continuă să vină numai din ceea ce Dumnezeu a făcut în afara noastră, în viaţa şi moartea lui Isus. Speranţa mântuirii noastre nu trebuie să rămână centrată niciodată asupra noastră, sau asupra a ceea ce se întâmplă înăuntrul nostru; în schimb, neprihănirea care ne mântuieşte – ascultarea care ne răscumpără şi sfinţirea care ne îndreptăţeşte – rămân întotdeauna în domeniul exteriorului nostru, o neprihănire care există în cer”.

LK răspunde: „Dar speranţa mântuirii noastră nu a fost niciodată centrată în noi înşine sau în ce face Hristos în noi. Putem să ne înţelegem şi asupra acestui punct? Tot ce susţinem noi este că acele declaraţii inspirate care spun că Dumnezeu lucrează în noi, acele declaraţii care spun că mântuirea include o experienţă interioară a naşterii din nou, că ‘singurul temei al nădejdii noastre este neprihănirea lui Hristos care ne este atribuită şi faptul că aceasta este înfăptuită în noi şi prin noi de către Duhul Său’, trebuie să fie onorate pentru lucrurile pe care ni le spun – nici mai mult, nici mai puţin. Tot ce spunem noi este că o parte critică a mântuirii noastre, pe lângă cele petrecute în afara noastră, constă, conform Inspiraţiei, în cele petrecute înăuntrul nostru”.

Într-un Ghid de Studii ale Şcolii de Sabat adulţi (18 martie, 2003), perspectiva lui CG şi-a găsit o aplicaţie practică. Discutând despre credinţa lui Avraam, autorul a concluzionat: „Oricât de mult ar fi fost viaţa lui Avraam o viaţă a credinţei şi ascultării, aceasta nu a fost o viaţă de credinţă desăvârşită şi ascultare desăvârşită…. Neprihănirea care ne mântuieşte este o neprihănire care ne-a fost creditată, o neprihănire care ne este… atribuită. Aceasta înseamnă că suntem declaraţi neprihăniţi în ochii lui Dumnezeu, în ciuda greşelilor noastre; înseamnă că Dumnezeul cerului ne priveşte ca fiind neprihăniţi, chiar dacă nu suntem”. Aici trebuie să ne confruntăm faţă în faţă cu pericolul extrem al acestei înţelegeri a Evangheliei. Declaraţia de mai sus ne învaţă că, deoarece suntem mântuiţi numai printr-o neprihănire exterioară, greşelile continue şi nelegiuirea din viaţa noastră nu sunt relevante pentru mântuirea noastră. Ea ne spune că noi rămânem îndreptăţiţi şi mântuiţi, în timp ce aceste greşeli şi păcate rămân nemărturisite şi neabandonate. Dacă Avram a rămas îndreptăţit, în timp ce minţea cu privire la soţia lui, atunci eu pot să rămân îndreptăţit, în timp ce o mint pe soţia mea, sau mint cu privire la ea. Această Evanghelie îngăduie unor păcate nemărturisite să rămână în viaţa unui creştin îndreptăţit, deoarece neprihănirea care ne mântuieşte „rămâne întotdeauna în afara noastră”. Aceasta este inima şi sufletul credinţei evanghelice care promite mântuirea separat de predare şi ascultare şi care a condus la aşa de multe excese nefericite în bisericile populare din zilele noastre.

Cu câţiva ani în urmă, Adventist Review (12 august, 1982) a raportat o experienţă similară în afara Bisericii Adventiste. „Părintele Zacharia, păstor al… Bisericii Ortodoxe copte,… a experimentat ceea ce poate fi descris numai ca fiind o convertire evanghelică…. Zacharia învăţa că îndreptăţirea este ‘un simplu verdict al neprihănirii’, fără nicio înnoire lăuntrică, sau neprihănire a caracterului. Adică, atunci când îi îndreptăţeşte pe păcătoşi, Dumnezeu îi declară neprihăniţi, fără a-i face neprihăniţi”. Articolul din Review concluziona că această concepţie despre îndreptăţire „separă ceea ce reformatorii au refuzat să separe, şi anume, noul statut şi noua viaţă, îndreptăţirea şi naşterea din nou, lucrarea lui Hristos şi lucrarea Duhului Sfânt…. Îndreptăţirea nu este o ficţiune legală care îl lasă neschimbat pe păcătosul îndreptăţit. Deoarece Dumnezeu îl îndreptăţeşte pe cel păcătos numai dacă acesta este în Hristos…. Noul statut, noua viaţă, noua creaţiune – noi nu trebuie să separăm aceste binecuvântări. Ele aparţin aceleiaşi categorii şi le sunt date tuturor celor ce sunt în Hristos”.

În gândurile lui conclusive cu privire la revistă, CG critică, spunând: „Deşi unii adventişti încearcă să amestece evoluţia cu credinţa noastră, aceşti oameni nu fac astfel; deşi unii adventişti pun la îndoială mesajul nostru profetic, aceşti oameni nu fac astfel; deşi unii adventişti împrumută noţiunile subiective şi seculare ale istorico-criticii, aceşti oameni nu fac astfel; deşi unii adventişti se îndoiesc de lucrarea profetică a lui Ellen White, aceşti oameni nu fac astfel. Toate acestea sunt vrednice de laudă, cu excepţia unui detaliu tehnic: pe crucea lor nu Se află niciun Hristos, ceea ce înseamnă că indiferent de binele pe care îl oferă, acesta vine încărcat cu greutatea insuportabilă a mântuirii prin fapte, ceea ce nu este Evanghelie şi, cu siguranţă, nu este cea ‘veşnică’”.

Două puncte sunt importante aici. Mai întâi, el admite că „aceşti oameni” se împotrivesc cu putere numeroaselor atacuri îndreptate contra mesajului adventist în anii recenţi, dintre care majoritatea au venit din interiorul adventismului. Ei au rămas credincioşi principiilor fundamentale ale mesajului adventist. Totuşi, pentru că „aceşti oameni” nu acceptă versiunea lui cu privire la Evanghelie, CG spune că ei nu au „niciun Hristos”, nu au „nicio Evanghelie”, ci doar mântuire prin fapte.

LK comentează: „Dar autorul articolului crede că Evanghelia lor este o Evanghelie a faptelor şi respinge întreaga lor conformare cu toate celelalte puncte ale lor, cu sugestia că ei prezintă problema mântuirii într-o modalitate greşită. Aceasta este enigma lui uriaşă, colţul inexplicabil în care s-a pictat pe sine însuşi, dilema şi ghicitoarea lui. Şi anume, dacă aceşti oameni la care se referă el sunt consecvenţi în toate celelalte puncte, oare nu este posibil ca ei să ei să fie consecvenţi şi în acest punct? Oare nu este posibil ca ei să interpreteze corect Biblia şi scrierile lui Ellen G. White în înţelegerea lor cu privire la Evanghelie?

În al doilea rând, CG ne indică în mod corect importanţa Evangheliei – calea mântuirii. Este de o importanţă supremă să explicăm şi să apărăm Evanghelia adevărată ca fiind cea dintâi prioritate a noastră. Indiferent cât de corecţi am fi cu privire la alte subiecte, dacă înţelegerea noastră cu privire la Evanghelie este greşită, mântuirea noastră ar putea fi în pericol. Dacă CG este corect cu privire la faptul că noi avem o Evanghelie a mântuirii prin fapte, oare contează cu adevărat dacă suntem sau nu corecţi cu privire la toate celelalte subiecte? Dacă noi credem cu adevărat în mântuirea prin fapte, atunci suntem pierduţi. CG ne face un serviciu real prin faptul că ne îndrumă spre inima şi sufletul creştinismului – mesajul Evangheliei. Nimic, absolut nimic, nu este mai important decât înţelegerea corectă a Evangheliei. Dacă nu cunoaştem Evanghelia, cunoştinţa noastră cu privire la creaţiune şi evoluţie nu înseamnă nimic.

Adventismul crede foarte puternic în câştigarea de suflete şi evanghelizare. Dar dacă evanghelizarea noastră şi studiile biblice sunt bazate pe o Evanghelie falsă, atunci evanghelizarea ar putea fi lucrul cel mai periculos pe care putem să-l facem, deoarece încă mai aduce neghină în biserică şi îi face pe oameni puţin mai confortabili pe calea lor spre iad. Dacă îi asigurăm pe oameni că mântuirea lor este întru totul exterioară, că sunt declaraţi neprihăniţi înainte de a fi făcuţi neprihăniţi în interior, că Dumnezeu Se va îngriji de schimbările interioare majore cândva pe parcursul timpului, la vremea cuvenită, atunci botezarea lor în biserică ar putea fi lucrul cel mai periculos pe care l-au făcut vreodată în viaţa lor. Singura speranţă pe care o au este că Dumnezeu va fi în stare să anuleze Evanghelia falsă prin care au fost aduşi la Hristos şi să îndrume inimile lor sincere la adevărata cruce de pe Golgota.

Într-un articol ulterior din Adventist Review (23 ianuarie, 2003), CG şi-a impus poziţia chiar şi mai multă putere.

Eu sunt mântuit printr-o neprihănire care există în afara mea, o neprihănire care mi-a fost atribuită independent de neprihănirea mea personală…. Nu pot să îmi imaginez cum cineva care Îl cunoaşte pe Domnul, care vede măcar o sclipire din neprihănirea lui Dumnezeu aşa cum este descoperită în Isus, ar putea să creadă că orice face Duhul Sfânt în viaţa lui este suficient pentru a-i da merite mântuitoare înaintea lui Dumnezeu…. Cum ar putea cineva care se apropie de Isus să creadă că orice se întâmplă în el îl îndreptăţeşte în vreun fel? Această idee este aşa de străină, aşa de respingătoare şi de antitetică în raport cu tot ce am experimentat de-a lungul anilor, încât sunt uimit că oamenii o cred cu adevărat. Fără a dori să judec, tot ce pot gândi este că aceşti oameni nu au experimentat niciodată neprihănirea prin credinţă.

Într-un alt articol din Adventist Review (25 septembrie, 2003), J. David Newman a exprimat aceeaşi înţelegere a Evangheliei în cuvintele următoare:

Mântuirea este alcătuită din două părţi – harul şi transformarea…. Harul este cel care ne mântuieşte…. Este în afara noastră şi ne este dat fără plată, când ne încredem în Isus. Transformarea începe să aibă loc în clipa în care primim harul. Transformarea are lor înăuntrul nostru. Noi căutăm întotdeauna harul pentru siguranţa mântuirii.

Cu alte cuvinte, deşi transformarea urmează întotdeauna după ce primim harul, ea nu este o parte a procesului mântuitor. Transformarea este mai degrabă rezultatul mântuirii, decât metoda mântuirii. În această înţelegere a Evangheliei, harul rămâne separat în mod esenţial de transformare. Indiferent de protestele contrare, transformarea produsă în experienţa naşterii din nou este înlăturată din actul mântuitor.

Eu cred că articolul scris de CG constituie o declaraţie deschisă de război împotriva adevăratei Evanghelii a lui Isus Hristos. El spune exact acelaşi lucru pe care Desmond Ford îl spunea cu aproximativ 25 de ani în urmă: Haideţi să ne îndreptăm Evanghelia, ca să ne putem îndeplini misiunea. Înţelegerea lui CG cu privire la Evanghelie este exact ce încerca Dr. Ford să convingă adventismul din acei ani. Această înţelegere evanghelică a Evangheliei va distruge adventismul exact la fel de sigur, ca şi când am accepta evoluţionismul în locul creaţionismului.

Aşadar, este întotdeauna adevărat că roadele nu apar din nimic. Roadele vin întotdeauna din seminţele semănate, iar de obicei seminţele par inofensive şi nevătămătoare. Dar noi ştim că unele seminţe produc flori, în timp ce altele produc mărăcini. Care au fost seminţele teologice care au produs roadele doctrinei evanghelice în Biserica Adventistă?

În 1979, au avut loc discuţii tulburătoare cu privire la îndreptăţire, sfinţire şi naşterea din nou. O sută patruzeci şi cinci de lideri din adventism au fost chemaţi la sediu pentru a studia acest subiect şi pentru a produce un document care reflectă poziţia noastră cu privire la neprihănirea prin credinţă. Documentul a fost intitulat „The Dynamics of Salvation” şi a apărut în Adventist Review în 31 iulie, 1980. Majoritatea concluziilor din această revistă au fost temeinice, dar au fost unele seminţe care au produs roade.

Într-o secţiune intitulată „The New Status in Christ”, găsim cinci puncte – îndreptăţirea, împăcarea, iertarea, adopţia şi sfinţirea (în sensul consacrării). Destul de ciudat, în secţiunea aceasta nu a fost nimic despre naşterea din nou sau transformare. Apoi, au apărut următoarele propoziţii: „Dar chiar dacă alunecăm şi cădem, păcatele noastre nu sunt întru totul asemenea păcatelor celor nemântuiţi…. Atâta vreme cât putem să stăm într-o relaţie cu Dumnezeu bazată pe credinţă, noi ne păstrăm noul statut ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu”. Este adevărat că, dacă alunecăm şi cădem şi ne pocăim, ne păstrăm statutul în Hristos. Dar ce se întâmplă dacă alunecăm şi cădem şi nu ne pocăim? Ce se întâmplă dacă justificăm sau apărăm sau cultivăm păcatul nostru? Ne mai păstrăm atunci statutul în Hristos? În document nu se află nicio discuţie cu privire la această deosebire importantă. O sămânţă a fost semănată.

Următoare secţiune a fost intitulată „The New Life in Christ”. Aici găsim naşterea din nou şi refacerea. Acestea nu ar trebui să se afle într-o secţiune separată de „The New Status in Christ”. Implicaţia este că, odată ce suntem mântuiţi, vom discuta despre naşterea din nou şi noua viaţă. Naşterea din nou a fost separată de îndreptăţire şi iertare. A fost plantată o sămânţă foarte importantă, separând mântuirea de naşterea din nou.

În discuţia despre creştere (însemnând de obicei sfinţire), sfinţirea este înţeleasă ca fiind faptele pe care le săvârşim şi roadele pe care le aducem. Acum, sfinţirea este rezultatul sau rodul mântuirii, care vine după ce mântuirea noastră a fost îndeplinită. În această secţiune nu se află nimic despre faptul că mântuirea este un dar al harului în aceeaşi măsură ca îndreptăţirea. O altă sămânţă importantă a fost semănată.

Inspiraţia ne spune: „Prin credinţa în Numele Meu (Tatăl) vă voi împărtăşi sfinţirea şi neprihănirea care vă vor pregăti pentru lucrarea Sa într-o lume a păcatului şi vă vor califica pentru o moştenire nepieritoare în împărăţia Sa” (Signs of the Times, 18 iunie, 1896). Observaţi cu atenţie că noi nu producem sfinţirea sau neprihănirea. Acesta sunt darurile harului lui Dumnezeu, primite prin credinţă, şi sunt necesare spre a ne califica pentru cer. Cu alte cuvinte, ele sunt o parte a procesului mântuirii, nu doar roade ale unei mântuiri îndeplinite. „Dacă este conform cu Modelul divin, caracterul pe care îl dezvoltăm în timpul nostru de probă ne califică pentru a primi salutul de bun venit: ‘Bine rob bun’” (Manuscript Releases, vol.1, p.201). Noi nu suntem calificaţi pentru cer numai prin îndreptăţire. Atât îndreptăţirea, cât şi sfinţirea sunt darurile lui Dumnezeu şi sunt necesare pentru mântuire. Prima nu este o condiţie, iar a doua un rezultat.

Chiar acum există aşa de multă confuzie cu privire la acest subiect, încât o singură propoziţie se repetă continuu. Sfinţirea este un dar al harului; ea nu este nici total, nici parţial o lucrare a omului.

În documentul pe care l-am avut în atenţie, când este discutată ascultarea, nu există nicio menţiune a faptului că ascultarea este o condiţie a mântuirii, idee evidenţiată aşa de clar de către Ellen White. În această declaraţie au fost semănate (în mare parte prin omisiune, sau aşezare greşită) nişte seminţe care au făcut doctrina evanghelică să pară a fi curentul principal din adventism. Seminţele mortale aduc întotdeauna roade mortale.

Philip Yancey este probabil cel mai popular scriitor în cercurile creştine din zilele noastre. Cartea lui, What’s So Amazing About Grace? a fost întâmpinată cu urale de unii ca fiind cel mai mare bestseller creştin. El este probabil cel mai popular autor neadventist pentru cei din Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Ca dovadă, în 2001, Biserica adventistă a Colegiului Avondale (Australia) l-a invitat să vorbească despre har, cu aprobarea Diviziunii South Pacific. Apoi, prezentările au fost difuzate prin satelit în 180 de locuri din Diviziune.

În 2002, Kevin Paulson a revizuit această carte (disponibilă la www.greatcontroversy.org). Iată câteva dintre comentariile lui cele mai importante.

Cartea lui Yancey a contribuit fără îndoială la ceea ce ar putea fi numit „saturare cu har” în numeroase cărţi, predici, articole, studii ale Şcolii de Sabat şi alte materiale din adventismul contemporan. În vocabularul popular al bisericii, cuvântul „har” acum rivalizează cu cuvântul „relaţie”…. Este trist totuşi că această carte cu privire la subiect ar fi putut fi intitulată mai bine, „Numai jumătate de har”….

Următoarele versete biblice prezintă cealaltă jumătate a harului, versete nemenţionate în cele aproape 300 de pagini ale cărţii lui Yancey. „Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună” (2 Corinteni 9,8)…. „Tu dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus” (2 Timotei 2,1). „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie” (Tit 2,11-12)…. „Să ne arătăm mulţămitori, şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică” („Să avem har, şi să aducem astfel…” Evrei 12,28 – versiunea engleză).

De ce Yancey nu menţionează deloc parabola lui Isus cu privire la omul care a vândut tot ce avea pentru a cumpăra ogorul în care se afla o comoară ascunsă (Matei 13,44), sau despre negustorul care a făcut acelaşi lucru pentru a cumpăra mărgăritarul de mare preţ (Matei 13,45-46)? Ce putem spune despre Pilda talanţilor, în care folosirea atentă a darurilor lui Dumnezeu decide destinul nostru veşnic (Matei 25,14-30)?

În povestirea Fiului risipitor,… Yancey… (sugerează) că pocăinţa sau lipsa acesteia nu au contat deloc pentru tatăl din pilda lui Isus…. Rămâne adevărat că fiul risipitor a lăsat cocina de porci şi viaţa lui păcătoasă, înainte ca tatăl său să-l primească înapoi. Nu citim despre faptul că tatăl a călătorit până în cetatea unde s-a dus fiul lui, cerându-şi scuze pentru regulile „legaliste” care   l-au alungat pe fiu, oferindu-i apoi fiului invitaţia necondiţionată să se întoarcă, fără a ţine cont de felul în care a trăit el. Isus nu a prezentat nicio astfel de Evanghelie, nicio astfel de pervertire a harului divin. În mod asemănător, când se referă la Pilda slujitorului iertat de cei zece mii de talanţi, Yancey nu menţionează învăţătura clară a Bibliei care ne învaţă că iertarea slujitorului a depins de dispoziţia lui de a-l ierta pe celălalt….

(Yancey) scrie: „Împărăţia lui Isus ne cheamă pe o altă cale, una care nu depinde de performanţele noastre, ci de ale Sale. Noi nu trebuie să realizăm ceva, ci doar să Îl urmăm. El a câştigat deja pentru noi biruinţa preţioasă a acceptării lui Dumnezeu” (p.72)…. La un moment dat, el citează favorabil pe cineva care scrie despre „harul şi iertarea necondiţionată a lui Dumnezeu” (p.15), şi citează un altul care insistă că harul nu vine cu niciun fel de „condiţii ataşate”, şi nu pretinde „nimic de la noi, decât să aşteptăm cu încredere şi să-l recunoaştem cu mulţumire” (p.26)….

Asemenea unei mari părţi din protestantismul evanghelic, precum şi din adventism, Yancey prezintă o doctrină a mântuirii care se bazează pe concepţia că iertarea lui Dumnezeu este ca o „umbrelă”, o copertină care acoperă toate păcatele trecute, prezente şi viitoare – toate deodată….

Asemenea foarte multora, Yancey nu face nicio deosebire între ceea ce facem noi prin propria putere şi ceea ce face creştinul sfinţit prin puterea lui Dumnezeu…. „Isus a proclamat în mod inconfundabil că Legea lui Dumnezeu este aşa de desăvârşită şi absolută, încât nimeni nu poate atinge neprihănirea. Totuşi, harul lui Dumnezeu este aşa de mare, încât noi nici nu trebuie să facem acest lucru” (p.210)…. „Destinul nostru omenesc este acela de a rămâne nedesăvârşiţi…” (p.273). La un moment dat, Yancey scrie că Isus a înlocuit categoriile „neprihănit” şi „vinovat” cu „păcătoşi care recunosc” şi „păcătoşi care neagă” (p.182).

Faptul că, dacă cineva acceptă doctrina iertării necondiţionate şi geamăna ei siameză – că păcatul nu poate fi biruit nici chiar prin puterea lui Dumnezeu – toate aspectele vieţii creştine vor suferi…. Cartea lui Yancey… îi oferă cititorului o jumătate de Evanghelie – eliberarea de vinovăţie, fără eliberarea de păcat; numai o jumătate de har. Isus a prezentat Evanghelia completă a Scripturii într-o singură propoziţie foarte scurtă, adresată femeii adulterine aruncate la picioarele Sale: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti (Ioan 8,11). Cartea lui Yancey se concentrează asupra primei jumătăţi a acestei propoziţii şi o neagă pe cealaltă.

Este cu adevărat alarmant că aşa de mulţi adventişti de ziua a şaptea şi-au îngăduit să fie captivaţi de această carte şi autorul ei. Faptul ca aceia care au fost cândva „poporul Cărţii” renunţă la standardul fără greşeală al Bibliei şi ajung ostatecii cuvintelor înflorite şi poveştilor sentimentale constituie o criză ce nu este deloc mică…. Cartea lui Yancey este un comentariu revelator al căderii continue a Babilonului protestant…. Dar dacă, în cuvintele lui Ellen White, noi nu „Îl predicăm pe Hristos în Lege” (Review and Herald, 11 martie, 1890), nici Hristos, nici Legea nu vor fi înţelese corect. Acelaşi Isus care a declarat: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13,35), a declarat de asemenea: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei” (Ioan 8,31). „Dragostea deci este împlinirea Legii” (Romani 13,10), deoarece numai dacă Legea este împlinită, putem fi siguri că dragostea adevărată este prezentă. Noul legământ al harului, identic pretutindeni în Scriptură şi nemenţionat deloc în cartea lui Yancey, defineşte miezul relaţiei creştinului cu Dumnezeu: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu” (Ieremia 31,33).

Nimeni nu ar trebui să dea greş în a atinge, în sfera lui, desăvârşirea caracterului creştin. Prin jertfa lui Hristos, credinciosului i s-a dat posibilitatea să primească toate lucrurile care aparţin vieţii şi evlaviei. Dumnezeu ne cheamă să atingem măsura desăvârşirii şi aşază înaintea noastră exemplul caracterului lui Hristos. În natura Sa umană, desăvârşită printr-o viaţă de continuă împotrivire faţă de rău, Mântuitorul a arătat că, prin conlucrarea cu Divinitatea, fiinţele omeneşti pot chiar în această viaţă să atingă desăvârşirea caracterului. Aceasta este asigurarea lui Dumnezeu dată nouă, ca să putem dobândi biruinţa deplină…. Cuvântul lui Dumnezeu declară că sfinţenia pe care ar trebui să o aibă credinciosul mai înainte de a putea fi mântuit este rezultatul lucrării harului divin, atunci când el se supune îndrumării şi influenţelor înfrânătoare ale Duhului adevărului. Ascultarea omului poate fi făcută desăvârşită numai prin tămâia neprihănirii lui Hristos, care umple cu mireasmă fiecare act al ascultării. Partea creştinului este aceea de a stărui în învingerea oricărui defect…. Glorioasă este nădejdea ce stă în faţa credinciosului în timp ce înaintează prin credinţă către înălţimile desăvârşirii creştine! (Istoria faptelor apostolilor, p.530-533)

Pe măsură ce mintea se ocupă mai mult cu persoana lui Hristos, caracterul este modelat după asemănarea divină…. Noi contemplăm caracterul Său şi, astfel, El e prezent în toate gândurile noastre. Dragostea Lui ne înconjoară…. Imaginea Sa este imprimată pe retina ochiului sufletului şi afectează fiecare parte a vieţii noastre zilnice, uşurând şi supunând întreaga noastră natură…. Noi am devenit schimbaţi în caracter; căci inima, sufletul şi mintea sunt luminate de strălucirea Aceluia care ne-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru noi. Astfel se observă realizarea unei influenţe personale vii, care locuieşte în inimile noastre prin credinţă…. Isus Hristos este totul pentru noi – cel dintâi, cel din urmă şi cel mai bun în tot ceea ce facem. Isus Hristos – Spiritul Său, caracterul Său – dă culoare tuturor lucrurilor; este urzeala, fibra, întreaga ţesătură a fiinţei noastre (Solii către tineret, p.159-161). 

Prin neîncetată strădanie, menţinem biruinţa asupra ispitelor lui Satana…. Nimeni nu va ajunge sus fără strădanie dârză şi neşovăielnică în interesul său. Toţi trebuie să se prindă în această luptă pentru ei înşişi…. Trebuie biruite tendinţele spre rău, ereditare sau cultivate…. E nevoie să ne formăm obiceiuri de cugetare, care să ne facă în stare să ne împotrivim ispitei. Trebuie să învăţăm să privim în sus…. Vine o furtună, nepotolită în furia ei. Suntem pregătiţi să o întâmpinăm?… Acum avem nevoie de solia Domnului, care să taie miezul şi măduva plăcerilor, purtărilor şi patimilor omeneşti…. „Încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos. Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele, pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: ‘Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt.’“ (1 Petru 1,13-16)…. Acum este timpul să depunem eforturi zeloase spre a învinge înclinaţiile fireşti ale inimii de carne…. Numai dacă ne dăm seama de completa noastră neajutorare şi renunţăm la orice încredere în noi, vom avea parte de puterea divină…. Toate faptele noastre bune depind de o putere din afara noastră; de aceea este nevoie de o continuă îndreptare a inimii către Dumnezeu…. Primejdiile ne împresoară; şi noi suntem în siguranţă numai dacă ne simţim slăbiciunea şi ne prindem cu mâna credinţei de puternicul Eliberator (Mărturii, vol.8, p.313-316).

Vă prezint aceste declaraţii ca fiind adevărata Evanghelie a lui Isus Hristos. Ceea ce am analizat este Evanghelie spusă pe jumătate, iar aceasta poate fi lucrul cel mai periculos pe care Satana l-a conceput vreodată pentru a nimici nădejdea mântuirii noastre. Mântuirea noastră, plătită pentru noi cu sângele lui Isus, aşteaptă predarea noastră completă faţă de Dumnezeu, aşa încât El să poată transforma viaţa noastră prin harul Său. Fie ca harul Său şi Evanghelia Sa să ajungă reală pentru fiecare dintre noi.

Din când în când, întâlnim din întâmplare câte un articol care dă pe faţă o înţelegere profetică neobişnuit de pătrunzătoare. Recent, am întâlnit un astfel de articol în Adventist Reviewdin 4 decembrie, 1980. Autorul scrierii era Victor Christensen din Australia. El a făcut câteva preziceri cu privire la învăţăturile care vor fi promovate curând în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, iar acestea şi-au găsit o împlinire remarcabilă în anii recenţi. În cele ce urmează, se află câteva dintre aceste preziceri.

Deosebirea uriaşă dintre Dumnezeu şi fiinţele omeneşti va fi scoasă în evidenţă, punându-se un sporit pe desăvârşirea netransmisibilă a caracterului lui Dumnezeu. Între excelenţa naturii divine şi corupţia morală a oamenilor va fi stabilită o mare prăpastie…. Aceasta îşi va construi teologia pe doctrina decăderii omului.

În anii recenţi am asistat la popularitatea crescândă a formelor modificate ale doctrinei păcatului originar. Ni se spune că, pentru că Adam a păcătuit în calitate de cap al neamului omenesc, toţi oamenii au devenit automat păcătoşi, din cauza păcatului lui. Această învăţătură susţine că toţi oamenii păcătuiesc deoarece sunt deja păcătoşi prin natură. Singurul lucru pe care putem să îl facem de la naştere şi până la naşterea din nou este acela de a păcătui, ceea ce înseamnă că toţi bebeluşii sunt nişte păcătoşi activi. Ni se spune că înclinaţiile moştenite spre egoism constituie un păcat. Din cauza păcatului lui Adam, noi suntem despărţiţi de Dumnezeu chiar la naştere. Acestei concepţii i s-a acordat susţinere în The Handbook of Seventh-day Adventist Theology, p.265. „Păcatul lui (Adam) a avut ca rezultat starea de înstrăinare de Dumnezeu în care se naşte fiecare fiinţă omenească”.

Suntem asiguraţi că, având în vedere că Dumnezeu este absolut desăvârşit şi Legea Sa este absolut desăvârşită, această Lege pretinde o neprihănire absolută şi infinită, iar orice altceva mai puţin de atât este păcat. Dacă această afirmaţie este întru totul adevărată, atunci fiecare înger din cer ar fi un păcătos, deoarece îngerii nu au atins neprihănirea infinită. Aproximativ o şesime din îngeri au ieşit din tabăra lui Lucifer şi au trecut de partea lui Dumnezeu înainte de războiul din cer, iar cele două treimi de îngeri care au rămas credincioşi au avut o oarecare simpatie faţă de Satana şi faţă de cauza lui până la evenimentele de la cruce. Concepţiile populare actuale susţin că, deşi noi am putea alege să nu păcătuim, totuşi, pentru că avem o natură păcătoasă, suntem păcătoşi din fire. Astfel, suntem condamnaţi de natura noastră în fiecare clipă a vieţii, având nevoie de o umbrelă iertătoare continuă. Ni se spune că, numai când ne vom afla în cer, având o natură desăvârşită, vom putea să respectăm Legea lui Dumnezeu în mod desăvârşit.

Ni se va spune că Isus are un fel de natură omenească diferită de aceea a oamenilor…. Isus va fi prezentat ca fiind asemenea nouă din toate punctele de vedere, cu excepţia aceluia care este cel mai caracteristic – dependenţa absolută de puterea divină pentru a birui răul. Lipsa de păcat a lui Isus va fi atribuită triumfului naturii Sale divine asupra naturii Sale omeneşti…. Pentru că noi nu putem să împărtăşim o asemenea existenţă, concluzia va fi că nu putem să împărtăşim nici performanţele morale ale lui Isus…. Va fi pus un mare accent asupra lipsei de păcat a lui Isus…, dar ni se va spune că El a fost fără păcat, deoarece El însuşi a fost diferit, şi nu pentru că lipsa lui de păcat a fost elementul diferit…. Viaţa lui de biruinţă va fi reprezentată ca fiind o viaţă pentru care numai El Însuşi a fost înzestrat într-o modalitate specială.

În zilele noastre, suntem asiguraţi că, dacă Hristos ar fi avut o natură păcătoasă, nu ar putut să respecte Legea în mod desăvârşit. Singura modalitate în care a putut El să respecte o Lege de o desăvârşire infinită a fost prin preluarea unei naturi pe deplin lipsite de păcat. Ni se spune că niciun om cu o natură păcătoasă nu este în stare să respecte Legea în mod desăvârşit, sau să fie fără păcat. Ca urmare, Domnul Hristos nu a moştenit nicio tendinţă spre rău. Acest lucru ar însemna că Hristos a fost scutit de aspectele cele mai dăunătoare din natura ereditară a omului căzut. Aşadar, ar însemna că Hristos nu a trebuit să moară în fiecare zi faţă de influenţele fireşti ale naturii Sale păcătoase.

În numele neprihănirii, păcatul va fi scuzat. Ni se va spune că… Dumnezeu îi îndreptăţeşte chiar şi pe aceia care nu ascultă de El. Unii ar putea fi determinaţi să le fie mai frică de lucrarea lui Dumnezeu asupra inimii lor, decât de lucrarea diavolului.

Una dintre afirmaţiile obişnuite în zilele noastre este aceea că a cădea în păcat după naşterea din nou nu înlătură îndreptăţirea noastră, nici nu aduce condamnarea. Experienţa descrisă în Romani 7, când facem constant ceea ce nu vrem să facem, ne este prezentată ca fiind o experienţă creştină normală. Noi nu putem să sperăm nimic mai bun, până când nu vom avea o natură fără păcat. Ca urmare, ascultarea noastră este întotdeauna nedesăvârşită.

(Ei) vor spune că mântuirea este în exclusivitate lucrarea unui Dumnezeu transcendent, săvârşită în exteriorul nostru. Va avea loc o degradare a valorii lucrării Duhului Sfânt. Din cauză că lucrarea Duhului Sfânt va fi identificată cu legalismul, aceasta va fi sinonimă cu ceea ce apostolul Pavel descrie ca fiind „faptele Legii”.

În zilele noastre, auzim că forma cea mai subtilă de legalism este aceea că noi suntem neprihăniţi datorită faptului că Duhul Sfânt lucrează în noi. Ni se spune că ceea ce Duhul Sfânt face în noi nu ne va aduce niciodată mântuirea. Lucrarea care este făcută de Duhul Sfânt în inima noastră continuă să fie rea şi întinată, deoarece este făcută în natura noastră căzută. Prin urmare, se spune că singura noastră nădejde de a fi mântuiţi nu poate fi niciodată centrată în ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Neprihănirea care ne mântuieşte rămâne întotdeauna în exteriorul nostru, iar neprihănirea pe care Dumnezeu o produce în noi nu are nicio valoare mântuitoare.

În lumina acestor pretenţii, ar fi bine să revedem chiar aici două declaraţii inspirate. „Singurul temei al nădejdii noastre este neprihănirea lui Hristos care ne este atribuită şi faptul că aceasta este înfăptuită în noi şi prin noi de către Duhul Său” (Calea către Hristos, p.63). „Apelez la toţi aceia care pretind că sunt fii ai lui Dumnezeu, să nu uitaţi niciodată acest adevăr mare şi anume că pentru a ajunge în ceruri şi pentru a primi premiul unei moşteniri nepieritoare, avem nevoie ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în noi, iar Domnul Hristos să lucreze în afara noastră” (Testimonies to Ministers, p. 442). Oare se află în aceste declaraţii vreo aluzie la faptul că lucrarea Duhului Sfânt este mai puţin importantă în procesul mântuitor, decât neprihănirea lui Hristos care este atribuită?

Deşi termenul sfinţire poate fi păstrat ca parte a unui vocabular teologic şi ar putea fi chiar foarte accentuat, semnificaţia şi importanţa lui vor fi schimbate.

În zilele noastre, este prezentată pe larg învăţătura că sfinţirea, deşi este foarte importantă, constituie doar un rod sau un rezultat al mântuirii, niciodată o cauză a mântuirii. Neprihănirea împărtăşită a lui Hristos nu contribuie nici în cea mai vagă modalitate la calificarea noastră pentru cer.

Aceste predicţii făcute cu mai bine de douăzeci de ani în urmă îşi găsesc o împlinire remarcabilă în zilele noastre. Ceea ce este deosebit de uimitor în aceste împliniri este faptul că ele nu vin din ramurile extremiste sau lăturalnice ale adventismului, ci sunt prezentate ca învăţătură în curentul principal al acestuia. Cele mai mari autorităţi ale noastre în domeniul neprihănirii prin credinţă expun una sau mai multe dintre aceste idei false, iar ele ajung să fie destul de obişnuite în gândirea adventistă de zi cu zi.

Uneori, ni se spune că nu ar trebui să scoatem în evidenţă, sau să criticăm învăţăturile altora, ci ar trebui să vorbim numai despre ce este adevărat şi corect. Totuşi, această recomandare este direct contrară sfatului pe care l-am primit. „O tratare deschisă a ideilor false la momentul potrivit va preveni o cantitate uriaşă de rău şi va fi mijlocul de a salva sufletele de la nimicire” (Review and Herald, 24 aprilie, 1888).

Realitatea este că amăgirile lui Satana au ajuns aşa de subtile, iar noi auzim ideile false fiind rostite de unii dintre prietenii noştri cei mai de încredere, încât a ajuns dureros de necesar să scoatem în evidenţă ideile false, aşa încât adevărul să poată fi recunoscut ca adevăr. Adevărul şi ideile false au fost amestecate atât de complet, încât chiar şi cei mai buni dintre noi pot fi prinşi adesea spunând „Amin” în toate locurile greşite.

Prin urmare, ce putem face noi pentru a evita capcanele mortale ale lui Satana? Să căutăm ajutor la Singurul care ne poate oferi alifia pentru ochi din cer spre a corecta vederea noastră afectată. „De aceea şi noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să -I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu;… Dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de supt cer, şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel…. Cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus” (Coloseni 1,9-10.23.27-28).

Dacă vrem să fim întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă şi să nu fim abătuţi de teorii care par a fi adevărate, trebuie să ne întoarcem întotdeauna la piatra unghiulară a unei relaţii mântuitoare – Hristos în voi, nădejdea slavei. Dacă am păstra întotdeauna acest aspect în centrul atenţiei, atunci când ne gândim la Evanghelie, sau ascultăm prezentările cu privire la Evanghelie, nu ne-am îndepărta niciodată de adevărul esenţial.

Pe lângă aceasta, în Review and Herald, 4 iunie, 1889, ni se adresează sfatul special cu privire la modalitatea în care  trebuie să păstrăm adevărul şi să evităm ideile false:

Mulţi dintre noi luptă să oprească cercetarea noastră, tocmai când abia am început să primim puţină cunoştinţă cu privire la Hristos. În timp ce minţii noastre abia începe să i se descopere puţin din scopurile divine şi începem să obţinem o uşoară cunoaştere a caracterului lui Dumnezeu, noi ne considerăm mulţumiţi şi credem că am primit aproape toată lumina pregătită în Cuvântul lui Dumnezeu…. Noi ar trebui să lucrăm în minele adevărului cu un efort asiduu, descoperind giuvaerurile preţioase care au fost ascunse…. Cel care doreşte adevărul în inima lui, care râvneşte lucrarea puterii lui asupra vieţii şi caracterului, o va avea cu siguranţă…. Cei care caută mai mult şi tot mai mult din Duhul lui Dumnezeu nu vor fi dezamăgiţi. Ei vor menţine o comuniune neîncetată cu Dumnezeu….

Dacă cercetaţi Scripturile cu un duh smerit, care se lasă învăţat, eforturile voastre vor fi răsplătite cu îmbelşugare…. Ar trebui să ne rugăm asemenea lui David: ‘Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!’… Faptul că nu avem puterea Sa este din cauza letargiei noastre spirituale, indiferenţei şi indolenţei noastre. Să ieşim din acest formalism şi din această amorţeală…. Noi nu ne dăm seama nici pe jumătate ce doreşte Domnul să facă pentru poporul Său…. Nu ar trebui să fim mulţumiţi de cunoaşterea noastră actuală. Rugăciunile noastre, amestecate cu credinţă şi umilinţă, ar trebui să se înalţe către Dumnezeu, cerând o înţelegere a tainelor pe care El doreşte să le descopere sfinţilor Săi…. Nu ar trebui să ne mulţumim cu o cunoaştere superficială. Ar trebui să căutăm comoara ascunsă dincolo de suprafaţă…. Mulţi nu şi-au pus la lucru puterile mintale şi nu au experienţa exercitării până la maxim a abilităţii lor de a descoperi adevărul…. Ar trebui să vă daţi seama că trăiţi chiar la hotarele lumii veşnice, că Hristos vine foarte curând şi că tot cerul este interesat de lucrarea care se desfăşoară acum spre a pregăti un popor pentru venirea Sa. Dacă a fost vreodată un popor care a avut nevoie să asculte sfatul dat de Martorul credincios bisericii laodicene, spunându-i să fie zeloasă şi să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu, atunci acesta este poporul căruia i s-au descoperit adevărurile uluitoare pentru timpul prezent şi care nu a trăit la înălţimea privilegiilor şi responsabilităţilor lui….

Nimic nu va dezvolta intelectul mai bine, decât lupta cu marile probleme ale adevărului, descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu. Puteţi să vă păstraţi mintea într-o meditaţie şi rugăciune continuă, chiar şi când mâinile voastre sunt ocupate…. Cercetaţi Scripturile; săpaţi în minele adevărului, până când giuvaerurile preţioase care au fost ascunse acolo de veacuri vor fi scoase afară…. Lucrarea noastră este aceea de a elibera adevărurile preţioase ale lui Dumnezeu de superstiţii şi idei false…. Adevărurile pline de slavă au fost îngropate şi ascunse vederii, iar ideile false şi superstiţiile le-au făcut să fie lipsite de strălucire şi atractivitate…. Trebuie să citim cu atenţie, să ascultăm în mod inteligent şi să-i învăţăm şi pe alţii lucrurile pe care le-am descoperit. Trebuie să flămânzim continuu după pâinea vieţii, să căutăm continuu apa vie şi zăpada Libanului, pentru a fi în stare să-i conducem pe oameni la apele vii şi răcoritoare ale Fântânii adevărului”.

În aceste cuvinte se află multe sfaturi divine care, dacă ar fi ascultate, ar face ideile false să fie foarte uşor de depistat, chiar şi când sunt ascunse sub veşmântul unor adevăruri frumoase. Fiecare dintre noi are capacitatea de a urma aceste sfaturi şi, dacă vom fi înşelaţi de ideile false prezentate într-un mod atrăgător, va fi numai pentru că nu suntem dispuşi sau suntem prea leneşi pentru a urma îndrumarea lui Dumnezeu. Dacă ne-am aminti că aici este în joc mântuirea noastră veşnică, am fi mai motivaţi să urmăm aceste sfaturi.

Mai este ceva care ar trebui să fie luat în considerare aici. Este ceva mult mai subiectiv, care se adresează mai degrabă emoţiilor, decât logicii. Mă întreb dacă nu cumva va face mai mult pentru a ne proteja de idei false, decât toate dovezile raţionale pe care putem să le prezentăm. Acesta este un element foarte personal, care poate fi îndeplinit numai în particular, în liniştea inimii noastre.

Dacă oamenii ar putea să clarifice toate presupoziţiile şi prejudecăţile… pentru a avea o concepţie clară, nefalsificată şi nedistorsionată cu privire la cruce – ce ar vedea ei? Ei ar vedea un Creator al universului… care S-a limitat pe Sine în trup omenesc şi a fost pironit pe două bucăţi de lemn, viaţa fiindu-I zdrobită de toată durerea, suferinţa şi necazul unei lumi pe care El Însuşi o adusese la existenţă prin cuvintele Sale…. La cruce, tot răul şi otrava care au fremătat vreodată prin nervii noştri au străbătut nervii Săi – dintr-o dată. Oricât de mult sânge, sudoare şi lacrimi au fost vărsate, au picurat şi au curs…, nimeni nu a suportat vreodată o durere mai mare, decât a putut să îndure ca om; în clipa când pragul a fost depăşit, moartea le-a pus capăt. Prin contrast, la cruce, relele lumii şi toate rezultate lor jalnice L-au zdrobit   dintr-o dată pe Isus…. Toate relele acestei planete limitate au căzut asupra lui Hristos….

Dar mai important, dacă Isus „a gustat moartea pentru toţi”…, dacă a murit „pentru păcatele întregii lumi”…, dacă asupra Lui a fost pusă nelegiuirea „noastră, a tuturor”…, atunci toţi suntem implicaţi în cruce, deoarece tot răul nostru a fost acolo…. Înseamnă că minciunile noastre, lăcomia noastră, invidia noastră, pofta noastră, mândria noastră, înşelătoriile noastre, egoismul nostru, nedreptatea noastră şi toate micile lucruri urâte şi murdare pe care le-am gândit şi le-am săvârşit; toate au fost acolo, la cruce, purtate de Hristos, omorându-L, pentru ca atunci când toate momentele rele din viaţa noastră vor fi consemnate şi cântărite, nu vor avea ultimul cuvânt şi nu ne vor omorî pentru totdeauna….

Dacă tot răul pe care l-am săvârşit sau îl vom săvârşi vreodată a căzut asupra lui Isus pentru a ne cruţa de pedeapsa pe care o cere dreptatea, atunci crucea are o pretenţie morală absolută asupra noastră…. Dacă Hristos a plătit la cruce pedeapsa pentru fiecare greşeală pe care noi am săvârşit-o vreodată, dacă El a dus greul luptei cu răul nostru, dacă El a simţit dintr-o dată toate consecinţele dureroase ale faptelor noastre nebuneşti şi dacă El a făcut acest lucru în scopul de a ne cruţa de obligaţia de a ne confrunta cu judecata divină pentru toate aceste fapte pe care le-am săvârşit noi, şi totuşi noi respingem oferta Sa, ce ne mai rămâne?…. Indiferent ce am suferit noi, am suferit doar ca indivizi. Nimic mai mult. Prin contrast, Dumnezeu a luat asupra lui chipul omenesc şi a suportat o moarte nu doar mai rea, decât cea mai rea moarte pe care o pot suporta cei mai buni oameni din lume, ci a suportat o moarte mai rea decât toate chinurile omenirii adunate la un loc (şi chiar mai mult). Şi deşi acea moarte uimitoare nu răspunde la toate întrebările cu privire la rău şi durere, totuşi ea le pune într-o perspectivă care ar putea să ne ajute să trecem peste propria suferinţă şi peste suferinţa altora. (Cliford Goldstein, Ministry, mai, 2002, p.8-11).

Oare este posibil ca o privire serioasă şi îndelungată îndreptată spre cruce să fie protecţia noastră cea mai bună împotriva acceptării ideilor false? Acolo, cele mai bune raţionamente şi pretenţii ale noastre sunt demascate ca fiind goale, iar conştiinţa noastră ajunge să fie pe deplin trezită, marcând cu claritate izbitoare ce înseamnă păcatul şi mântuirea. Ellen White ne-a indicat acelaşi remediu pentru orbirea spirituală.

El a coborât pas cu pas de pe tronul Său, divinitatea Sa a fost înveşmântată în natura omenească, dar în minunile Sale, în învăţăturile Sale, în suferinţele Sale, în trădarea suferită de El, în batjocurile primite, în judecarea şi moartea Sa prin răstignire, în aşezarea mormântului Său printre cei bogaţi, în învierea Sa, în cele patruzeci de zile petrecute pe pământ, în înălţarea Sa, în triumful Său şi în preoţia Sa se află comori inepuizabile de înţelepciune…. Apele vieţii continuă să curgă în valuri abundente ale mântuirii. Tainele răscumpărării, împletirea naturii divine şi omeneşti în Hristos, întruparea Sa, jertfa şi mijlocirea Sa vor fi suficiente pentru a furniza minţii, inimii, limbii şi condeiului teme pentru gândire şi exprimare de-a lungul tuturor timpurilor; iar timpul însuşi nu va fi suficient pentru a epuiza minunile mântuirii, ci, de-a lungul veacurilor veşniciei, Hristos va fi ştiinţa şi cântecul sufletului răscumpărat…. Oricine se luptă pentru acest premiu preţios al vieţii veşnice trebuie să nu se încreadă în propria putere, ci să-şi aşeze sufletul neajutorat în mâinile lui Hristos, prin multă rugăciune…. Majoritatea celor ce mărturisesc a crede în Hristos au doar nişte idei superficiale cu privire la ce anume constituie caracterul creştin…. Gândurile acestor credincioşi superficiali nu sunt suficient de profunde şi de puternice pentru a înţelege lucrarea ispăşirii şi relaţia acestei lucrări cu propria lor lucrare şi viaţă. Asupra multora a venit o amăgire aşa de îngrozitoare; aşa de multe idei false au ajuns să fie întipărite în caracter, încât pare necesar să fărâmiţăm întreaga experienţă în bucăţi, pentru ca dependenţa de sine şi mulţumirea de sine să fie date la o parte şi ascultarea exterioară să fie aprofundată prin evlavia şi adevărul interior….

Nu cumva să nu priviţi la Isus cel înălţat pe cruce; iar când priviţi, să credeţi şi să trăiţi, deoarece prin credinţa în jertfa ispăşitoare puteţi fi îndreptăţiţi, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Credeţi că sunteţi iertaţi, că sunteţi îndreptăţiţi, nu în nelegiuire şi neascultare, ci în supunerea faţă de voinţa lui Dumnezeu. Dacă vă bazaţi prin credinţă pe neprihănirea lui Hristos, atunci nu fiţi neglijenţi cu privire la gândurile voastre, cuvintele şi faptele voastre. Studiaţi mult şi rugaţi-vă ca, întocmai cum v-a arătat calea, Hristos să vă şi menţină pe această cale, prin harul Său…. Pentru a creşte în harul şi în cunoaşterea lui Hristos, este esenţial să meditaţi mult asupra marilor teme ale răscumpărării…. Dacă gândurile lui Hristos, lucrarea şi caracterul Său, sunt cultivate, veţi fi conduşi să înfigeţi adânc cazmaua adevărului şi veţi fi făcuţi în stare să ajungeţi în posesia giuvaerurilor preţioase ale adevărului. Prin înţelegerea caracterului lui Hristos, prin comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va ajunge ceva respingător pentru voi…. Noi credem că suntem familiarizaţi cu caracterul lui Hristos, şi nu ne dăm seama cât de mult urmează a fi câştigat prin studierea Modelului nostru plin de slavă. Noi credem că ştim totul despre El, şi totuşi nu înţelegem nici caracterul Său, nici misiunea Sa. Dacă neglijăm să cercetăm Scripturile, care mărturisesc despre El, vom fi abătuţi de la adevăr şi vom fi amăgiţi de cel rău (Signs of the Times, 1 decembrie, 1890).

Dacă dorim cu seriozitate să nu fim contaminaţi de ideile false care ne înconjoară şi dacă vrem să petrecem timpul necesar pentru studiul Cuvântului lui Dumnezeu, dacă vom medita mult la moartea lui Hristos pentru noi, atunci şi noi vom înţelege repede că, în viaţa celor ce se pregătesc să primească sigiliul lui Dumnezeu, nu există niciun loc pentru păcătuirea continuă. În 1915, E.K. Slade a scris următoarele cuvinte:

În inima fiecărui supus credincios se află tronul lui Dumnezeu, unde Legea Sa – care constituie temelia tronului Său – este singura regulă pentru toate faptele supuşilor Săi….  Evanghelia… este planul lui Dumnezeu pentru salvarea supuşilor Săi şi pentru recâştigarea tronului Său, prin Isus Hristos. „Hristos în voi, nădejdea slavei”…, uniunea săvârşită prin Evanghelie nu este altceva decât întronarea lui Dumnezeu în inima copiilor Săi, făcându-i astfel nişte supuşi potriviţi pentru împărăţia Sa…. El nu are niciun loc pentru păcat…. În planul lui Dumnezeu nu este prevăzut niciun loc pentru păcat…. Păcatul cultivat poate părea a fi nevinovat şi inofensiv, dar prezenţa lui în inimă, în această măsură, îi dă lui Satana un teritoriu şi un tron…. Împărăţia lui Dumnezeu va fi instaurată în curând pe întregul pământ. Într-un timp foarte scurt, orice domnie rivală va fi doborâtă şi nu va primi niciun loc în întregul vast univers. Fiecare clipă rămasă, pe măsură ce acest eveniment se apropie, este încărcată de o mare tensiune. Mai avem doar pentru puţină vreme ocazia de a alege să-L lăsăm pe El să-Şi ocupe locul şi să-Şi împlinească voia în noi. În timp ce pregăteşte un loc pentru noi, El vrea să ne pregătească şi pe noi pentru locul acela. El poate face acest lucru, numai dacă I se îngăduie să Îşi ocupe locul în noi (Review and Herald, 4 martie, 1915).

„Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul. Şi Duhul şi Mireasa zic: ‘Vino!’ Şi cine aude, să zică: ‘Vino!’ Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22,12-13.17). În acest timp, când suntem înconjuraţi de idei false, noi dorim apa curată, nu banalităţile dulci care nu au nicio valoare nutritivă pentru suflet. Noi vrem apa vie, care ne va hrăni acum şi pentru întreaga veşnicie. Vino, Doamne Isuse.

Am citit recent povestea uimitoare a unei persoane care a acceptat să fie subiectul unui experiment ştiinţific de hipnoză. În timp ce se afla în starea de transă hipnotică superficială, i s-a cerut să ia un pahar de pe masă. Deşi era un bărbat puternic, de structură atletică, subiectul n-a fost în stare, nici măcar să mişte paharul de pe poziţie. În ciuda celui mai energic efort, n-a putut ridica un pahar, care era atât de uşor încât putea fi mutat de orice copil.

Vă întrebaţi de ce n-a putut să o facă? Pentru că specialistul, după ce l-a adus în starea de transă,  i-a spus că nu este în stare să ridice paharul. Mintea lui era convinsă că acest lucru este imposibil de realizat şi, ca urmare, trupul lui a fost incapabil să îndeplinească ordinul de a-l ridica. Ce demonstrare dramatică a faptului că nici un om nu poate respecta acele porunci despre care crede că sunt imposibil de respectat!

Oare acesta să fie acesta motivul pentru care atât de mulţi creştini sunt slabi şi învinşi în viaţă? Este cunoscut faptul că teologia populară modernă învaţă milioane de oameni ideea că nimeni nu poate trăi fără să păcătuiască. Cele Zece Porunci au fost descrise ca fiind un cod ideal, alcătuit doar pentru a conştientiza omul de propriile sale nevoi.

Mulţi creştini moderni se orientează din ce în ce mai mult spre o atitudine indulgentă şi tolerantă faţă de subiectul păzirii poruncilor. Ei cred că iubirea lui Dumnezeu este incompatibilă cu regulile stricte şi cu pedepsele aplicate pentru încălcarea lor.

Aceasta este o doctrină foarte comodă, dar complet străină de învăţăturile Bibliei. Astfel, milioane de oameni sunt condiţionaţi să încalce marea lege morală a universului – fără trăi vreun simţământ de vinovăţie! Cuvântul lui Dumnezeu nu ne oferă nici un motiv pentru a ne simţi confortabil cu privire la păcat. Aceasta este problema centrală a fiecărei fiinţe născute pe pământ. Asemenea unei boli extrem de contagioase, păcatul a infectat sufletul cu germenii morţii şi nu s-a descoperit nici un tratament sau vaccin omenesc care să stopeze răspândirea fatală a bolii.

Încă de la prima sa apariţie, în grădina Edenului, păcatul a fost în contradicţie totală faţă de orice era bun. Niciodată, în nici o situaţie, nu a fost posibil să coexiste cu neprihănirea şi cu sfinţirea. Cerinţele lui Dumnezeu fac total imposibilă acceptarea păcatului sau a neascultării ca parte a vieţii creştine. Noua toleranţă faţă de păcat nu este biblică în nici un sens al cuvântului. Domnul Isus a venit pentru a-l mântui pe om din păcat; El a venit să nimicească păcatul. Nici un păcat nu va intra vreodată în Cer. Atitudinea noastră faţă de el trebuie să fie strictă şi inflexibilă. Nici măcar nu ar trebui să se pună problema de a-l face mai acceptabil prin diminuarea numărului sau prin schimbarea formelor lui. El trebuie nimicit. Şi singura modalitate de eradicare a păcatului este primirea plinătăţii Domnului Isus Hristos şi a harului Său în viaţă.

Cât de ciudat este faptul că atât de mulţi credincioşi au devenit acum nişte apărători ai păcatului, ca şi cum triumful lui în viaţa creştinului ar imposibil de evitat. Cum îndrăznim noi să denaturăm credinţa în puterea harului lui Dumnezeu, despre care ni se vorbeşte în Evanghelie! Diavolul este deja învins de Domnul Isus şi nici un creştin nu trebuie să se lase intimidat de un vrăjmaş inferior şi învins. Nu avem nevoie să ne ocupăm de îndreptăţirea încălcării celor Zece Porunci.

Este destul de grav să te implici în mod deliberat într-un act al păcatului, dar este infinit mai grav, este mortal să-l aperi ca fiind ceva ce nu poate fi împiedicat. A spune că biruinţa nu este posibilă, înseamnă a nega legitimitatea Evangheliei şi o mare parte din Scripturile inspirate. Mai mult decât atât, aceasta adaugă un argument în sprijinul acuzaţiei iniţiale a lui Satana împotriva lui Dumnezeu şi le conferă un sentiment de siguranţă paralizant şi fals tuturor se încred în ea.

Adesea oamenii iau apărarea păcatului, deoarece, prin propria lor putere, nu sunt în stare să înceteze să-l facă. De exemplu, când nu pot renunţa la fumat, unii încep să găsească o scuză a prezenţei fumatului în vieţile lor. În loc să recunoască în mod sincer că nu pot învinge acest obicei, ei inventează argumente care susţin că nu le provoacă răul sau că nimeni nu poate fi perfect. Iar doctrina populară care afirmă că, de fapt, nimeni nu poate trăi fără păcat este convenabilă.

Probabil că este mai sigur să spui că majoritatea creştinilor din zilele noastre sunt resemnaţi cu scăderile lor faţă de legea morală. De fapt, sunt chiar mulţumiţi de ideea că Dumnezeu nici măcar nu se aşteaptă ca ei să împlinească în totalitate acea lege, nici în trup, nici în duhul.

Cât de amăgitoare este strategia Satanei! Ca inventator al acestei doctrine, cel rău nu face altceva decât să-şi susţină străvechea acuzaţie că Dumnezeu cere prea mult. El l-a acuzat pe Dumnezeu că este nedrept prin faptul că pretinde ceva imposibil.

Satana a fost în stare să convingă o treime din îngeri că Dumnezeu a fost nedrept prin faptul că pretindea ascultare faţă de legile Sale şi, de atunci, continuă în efortul de a convinge pe toată lumea să creadă acelaşi lucru. Gândiţi-vă puţin la aceasta şi întreaga strategie începe să aibă un înţeles diabolic. Satana ştie că păcatul este singurul lucru care poate ţine pe cineva în afara cerului. Având în vedere că păcatul este „călcarea legii”, el a fost nevoit să pună la punct un plan pentru a face ca legea să pară un subiect discutabil şi de asemenea pentru a-i face pe oameni să privească în mod uşuratic călcarea ei.

În fiecare cruciadă evanghelistică întâlnim aceste idei într-o formă sau alta, de obicei când este vorba despre subiectul legii şi al Sabatului. Cerinţa neconvenabilă de a asculta este întâmpinată cu o strângere din umeri: „Ei bine, oricum nimeni nu poate păzi toate cele Zece Porunci”.

Dar problema nu se află aici. Nici chiar creştinii care au acceptat cerinţele legii morale nu se frământă cu privire la propria lor stricteţe în împlinirea legii, deoarece, ei înşişi au fost afectaţi, într-o manieră subtilă, de doctrina predominantă care susţine că prea multă atenţie acordată ascultării constituie o formă de mântuire prin fapte. În mod incredibil, unii par a fi atât de înspăimântaţi de păzirea prea strictă a legii, încât pur şi simplu caută ocazii de a o încălca. Procedând astfel, ei îşi liniştesc teama de a nu deveni legalişti.

Cum este posibil ca oamenii care s-au consacrat păzirii poruncilor, să ajungă la o contradicţie atât de ciudată cu propriile lor convingeri? Pericolul unei false înţelegeri a neprihănirii prin credinţă constituie numai o parte a răspunsului. Cea mai mare parte a problemei este întemeiată pe eşecul uman şi pe slăbiciunea firii. Deoarece şi-au dat seama că au eşuat în eforturile lor de a fi desăvârşiţi, în cele din urmă au ajuns la concluzia că este imposibil să nu păcătuieşti. Pornind de la această premisă, le-a fost uşor să înceapă să interpreteze textele Biblice, în aşa fel încât să susţină experienţa lor derizorie. Satana a exploatat înclinaţia firii umane de a-şi căuta motive şi scuze şi, curând, oamenii au dezvoltat o doctrină comodă, care să se împace cu devierile lor ocazionale de la lege. Drept consecinţă, majoritatea creştinilor din zilele noastre s-au resemnat la o experienţă care alternează între biruinţă – înfrângere, înfrângere – biruinţă. Pentru ei, aceasta constituie stilul de viaţă al unui creştinism normal.

Dar ceva este greşit cu privire la această poziţie. În primul rând, niciodată o doctrină nu trebuie să fie întemeiată pe simţămintele sau experienţa umană. Ea trebuie să izvorască din învăţăturile clare şi fără echivoc ale Cuvântului lui Dumnezeu. Este adevărat că textele Bibliei pot fi asociate în aşa fel încât să pară că susţin doctrina imperfecţiunii spirituale. Suntem asiguraţi de faptul că toţi au păcătuit, că firea se află în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi neprihănirea omenească nu este decât o haină murdară. Dar toate aceste versete despre cădere, păcat şi înfrângere sunt legate de experienţa unei persoane nerenăscute. Există nenumărate alte texte care descriu o experienţă total opusă, caracterizată de biruinţă deplină şi viaţă fără păcat. În fiecare situaţie aceste versete se referă la viaţa plină de Duh a copilului convertit şi consacrat al lui Dumnezeu.

În citirea Scripturii trebuie înţeleasă întotdeauna această deosebire. Evanghelia lui Isus Hristos este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Harul Lui este mai puternic decât toate forţele răului la un loc. Isus a venit să mântuiască pe poporul Lui din păcat. Nici un om care citeşte în mod inteligent capitolul şase din Romani, nu poate crede că creştinul este liber să păcătuiască. Apostolul Pavel desfiinţează în mod categoric ideea că un credincios ar putea continua să păcătuiască.

Este adevărat că, în cazul în care s-a comis un păcat, s-a pregătit posibilitatea iertării şi curăţirii, dar planul desăvârşit al lui Dumnezeu a deschis posibilitatea ca omul să învingă orice păcat şi să trăiască o viaţă desăvârşită prin Hristos. De fapt, făgăduinţele Bibliei asupra acestui subiect sunt atât de precise şi clare, încât este greu să te rătăceşti. În nici unul dintre nenumăratele texte care descriu experienţa victorioasă a unui copil al lui Dumnezeu născut din nou, nu poate fi găsit nici un înţeles ascuns şi nici o reţinere discretă. Şi nimeni nu trebuie să pună la îndoială puterea lui Dumnezeu de a ne elibera, numai pentru că cineva nu a crescut până la acea plinătate a credinţei, care aduce o biruinţă continuă. Faptul că Petru a început să se scufunde în Marea Galileii, nu s-a întâmplat pentru că planul lui sau puterea lui Dumnezeu au dat greş. Petru ar fi putut argumenta, spunând asemenea multora dintre creştinii moderni: „Dumnezeu nu doreşte ca eu să merg pe apă şi, pe de altă parte, oricum, nimeni nu poate face aşa ceva”. Ca şi primii noştri părinţi, încă mai continuăm în tendinţa de a da vina în cele din urmă pe Dumnezeu, atunci când nu reuşim să urmăm planul Lui cu privire la o vieţuire sfântă.

Duhul lui Dumnezeu pare să fi anticipat lupta prin care vor trece mulţi credincioşi pentru a accepta sau nu asigurările Bibliei cu privire la biruinţa totală. Prin urmare, scriitorii Bibliei au fost inspiraţi să folosească un limbaj aproape fanatic în descrierea posibilităţii de a învinge păcatul. Sunt utilizate expresii la superlativ, care pur şi simplu constrâng mintea. În loc de a spune că ar exista o posibilitate de a fi salvaţi, Biblia spune că noi putem fi „mântuiţi în chip desăvârşit”. Evrei 7:25. În loc de a spune că ar exista o posibilitate de a birui, ea ne asigură că „putem fi mai mult decât biruitori”. Romani 8:37. În loc de a ni se spune că putem triumfa uneori, ni se spune că putem fi „întotdeauna triumfători”. 2Corinteni 2:14. În loc de a ne făgădui că putem primi un ajutor în luptele noastre spirituale, Biblia spune că Domnul ne va da „cu mult mai mult decât cerem sau gândim”. Efeseni 3:20. Şi chiar versetul precedent acestuia ne garantează în mod clar că putem fi „umpluţi de plinătatea lui Dumnezeu”. Versetul 19.

Recunoaştem că multe dintre aceste făgăduinţe sunt prea vaste pentru a fi înţelese pe deplin de către minţile noastre omeneşti, dar cu siguranţă sunt menite să ne impresioneze cu privire la vastitatea resurselor lui Dumnezeu pentru situaţia noastră. Dacă limbajul pare exagerat, aceasta se datorează doar faptului că firea noastră este prea slabă şi credinţa noastră prea mică pentru a crede că o asemenea curăţie şi sfinţire morală ar putea fi vreodată posibilă. Înclinăm să ne încredem mai mult în simţămintele noastre decât în Cuvântul lui Dumnezeu.

Este importat să crezi făgăduinţele exact aşa cu sunt scrise? Da, pentru că eliberarea de păcat nu poate fi realizată decât în virtutea acestor făgăduinţe. „Prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeeşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte”. 2 Petru 1:4.

Observaţi că numai „prin acestea” putem fugi de stricăciunea păcatului. Ce reprezintă „acestea”? Făgăduinţele lui Dumnezeu. Drumul către biruinţă este marcat cu claritate în textul acesta fantastic. Prin credinţa în făgăduinţe, noi devenim părtaşi naturii divine şi, prin puterea naturii înnointe, devenim capabili să fugim de stricăciunea păcatului. Cu alte cuvinte, totul depinde de predarea şi consacrarea cuiva faţă de Duhul lăuntric al lui Hristos. „Fără Mine”, spunea Domnul Isus, „nu puteţi face nimic”. Ioan 15:5.

La fel de importantă este declaraţia inspirată a apostolului Pavel, „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte”. Filipeni 4:13. Acea mică expresie „pot totul” este cheia victoriei pentru fiecare dintre noi. Ea include puterea asupra drogurilor, a imoralităţii, a apetitului, mândriei şi asupra fiecărui păcat care ne-ar putea răpi viaţa veşnică.

Cel mai important aspect în acest subiect este acela că, odată ce ai primit puterea lui Hristos în viaţă, poţi avea tot ceea ce ţi-ai fi putut dori vreodată. „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da, fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” Romani 8:32. Aici apare din nou termenul asemănător – „toate lucrurile”. Îl veţi descoperi de asemenea în 2Petru 1:3: „Dumnezeiasca lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia . . .”

Dacă alăturaţi aceste texte rezultă un tablou incredibil. Cerând prezenţa lui Hristos în viaţa noastră, primiţi în acelaşi timp tot ceea ce posedă Domnul Hristos. Apostolul Pavel descria acest lucru astfel: „Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” 1Corinteni 1:30.

Aici „toate lucrurile” sunt exprimate în experienţe individualizate, foarte particulare, şi noi începem să înţelegem că Petru a avut dreptate spunând că Dumnezeu ne dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia. Creştinii care se îndoiesc de posibilitatea biruinţei totale a păcatului trebuie să citească atent aceste versete. Ce implică aceste cuvinte: „neprihănire”, „sfinţire”, „răscumpărare”? Toate cele trei cuvinte ne promit mai mult decât eliberarea de vinovăţia păcatelor noastre trecute. Cuvântul „răscumpărare” nu se limitează la răscumpărarea de vinovăţia păcatului, ci înseamnă răscumpărarea de sub puterea păcatului. „Sfinţirea” este un cuvânt care descrie o creştere zilnică şi continuă în biruinţa păcatului. „Neprihănirea” înseamnă, literal, (în traducere engleză) a face binele şi reprezintă o împlinire dinamică a voinţei lui Dumnezeu. Toate acestea sunt cuvinte mari şi toate indică ideea de a fi eliberat, atât de vinovăţia morală cât şi de înfăptuirea păcatului.

Fiecare copil al lui Adam are o nevoie disperată de două elemente – iertarea pentru trecut şi puterea pentru viitor. Răscumpărarea le include pe amândouă; iar ideea că este inclusă doar o deplină eliberare de vinovăţia păcatului, şi numai o parţială eliberare de sub puterea păcatului, constituie o pervertire a Evangheliei. Domnul Isus nu a venit pentru a ne salva doar de consecinţele păcatului, ci pentru a ne salva şi de păcatul însuşi. Mântuirea nu este ceva negativ, nu este doar absenţa a ceva. Domnul nu a venit doar pentru a îndepărta ceva – vinovăţia noastră, ci pentru a oferi ceva – biruinţa asupra păcatului. Dacă Dumnezeu ne-ar ierta şi ne-ar lăsă în continuare victime ale puterii păcatului, ar însemna că este complice la păcat. Dumnezeu nu numai că ne socoteşte neprihăniţi prin atribuirea meritelor jertfei Sale răscumpărătoare, ci El ne şi face neprihăniţi, prin împărtăşirea vieţii Sale biruitoare.

Dacă aveţi nevoie de o asigurare în plus cu privire la faptul că putem avea biruinţa, după o citire atentă a întregului capitol şase din Romani, citiţi următoarele texte:

1Corinteni 15:57 – „Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!”

1Ioan 5:4 – „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră”.

Filipeni 2:5 – „Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos”.

2Corinteni 5:21 – „Pe cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca să fim neprihănirea lui Dumnezeu”.

1Ioan 3:6 – „Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut”.

Să revenim pentru un moment la analogia cu acea persoană supusă hipnozei, care reuşise să ia un pahar de pe masă, deoarece fusese convinsă că nu este în stare să realizeze lucrul acesta. Oare Satana nu este capabil să imobilizeze biserica prin puterea lui hipnotică, sugerându-i că ascultarea este ceva imposibil?

Nimeni nu se angajează într-un efort serios pentru a face ceva despre care crede că este imposibil de realizat. Evident deci că cei care cred că nu pot trăi fără păcat, nici nu încearcă să trăiască fără păcat. Nici o persoană raţională nu şi-ar pierde timp şi energie într-o luptă inutilă pentru a nu obţine nimic.

Aceasta ne conduce la o întrebare interesantă: Poate cineva să creadă că nu există nici o cale de a înceta să păcătuiască şi, în acelaşi timp, să-şi propună să nu mai păcătuiască? Logic, pare foarte puţin probabil, dacă nu chiar imposibil. Cu toate acestea, Biblia ne porunceşte: „nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele”. Romani 13:14. Oare nu cumva susţinând că este imposibil să nu păcătuieşti, nu facem decât să deschidem porţile păcatului?

Întreaga carte a Apocalipsei se adresează celor şapte biserici din Asia. În fiecare mesaj, sunt menţionaţi cei care s-au bucurat de o deosebită apreciere şi de făgăduinţa răsplătirii cereşti. Fără nici o excepţie, binecuvântările sunt destinate în exclusivitate „celui ce va birui”. Cele şapte biserici simbolizează etapele istorice ale bisericii creştine de la apostoli şi până la încheierea timpului. Dacă biruinţa asupra păcatului nu este posibilă, nici un suflet care a trăit în aceste secole, nu va fi mântuit.

A nega posibilitatea biruinţei depline asupra păcatului, înseamnă a-L lipsi pe Dumnezeu de gloria misiunii Lui. Biblia spune că El a venit ca să nimicească lucrările diavolului. Aceste lucrări sunt lucrările păcatului. Dacă nimeni nu a primit puterea lui Dumnezeu pentru a birui pe deplin păcatul, acuzaţiile diavolului ar trebui confirmate, iar cerinţele lui Dumnezeu ar trebui prezentate ca fiind prea grele pentru a fi respectate.

Domnul Isus declara că a venit „să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut”. Luca 19:10. Prin aceasta voia să spună că nu numai oamenii drepţi aveau nevoie să fie răscumpăraţi. Termenul „ceea ce era pierdut” poate însemna, de asemenea, caracterul fără păcat. Misiunea lui Isus a fost aceea de a contracara şi de a neutraliza întregul plan de răspândire a întinării păcatului conceput de Satana. Refacerea chipului lui Dumnezeu în om constituie un obiectiv foarte important al Evangheliei veşnice. Această lucrare trebuie realizată înainte de venirea Domnului Isus, şi nu ca un efect magic rezultat prin revenirea Lui.

Cartea Apocalipsei prezintă ascultarea ca fiind caracteristica principală a celor răscumpăraţi. „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”. Apocalipsa 14:12. „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos”. Apocalipsa 12:17. „Ferice de cei ce-şi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate”. Apocalipsa 22:14.

Cât de semnificativă a fost condiţia impusă omului pentru a rămâne în Eden şi de asemenea condiţia pentru a fi reaşezat în Eden. Oricine crede că ascultarea este lipsită de importanţă, să citească încă odată istorisirea dramatică a lui Adam şi Eva. Un act minor a condus la tragedia cumplită din istoria ultimilor şase mii de ani. Mai înainte de a fi din nou în Paradisul pierdut, cei răscumpăraţi trebuie să demonstreze că pot fi înzestraţi cu viaţă veşnică. Prin ascultarea conştiincioasă în timpul acestei vieţi, ei dovedesc că acuzaţiile Satanei sunt în mod categoric false. Loialitatea lor statornică este o garanţie veşnică a siguranţei împărăţiei reinstaurate a lui Dumnezeu.

Ce putem spune, deci, cu privire la cei care privesc cu atâta uşurinţă importanţa faptelor bune ale ascultării? Ei sunt în pericolul unei grave erori şi se joacă pe terenul minat al Satanei. Cea mai glorioasă experienţă a unui adevărat convertit este aceea de a sfărâma obiceiul îngăduinţei de sine şi al păcatului. Sub conducerea Duhului lui Dumnezeu, obiceiurile fireşti pot fi învinse şi alungate din viaţă. Prin credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu, în viaţa celui dispus să renunţe la cultivarea păcatului se poate revărsa o putere incredibilă.

Dumnezeu doreşte cu ardoare ca noi să-L credem pe cuvânt şi să cerem puterea făgăduită de El. Aceasta este singura cale care duce spre adevărata victorie. Dar, nici un om care nu crede că biruinţa este posibilă, nu poate ajunge la ea. Recitiţi asigurările Bibliei. Nu încercaţi să le interpretaţi în aşa fel încât să se potrivească slăbiciunii şi eşecurilor din experienţa voastră umană. Înţelesul lor este exact aşa cum stă scris. Eliberarea vă aparţine, pentru că le credeţi şi pentru că le cereţi.

În momentul acesta, trebuie să ne oprim şi să ne referim la o obiecţie adresată întotdeauna celor care cred în biruinţa deplină. Li se spune ceva care sună cam aşa: Dacă crezi că este posibil să trăieşti fără păcat, poţi să declari că viaţa ta este liberă de păcat?

Deşi întrebarea merită un răspuns, ar trebui subliniat faptul că obiecţia nu este relevantă în dezbaterea subiectului. Dacă Biblia stabileşte un adevăr, acesta ar trebui acceptat pe temeiul autorităţii inspirate şi nu pe baza experienţei celui care îi expune. Dacă biruinţa deplină asupra păcatului este posibilă prin Hristos, atunci aceasta constituie un adevăr, indiferent dacă predicatorul l-a trăit sau nu. Mai mult, lucrarea sfinţirii se desfăşoară în mod progresiv, este o experienţă de o viaţă întreagă şi nu poate fi considerată încheiată din punct de vedere al timpului. Chiar dacă cineva a încetat să comită orice fel de păcat cunoscut, tot nu s-ar putea lăuda că este fără păcat. De fapt, cu cât o persoana este mai aproape de starea de desăvârşire, cu atât este mai puţin înclinată să recunoască aceasta. Deoarece, cu cât se apropie mai mult de Isus, cu atât mai nedesăvârşit va părea în proprii săi ochi.

O altă obiecţie posibilă este aceea că doctrina biruinţei asupra păcatului ar mult prea idealistă şi mult prea complicată din punct de vedere teologic, pentru a fi aplicabilă în practică. Dar nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Chiar şi un copil poate înţelege modalitatea simplă de a primi făgăduinţele Bibliei prin credinţă. Nu există nici un viciu sau păcat cunoscut omului, care nu poate fi învins prin credinţă.

În minutele următoare, veţi putea înţelege frumuseţea acestui plan divin al victoriei. Veţi învăţa cum să încetaţi să fumaţi, să blestemaţi, să mâncaţi în exces, să bârfiţi sau să comiteţi oricare alt păcat. Nimic să nu vă distragă atenţia în timp ce citiţi paragraful următor. Acesta ar putea fi un punct de răscruce a vieţii voastre şi ar putea valora mai mult decât toţi banii din lume. Pentru că există atât de mulţi care se luptă cu ţigările, voi folosi acest obicei ca ilustraţie a biruinţei despre care vorbim. Aplicaţi textul Bibliei la problema voastră şi apoi urmaţi patru paşi spre o victorie glorioasă.

Aţi auzit despre procesul treptat de câştigare a biruinţei asupra fumatului, sau asupra oricărui alt păcat? Este ceea ce uneori se numeşte metoda „paşilor mărunţi”, dar, în general, nu dă rezultate. Da; parţial funcţionează, desigur, deoarece după un număr de ani, vârsta se mai îngrijeşte de unele păcate şi ispite, iar timpul le rezolvă pe toate celelalte, odată cu moartea. Dar ştiţi de ce „străduinţa” nu dă rezultate în învingerea diavolului?

De ce nu putem lupta împotriva diavolului în aşa fel încât să-l alungăm în câteva luni? Pentru că diavolul este mai puternic decât noi. Putem lupta cu el timp de un an, dar la sfârşitul anului, tot el ar fi mai puternic. Străduinţa nu va reuşi niciodată să zdrobească puterea păcatului, nici măcar într-un singură situaţie, deoarece ne confruntăm cu un duşman care va fi întotdeauna mai puternic decât noi. Prin urmare, care este răspunsul la slăbiciunile şi înfrângerea noastră? Această întrebare ne conduce la cel mai plăcut şi mai sublim secret din Cuvântul lui Dumnezeu. Să-l studiem cu atenţie şi multă rugăciune.

Mai întâi, trebuie să înţelegem că darurile Cerului sunt la dispoziţia noastră, a tuturor, în virtutea făgăduinţelor Bibliei, şi le primim prin credinţă. Apostolul Petru descrie „făgăduinţele mari şi minunate” şi ne asigură că „prin acestea putem fi părtaşi ai naturii divine”. 2Petru 1:4. Fiecare făgăduinţă conţine o putere intrinsecă, şi se împlineşte pentru toţi cei care o cer în credinţă. Dar atât de puţini sunt dispuşi să creadă că binecuvântările făgăduite intră în posesia lor, chiar în clipa în care îşi manifestă credinţa. De ce este atât de greu să crezi în mod simplu, că Dumnezeu va face ceea ce a promis?

Acum să ne îndreptăm direct spre miezul subiectului biruinţei şi să parcurgem cei patru paşi biblici simpli, pe care fiecare credincios îi poate urma pentru a primi puterea lui Dumnezeu. Următoarele patru texte vor clarifica această uimitoare lucrare. Primul: „Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” Îngăduiţi ca mintea să savureze mesajul fantastic al acestor cuvinte. Biruinţa este un dar! Noi nu o câştigăm prin eforturile noastre, şi nici nu o merităm pe temeiul vreunei aşa-zise sfinţenii. Singurul lucru pe care-l avem de făcut este să o cerem, iar biruinţa ne va fi dată gratis de către Domnul Hristos. El este singurul care a câştigat vreodată victoria asupra Satanei, şi dacă noi vom avea vreodată victoria, aceasta va fi doar ca un dar din partea Lui.

Îngăduiţi-mi să vă întreb ceva. Simţiţi în viaţa voastră nevoia biruinţei asupra unor vicii nenorocite care vă înrobesc? Unii sunt sclavii apetitului, ai alcoolului sau tutunului. Alţii luptă fără succes împotriva mâniei, imoralităţii sau spiritului lumesc. Biblia vă spune că puteţi primi biruinţa ca dar prin Domnul Hristos. Aveţi încrederea că El vă va da puterea pe care I-o cereţi? Cât de siguri puteţi fi că Dumnezeu va răspunde imediat rugăciunii voastre? Iată cât de siguri puteţi fi – la fel de siguri pe cât de adevărate sunt cuvintele lui Hristos! Cel de-al doilea text este Matei 7:11: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!”

Biruinţa asupra tutunului, sau a oricărui alt rău moral sau trupesc, este un lucru bun? Desigur că este! Atunci, nici măcar nu trebuie să vă întrebaţi dacă este după voia lui Dumnezeu! El ne-a spus deja în Biblie că voia Lui este să nimicească lucrările păcatului şi pe Diavol. Dacă ne rugăm pentru mai mulţi bani sau pentru un loc de muncă mai bun, trebuie să cerem întotdeauna cu dispoziţia de a urma voia Lui, dar biruinţa asupra păcatului este promisă fiecărui om care o cere în credinţă.

Va oferi Dumnezeu biruinţa atunci când îi cerem aceasta? Isus a spus că doreşte să ne ofere lucruri bune, mai mult decât dorim noi să le oferim mâncare copiilor noştri când le e foame. El aşteaptă să onoreze credinţa voastră şi să „se îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos”. Filipeni 4:19. Aceste asigurări sunt atât de nelimitate şi de vaste în perspectivele pe care le deschid, încât minţile noastre sunt copleşite de ele. De ce suntem noi atât de reţinuţi când trebuie să le aplicăm pentru a primi bogăţiile harului? De ce este atât de greu să credem că Dumnezeu a intenţionat să spună exact ceea ce a spus? El îşi va ţine fiecare promisiune.

Acum apare următoarea întrebare. Cum ştim că avem biruinţa, după ce am cerut-o lui Dumnezeu? Pur şi simplu pentru că El a declarat că o vom avea. Dumnezeu nu a minţit. Putem să credem făgăduinţa Sa. Chiar în clipa în care cerem, trebuie să acceptăm împlinirea ca fapt, să-I mulţumim pentru darul primit, să ne ridicăm şi să acţionăm ca şi când s-a realizat. Nici un fel de senzaţii, sentimente sau semne nu trebuie aşteptate sau cerute ca dovadă a faptului că ni s-a răspuns. Împlinirea făgăduinţei se auto declanşează eliberând puterea ca răspuns al credinţei noastre şi numai al credinţei.

Aceasta ne conduce la cel de-al treilea text, aflat în Romani 6:11: „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru”. Cuvântul „socotiţi-vă” înseamnă a crede sau a considera ca fiind deja realizat. Fiecare element al credinţei trebuie focalizat asupra rugăciunii pentru primirea biruinţei, iar apoi biruinţa trebuie considerată ca fiind realizată. Vă amintiţi cum a mers Petru pe apă? El I-a cerut lui Isus să îl facă în stare să păşească pe valurile învolburate, iar Domnul Isus l-a chemat la El. Dar, câtă timp a realizat Petru acel act imposibil de a merge pe apă? Biblia spune: „Când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: ‚Doamne, scapă-mă!’” Matei 14:30.

De ce i-a fost frică lui Petru? Lui Petru i-a fost frică să nu se scufunde. În ciuda asigurării primite de la Domnul Isus, că poate umbla în siguranţă pe apă, Petru a început să se îndoiască de cuvântul Domnului. Atunci a început să se scufunde. Atât timp cât a crezut promisiunea făcută de Isus şi a acţionat prin credinţă, Petru a păşit în siguranţă pe apă. Când s-a îndoit, Petru s-a scufundat.

Care este lucrul pe care îl consideri imposibil în propria ta viaţă? Poate că nu este umblatul pe apă, ci biruinţa fumatului. Domnul Hristos spune: „Vino la mine. Eu îţi voi da biruinţa”. Atât timp cât crezi că ai fost eliberat, vei avea biruinţa. E simplu. Exact atât de simplu precum pare să fie. Chiar în momentul în care ceri biruinţa, aceasta este instaurată în viaţa ta asemenea unui rezervor de putere. Deşi nu o simţi, ea este acolo. Şi va rămâne acolo atâta vreme cât o accepţi prin credinţă.

Pentru unii, eliberarea este atât de dramatică, încât îşi pierd până şi pofta pentru păcat. Uneori, persoane care au fost dependente de tutun sunt eliberate, nu numai de obiceiul de a fuma, ci şi de dorinţa pentru fumat. Dar, nu acesta este modul obişnuit în care lucrează Dumnezeu. De obicei, dorinţa rămâne, însă, în momentul ispitei, puterea de a te abţine de la păcat izvorăşte din interior. Credinţa acceptă faptul eliberării şi afirmă în mod neîncetat biruinţa ca realitate sigură aflată în posesia celui credincios.

Ultimul pas pe calea spre biruinţă este descris în cel de-al patrulea text, Romani 13:14. „Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele”. Romani 13:14. Încrederea în primirea puterii lui Dumnezeu este atât de profundă, încât nici măcar situaţiile în care cădem din nou sub puterea păcatului nu o poate clinti. În cele mai multe cazuri, vechea metodă a „străduinţelor” personale pregăteau dinainte ocaziile pentru cădere. Ţigaretele erau puse într-un sertar, iar fumătorul îşi spunea în sinea lui: „Am de gând să mă străduiesc să nu mai fumez niciodată, iar dacă nu voi reuşi, ştiu unde am pus ţigările”. Dar, dacă folosim metoda „încrederii”, nu mai avem nici un motiv să ne temem că vom cădea din cauza slăbiciunii naturii umane. Biruinţa nu depinde de propria noastră putere, ci de puterea lui Dumnezeu. Noi putem cădea, dar El nu poate să cadă. Ţigările sunt aruncate. Toate planurile care ar putea implica, într-o oarecare măsură, compromisul, sunt abandonate.

Micul Jimmy era necăjit deoarece plecase la înot împotriva poruncilor mamei.  Când a fost întrebat de ce fusese neascultător, Jimmy a răspuns: „Pentru că am fost ispitit”. Atunci, mama i-a spus: „Am observată că ţi-ai luat cu tine costumul de baie azi dimineaţă. De ce ai făcut-o?” Jimmy a răspuns: „Pentru că mă aşteptam să fiu ispitit”. Cât de tipic pentru cei care nu numai că se încred în propriile lor puteri pentru a birui. Dar se şi pregătesc să fie învinşi. Îşi iau costumul de baie cu ei. Dar când suntem cu Dumnezeu nu mai există nici o pregătire pentru păcat.

Cineva ar putea obiecta arătând că există pericolul descurajării. Ce se va întâmpla dacă persoana într-adevăr va cădea? Şi Petru începuse să se scufunde. Dacă biruinţa este pierdută, nu va fi zguduită încrederea în Dumnezeu? Nu. Deoarece scufundarea lui Petru nu are nici o legătură cu aşa-zisul eşec al puterii divine. Ea nu a schimbat dorinţa lui de a merge pe apă. Ci doar i-a arătat nevoia unei credinţe şi mai puternice, care să îl facă în stare să asculte porunca Mântuitorului. Credinţa noastră poate slăbi. Este posibil să avem nevoie să ni se reamintească de nevoia unei dependenţe totale de puterea divină. Dar aceasta nu micşorează planul minunat al lui Dumnezeu de a oferi putere şi biruinţă prin „făgăduinţele mari şi minunate” ale Bibliei. Fără credinţa celui aflat în nevoie, făgăduinţele nu se pot împlini, chiar dacă sunt rostite de Dumnezeu. Limitele sunt clar definite în cuvintele lui Isus: „Facă-se după credinţa ta”. Matei 9:29.

Aceasta este metoda, prieteni, în toată simplitatea ei. Şi dă rezultate! Dacă vreţi să fiţi eliberaţi, dă rezultate. Nimic nu-l poate ajuta pe cel care nu vrea să renunţe la ţigarete. Dar, dacă voiţi, minunea se realizează. Nu trebuie decât să întindeţi mâna credinţei şi biruinţa, puterea şi eliberarea sunt ale voastre. Credeţi şi afirmaţi chiar în clipa aceasta. Dumnezeu doreşte să fiţi eliberaţi.

Deoarece am afirmat că nu avem nici o garanţie că Domnul Isus vine curând, permiteţi-mi să adaug că, totuşi, eu cred că este posibil ca Domnul Isus să vină foarte, foarte curând. Se pare că există anumite perioade precise, când Dumnezeu accelerează evenimentele de pe pământ şi din biserică, conducându-le până într-un punct culminant, după care, aşteaptă să vadă dacă poporul Lui este pregătit să înainteze odată cu El.

 

În 1844, Dumnezeu a condus cu putere evenimentele prin intermediul mişcării milerite şi, dacă poporul Lui s-ar fi unit în credinţă, imediat după marea dezamăgire, lucrarea de sigilare ar fi putut fi încheiată foarte rapid. Dar, după marea dezamăgire mişcarea s-a fărâmiţat în numeroase grupări, iar Dumnezeu nu Şi-a putut încheia lucrarea de sigilare.

 

Apoi, timp de patruzeci de ani, starea de lucruri a continuat la un nivel relativ constant, până în 1888, când Dumnezeu a început să accelereze din nou evenimentele din lume şi din biserică, spre un alt punct culminant. Încă odată, Dumnezeu a privit cu speranţă, aşteptând să vadă dacă poporul Lui este capabil să înţeleagă situaţia şi să se gândească serios la plecarea acasă. Dar încă odată, planurile lui Dumnezeu au fost deturnate, de data aceasta, prin egoismul, spiritul de critică şi dorinţa de putere a unora dintre adventiştii de ziua a şaptea.

 

Ca urmare, starea de lucruri şi reluat cursul constant încă nouăzeci de ani după aceea. Reflectând asupra acestei situaţii, convingerea mea este că, în prezent, ne deplasăm din nou spre unul dintre acele rare puncte culminante ale istoriei, când Dumnezeu accelerează evenimentele încă odată într-o desfăşurare finală. Şi, încă odată, El speră că poporul Lui va înţelege perspectivele veşniciei şi se va uni cu El în rezolvarea problemei păcatului. Vor reuşi ei de data aceasta? Vom reuşi noi de data aceasta? Dacă considerăm că suntem dispuşi să luăm în serios numele pe care ni le-am ales – adventişti de ziua a şaptea – atunci, istoria păcatului ar putea fi încheiată într-un timp foarte scurt. Pe de altă parte, dacă vom continua să dormim şi să ne felicităm pentru bisericile noastre frumoase, pentru înaltele noastre calităţi şi pentru numărul crescând de botezuri, în anumite părţi ale lumii, altele decât în America de Nord, atunci, punctul culminant va trece pe lângă noi, exact aşa cum au trecut celelalte, iar această lume obosită va continua să lupte pentru supravieţuire, în timp ce tu şi eu vom intra dezamăgiţi în morminte.

În trecut, în timpul Domnului Hristos, evreii aveau câteva declaraţii deosebit de preţuite, pe care le citau cu plăcere, când situaţia lor părea să se înrăutăţească. Una dintre acestea se află în Ieremia 31: 53-37. „Aşa vorbeşte Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui Nume este Domnul oştirilor: ‚Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea!’ Aşa vorbeşte Domnul: ‚Dacă cerurile sus pot fi măsurate, şi dacă temeliile pământului pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut’, zice Domnul”. Vorbind despre Ierusalim, în versetul 40, Domnul spunea: „şi nu vor mai fin niciodată nici surpate, nici nimicite”.

 

Dumnezeu le spusese evreilor că, atât timp cât soarele, luna şi stelele vor rămâne pe cer, Israel va rămâne poporul ales. El le-a făgăduit că, pe cât de sigur este faptul că nimeni nu poate măsura întinderea cerului sau adâncimea pământului, tot atât de sigur este faptul că El nu va lepăda pe Israel. Ellen White comentează: „Iudeii aplicau aceste cuvinte, spunând că se referă la ei înşişi; şi pentru că Dumnezeu a manifestat milă şi o favoare atât de mare faţă de ei, iudeii se lăudau că, indiferent de păcatele sau nelegiuirile lor, El îi va păstra ca naţiune favorizată şi Îşi va revărsa binecuvântările Sale speciale asupra lor. Acest pericol a ameninţat în toate veacurile poporul lui Dumnezeu; şi îi ameninţă în mod special pe cei care trăiesc aproape de încheierea timpului . . . Dacă îşi închid ochii, faţă de propria lor decădere, aşa cum au procedat iudeii şi dacă aleg să meargă pe propriile lor căi, Domnul le va da o orbire a minţii şi o împietrire a inimii, ca să nu poată discerne lucrurile Duhului lui Dumnezeu” (Redemption, vol. 1, pp. 38-39).

 

Dar, nu pare făgăduinţa pe care tocmai am citit-o, o asigurare absolută; nu erau iudeii îndreptăţiţi să creadă că Israel va rămâne pentru totdeauna poporul ales al lui Dumnezeu? Nu suntem noi, de asemenea, îndreptăţiţi, să credem că biserica noastră va merge înainte, atunci când citim că, deşi pare să cadă, ea nu va cădea? Sau, atât ei cât şi noi, am uitat că mai există încă un principiu crucial, exprimat în aceeaşi carte? „Tot aşa însă, deodată zic despre un neam, sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea, şi n-ascultă glasul Meu, atunci îmi pare rău şi de binele, pe care aveam de gând să i-l fac” (Ieremia 18:9,10).

 

Orice făgăduinţă pe care Dumnezeu a adresat-o vreodată unei persoane sau unui popor, cu privire la relaţia lor cu El şi cu privire la viitorul lor, a fost condiţionată de răspunsul acestora faţă de voinţa Lui declarată. Moise exprimă această idee, în Deuteronom 28: „Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, păzind şi împlinind toate poruncile Lui pe care ţi le dau astăzi, Domnul, Dumnezeul tău, îţi va da întâietate asupra tuturor neamurilor de pe pământ. Iată toate binecuvântările care vor veni peste tine şi de care vei avea parte, dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău” (vs. 1,2). „Vei fi pentru Domnul un popor sfânt, cum ţi-a jurat El, dacă vei păzi poruncile Domnului, Dumnezeului tău, şi vei umbla pe căile Lui” (v. 9). „Domnul te va face să fii cap, nu coadă; totdeauna vei fi sus, şi niciodată nu vei fi jos, dacă vei asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului tău, pe care ţi le dau astăzi, dacă le vei păzi şi le vei împlini” (v. 13).

 

„Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului, dumnezeului tău, dacă nu vei păzi şi nu vei împlini toate poruncile Lui şi toate legile Lui, pe care ţi le dau astăzi, iată toate blestemele care vor veni peste tine şi de care vei avea parte” (v. 15). „Domnul va trimite împotriva ta blestemul, turburarea şi ameninţarea, în mijlocul tuturor lucrurilor de care te vei apuca, până vei pieri curând, din pricina răutăţii faptelor tale, care te-a făcut să Mă părăseşti” (v. 20). „Toate blestemele acestea vor veni peste tine, te vor urmări şi te vor ajunge până vei fi nimicit, pentru că n-ai ascultat de glasul Domnului, Dumnezeului tău, pentru că n-ai păzit poruncile Lui şi legile Lui, pe care ţi le-a dat” (v. 45).

 

 Moise a avertizat poporul Israel în mod clar, spunându-le că, dacă vor persista în neascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu, se vor confrunta cu posibilitatea reală a unei distrugeri totale. Ellen White afirmă foarte succint: „Ar trebui reţinut faptul că atât făgăduinţele, cât şi ameninţările lui Dumnezeu sunt condiţionale” (Ev. 695). Ştiaţi că şi noi suntem în pericolul de a uita acest principiu, asemenea iudeilor din timpul Domnului Hristos?

Probabil că ar fi de folos să revedem câteva declaraţii inspirate, care nu sunt citite prea des în cercurile adventiste de ziua a şaptea: „Sunt plină de tristeţe, când mă gândesc la starea noastră ca popor . . . la regresul nostru constant, care ne-a separat de Dumnezeu. . . . Şi totuşi, opinia generală spune că biserica este înfloritoare şi că pacea şi prosperitatea spirituală se văd pretutindeni în mijlocul ei. Biserica I-a întors spatele Conducătorului ei, Domnul Hristos, şi se întoarce, încet, încet pe drumul către Egipt” (5T 217). „Întregul trup este bolnav, datorită administrării şi a plănuirii greşite” (TM 397). „O putere ciudată a tăiat cablul ancorei. . . iar noi plutim în derivă pe mare, fără hartă şi fără compas” (RH 24 iulie, 1888). „Voi mergeţi pe aceeaşi cale ca pe care a mers Israelul din vechime. Neglijenţa voastră de a urma lumina, vă va aşeza într-o situaţie mai nefavorabilă decât aceea a iudeilor, asupra cărora Domnul Hristos a pronunţat un blestem” (5T 75-76).

 

„Dacă această biserică, aflată în prezent în regres din toate punctele de vedere, nu se va pocăi şi nu va fi convertită, va mânca din rodul propriilor ei fapte, până când se va scârbi de ea însăşi” (8T 250). „Mă doare să spun, fraţii mei, că păcatul neglijenţei voastre de a umbla în lumină, v-a învăluit în întuneric. Chiar dacă sunteţi oneşti în nerecunoaşterea şi neascultarea luminii; îndoiala pe care aţi cultivat-o şi neglijenţa voastră în ascultarea de cerinţele lui Dumnezeu, v-au orbit mintea, aşa că, pentru voi, întunericul este lumină, iar lumina este întuneric” (5T 71).

 

„Oh, cât mari sunt privilegiile care ne sunt acordate ca popor al lui Dumnezeu! Dar, dacă Dumnezeu nu a cruţat pe poporul pe care El l-a iubit, atunci când au refuzat să umble în lumină, cum poate El să cruţe poporul pe care El l-a binecuvântat cu lumina cerului, dezvăluindu-le cel mai înalt adevăr încredinţat vreodată omului muritor, spre al vesti lumii?    . . . Decăderea din interiorul poporului va atrage condamnarea lui Dumnezeu, aşa cum a s-a întâmplat cu Ierusalimul. . . . Fraţii mei, noi nu ştim ce se află în faţa noastră. . . . Dumnezeu să lucreze cu noi şi pentru noi, pentru ca păcatele care au determinat mânia Sa asupra lumii antediluviene, asupra Sodomei şi a Gomorei şi asupra Ierusalimului din vechime, să nu devină şi păcatele noastre” (Letter to Butler and Haskell, 8 decembrie, 1886).

 

„Ce ar face Mântuitorul, dacă ar trebui să vină la noi acum, aşa cum a venit la Iudei? El ar avea de îndeplinit aceeaşi lucrare” (RH, vol. 2, p. 308). „Ierusalimul constituie o reprezentare a ceea ce se va întâmpla cu biserica, dacă va refuza să primească şi să urmeze lumina dată de Dumnezeu. . . . Acestea nu sunt poveşti ieftine, ci adevărul” (8T 67, 68). „Dacă imităm exemplul lor de fărădelege şi ne îndepărtăm de Dumnezeu, vom cădea la fel de sigur ca ei” (1T 608, 609). „Când o biserică se îngâmfă şi se mândreşte, nu prin dependenţa  de Dumnezeu, nu prin înălţarea puterii Lui, ea va fi părăsită în mod sigur de Domnul, şi va fi doborâtă. Când un popor se preamăreşte pe sine prin bogăţie, inteligenţă şi cunoaştere şi prin orice altceva, în afară de Domnul Hristos, va ajunge curând în confuzie” (8T 127).

 

Acestea declaraţii inspirate sunt extrem de serioase. Ele ar trebui să conştientizeze de faptul că principiul profeţiei condiţionale se aplică şi pentru noi, în aceeaşi măsură în care s-a aplicat pentru Israelul din vechime. Asemenea lor, noi suntem puşi la încercare, pentru a se vedea ce vom face cu poruncile lui Dumnezeu. Oare vom asculta noi, beneficiind ca urmare de toate binecuvântările legământului, sau ne vom aşeza, prin neascultare, în afara graniţelor făgăduinţelor lui?

 

Corabia care va reuşi să treacă prin încercare ne reprezintă pe fiecare, în mod individual, nu vreo entitate în exteriorul nostru, care ne va purta spre victorie, doar să ne prindem de ea. Corabia Adventismului va reuşi să înainteze, numai dacă ne vom dedica, în mod individual, toate puterile, pentru a învăţa şi pentru împlini planul lui Dumnezeu în timpul acesta de criză. Cu alte cuvinte, deciziile noastre individuale sunt cele care vor hotărî ce anume se va întâmpla cu biserica.

 

Aici se impune următorul mesaj de avertizare. Eu nu sugerez că cea mai bună cale de a împlini voia lui Dumnezeu este aceea de a ne separa de biserica organizată. De fapt, mă tem că, dacă toţi cei credincioşi faţă de Dumnezeu, s-ar separa de biserică, aceasta ar fi condamnată la ruină, în mod sigur, iar noi am fi în pericolul real de a pierde ocazia măreaţă de a grăbi cea de a doua venire şi ar fi posibil să ne confruntăm cu perspectiva neplăcută de a merge dezamăgiţi în morminte. Ceea ce doresc să spun eu este să nu îndrăznim să fim prea liniştiţi şi prea mulţumiţi, complăcându-ne în ideea că, datorită faptului că biserica va trece victorioasă în încercare, vom trece şi noi, în mod automat, dacă ne prindem de ea. A te ataşa de biserică, pur şi simplu nu este destul. Singura noastră speranţă constă într-o viaţă de studiu şi rugăciune cum nu a experimentat nimeni dintre noi mai înainte.

Cum putem fi siguri că nu vom repeta greşeala iudeilor şi nu ne vom pierde poziţia ca rămăşiţă a lui Dumnezeu? Cum putem ieşi biruitori din încercare, oferindu-i lui Isus posibilitatea de a pune capăt suferinţei acestei planete într-un viitor foarte apropiat? Pot sugera gândul că niciodată nu putem fi mai orbi, decât atunci când ignorăm eşecurile din trecut, presupunând că nouă nu ni se vor întâmpla niciodată. Am avut parte de o demonstraţie dramatică a capacităţii omului de deturna planul lui Dumnezeu, chiar în interiorul bisericii noastre. Dacă avem o şansă, oricât de mică, de a fi rămăşiţa finală a lui Dumnezeu astăzi, trebuie să înţelegem, cât se poate de clar, în limitele noastre umane, ce anume s-a întâmplat în perioada dintre anii 1888 şi 1990. Aceea a fost cea mai recentă ocazie a noastră de a merge acasă, şi trebuie să ştim de ce nu s-a reuşit. Vă îndemn să aşezaţi subiectul în capul listei de studiu şi rugăciune.

 

„Cum a privit Dumnezeu solia de la 1888? În marea Lui milă, Domnul a trimis poporului Său, cea mai preţioasă solie, prin fraţii Waggoner şi Jones” (TM 91). „Dacă este înţeleasă în adevăratul ei caracter şi dacă este proclamată în Duhul, slava acestei solii va lumina lumea” (Ms. 15, 1888). Acesta este limbajul strigătului cu glas tare al soliei celui de-al treilea înger. Iar concluzia pe care putem să o formulăm este că, prin solia de la 1888, Dumnezeu a intenţionat să-Şi pregătească poporul şi să vestească lumii o avertizare finală. Dar ce s-a întâmplat?

 

Prin manifestarea opoziţiei faţă de această solie, Satana a reuşit, într-o mare măsură, să închidă calea prin care poporul nostru trebuia să primească puterea specială a Duhului Sfânt pe care Dumnezeu dorea cu ardoare să le-o ofere. . . . Lumina care trebuia să lumineze cu slava ei întregul pământ, a fost respinsă şi, prin acţiunea fraţilor noştri a fost ţinută, într-o mare măsură, departe de lume” (1SM 234, 235). Cu alte cuvinte, prin dispute şi gelozie şi prin opoziţie deschisă, oamenii au reuşit să amâne cea de a doua venire a lui Hristos, pentru încă o sută de ani.

 

„Dumnezeu le-a dat fraţilor Jones şi Waggoner o solie pentru popor. . . . Când respingeţi solia adusă de către aceşti oameni, voi Îl respingeţi pe Domnul Hristos, sursa soliei” (Letter 51-A). În anul 1888, în timpul prezentărilor de la Minneapolis, Ellen White a stat în primul rând şi a fost auzită spunând, din nou şi din nou, „Amin, există multă lumină aici”. Cu o ocazie, ea declara că Dr. Waggoner a fost în stare să prezinte neprihănirea prin credinţă, într-o manieră în care ea nu a reuşise.

 

În ultimii ani a existat o încercare majoră de a se dovedi că, deşi unii dintre conducători au respins solia de la 1888, majoritatea au acceptat-o, şi chiar oponenţii ei s-au pocăit mai târziu, alăturându-se în susţinerea ei. Ca rezultat, ni s-a spus, biserica noastră a ajuns să accepte solia a neprihănirii prin credinţă, iar noi am predicat-o în permanenţă de atunci. Această încercare are deficienţe serioase. În primul rând, dacă am fi acceptat solia, am fi fost deja de mult în împărăţia lui Dumnezeu. Prezenţa noastră pe acest pământ demonstrează că problema încă există. În al doilea rând, dovada istorică arată o continuă respingere a soliei, la multă vreme după 1888. Voi face un pas mai departe. Eu nu cred că, de la acea dată şi până acum, noi, ca biserică, am înţeles, predicat sau trăit solia de la 1888. Fie am fost prinşi în capcana legalismului, fie în capcana neprihănirii atribuite.

 

În 1926, fratele A. G. Daniells, fost preşedinte al Conferinţei Generale, scria: „Solia nu a fost niciodată primită, nici proclamată, nici vestită în mod clar, aşa cum ar fi trebuit, pentru a permite ca biserica să primească nemăsuratele binecuvântări care veneau odată cu ea” (Christ Our Righteousness, p. 47). În 1898, Ellen White încă vorbea despre dezbinare, împotrivire şi respingere încăpăţânată a luminii. În 1902, ea spunea: „Am fost instruită că experienţa teribilă de la Conferinţa Minneapolis constituie unul dintre cele mai triste capitole din istoria celor ce cred în adevărul prezent” (Letter 179, 1902). W. C. White, fiul ei, scria: „Dar cel mai serios aspect al lipsei de loialitate a constat în faptul că, deoarece sora White accentua importanţa soliei neprihănirii prin credinţă şi, prin aceasta, părea să-i susţină pe aceşti fraţi (Waggoner şi Jones), contrar judecăţii lor, s-a ajuns la dezvoltarea unui spirit de respingere a mărturiilor sorei White” (A. V. Olson, Thirteen Crisis Years, p. 332). Este posibil ca plaga atacării şi ignorării scrierilor ei, să îşi aibă rădăcinile în anii de după 1888?

 

Probabil că miezul întregii probleme se află în următoarele comentarii scrise de către Ellen White, în 1901. „S-a spus destul, din nou şi din nou, dar nu se face nici o schimbare; ei procedează exact la fel, pretinzând că acceptă solia; dar nu fac nici o modificare” (Talk in Battle Creek College library, 1 aprilie, 1901). Acceptarea prefăcută, dar fără a se face nici o schimbare, nu va încheia niciodată lucrarea lui Dumnezeu, nici chiar   într-o sută de ani. Este posibil ca acesta să fie ceea ce i-a încurcat pe unii istorici care au crezut că o slujire cu buzele a însemnat o acceptare din inimă? Este posibil ca acelaşi element să constituie şi problema noastră contemporană?

 

Inspiraţia ne spune că liderii Conferinţei Generale de la 1901 „au închis şi au baricadat uşa împiedicând intrarea Duhului . . . Uşile au fost baricadate împotriva puterii cereşti care ar fi spulberat tot răul” (Letter from Elmshaven, 5 august, 1902). „Rezultatul ultimei Conferinţe Generale a însemnat cea mai mare, cea mai teribilă durere a vieţii mele. Nu s-a făcut nici o schimbare” (Letter from Elmshaven, 15 ianuarie, 1903).

 Aşadar, dacă este adevărat că Dumnezeu urmează să-Şi încheie lucrarea pe pământ prin solia de la 1888, şi dacă este adevărat că noi nu am ascultat niciodată, în mod real, solia de la acea dată, cu excepţii izolate; în ce constă această solie care ar fi putut produce ploaia târzie şi strigătul cu glas tare atunci, şi care va le produce astăzi, dacă o vom accepta? Solia poate fi rezumată într-un singur verset biblic – Hristos în voi, nădejdea slavei. Solia de la 1888 s-a concentrat asupra pregătirii poporului lui Dumnezeu pentru înălţarea la cer; prin urmare, a avut multe de spus despre modul de a ajunge desăvârşiţi în Hristos, pregătindu-ne astfel pentru încheierea timpului de probă. Solia nu a tratat subiectul siguranţei personale a mântuirii, ci îndreptăţirea şi glorificarea numelui lui Dumnezeu.

 

Probabil că ar fi de folos să cităm câteva extrase scurte din mesajele prezentate de către Jones şi Waggoner: „Domnul Hristos a preluat însuşi trupul uman, nu al unei fiinţe fără păcat, ci trupul omului păcătos, aşa cum este el. Acest trup a avut toate slăbiciunile şi tendinţele păcătoase la care este supusă natura umană căzută” (Waggoner, Christ and His Righteousness, pp. 26, 27). „Noi am lăsat în experienţa creştină, ici şi colo, mici rezerve pentru păcat. Nu am îndrăznit niciodată să ajungem în punctul în care să credem că viaţa creştină trebuie să fie o viaţă fără păcat. Noi nu am îndrăznit să credem sau să predicăm ideea aceasta. Dar, ca urmare, nu putem predica legea lui Dumnezeu pe deplin. De ce? Pentru că nu înţelegem puterea îndreptăţirii prin credinţă”. (Waggoner, G. C. Bulletin, 1891, pp. 156, 159). Aici se află deosebirea dintre modul în care este prezentată îndreptăţirea de evanghelici şi modul în care este prezentată îndreptăţirea în soliei de la 1888. Numai în solia de la 1888 auzim despre puterea de a ne feri de păcătuire, iar această victorie asupra păcatului este întotdeauna legată de natura căzută a lui Hristos.

 

„Domnul Hristos trebuie să fie în noi, aşa cum era Dumnezeu în El, iar caracterul Lui trebuie să fie în noi, tot aşa cum era caracterul lui Dumnezeu în El . . . Cooperarea dintre divin şi uman – taina lui Dumnezeu în tine şi în mine – . . .  este solia celui de al treilea înger” (Jones, G. C. Bulletin, 1893, p. 207). „Prin Isus Hristos, aşa cum era El, în trup păcătos, Dumnezeu a demonstrat în faţa universului, că El este în stare să aleagă ia în stăpânire orice trup păcătos, într-o asemenea măsură, încât manifestarea prezenţei Lui, a puterii şi slavei Lui, să învingă manifestarea păcatului. . . . Prin urmare, Dumnezeu ne va lua aşa cum suntem, şi va lucra în noi, într-o asemenea manieră, încât firea noastră păcătoasă să înceteze a-şi exercita influenţa şi să înceteze să afecteze pe cineva; deoarece Dumnezeu se va manifesta prin propria Sa prezenţă neprihănită şi prin slava Sa, în ciuda a aceea ce suntem noi şi în ciuda naturii noastre păcătoase. . . .  Aceasta este taina lui Dumnezeu, ‚Hristos în voi, nădejdea slavei’ – Dumnezeu manifestat într-un trup păcătos” (Jones, g. C. Bulletin, 1895, p. 303).

 

„Deci trupul Domnului Isus Hristos a fost trupul nostru, şi îi El exista tot ceea ce „există în trupul nostru” – toate tendinţele spre păcat existente în trupul nostru erau şi în trupul Lui, influenţându-L să consimtă cu păcatul” (Jones, G. C. Bulletin, 1895, p. 328). „Desăvârşirea caracterului este ţinta creştină -  desăvârşirea în trupul omenesc care trăieşte în această lume. Domnul Hristos a atins această ţintă, trăind în trupul omenesc, în această lume, şi a deschis şi a consacrat o cale, prin care, fiecare credincios să o poată atinge, în El” (Jones, the Consacrated Way to Christian Perfection, p. 84). „Dar înainte de încheierea timpului de probă, va exista un popor atât de desăvârşit în El, încât, în ciuda trupului lor păcătos, ei vor trăi vieţi fără păcat. Ei vor trăi vieţi fără păcat în trupuri muritoare, deoarece Acela care a demonstrat că are putere asupra tuturor vieţilor trupeşti, va trăi, în ei, o viaţă fără păcat, într-un trup păcătos” (Waggoner, G. C. Bulletin, 1901, p. 146).

 

Nu sunteţi de acord că acesta este un mesaj rar în zilele noastre? În loc de a studia mesajul acesta şi de învăţa cum să-l aplicăm, noi suntem divizaţi, întrebându-ne dacă Domnul Hristos a luat natura noastră căzută sau natura necăzută a lui Adam. Chiar mai mult, îi sfătuim pe cei din poporul nostru, să nu discute despre subiectul acesta. Suntem aproape siguri că desăvârşirea este un cuvânt rău şi că ideea unei vieţi fără păcat constituie o extremă fanatică. Sanata a realizat o lucrare ilustră de închidere a minţii noastre, faţă de singura solie care ne poate pregăti pentru cea de a doua venire. Dar Satana nu a reuşit să realizeze această lucrare destul de bine. În ciuda celor mai mari eforturi ale sale de a distruge această solie, ea este vie şi sănătoasă, şi tot mai mulţi oameni îşi dau seama de importanţa ei.

 

Eu cred că poporul lui Dumnezeu nu va lăsa încă odată să treacă pe lângă ei această ocazie de aur. Văd o trezire în rândul bisericii şi nu cred că Satana va fi în stare să îi adoarmă iarăşi pe toţi. Dar notaţi un aspect. Aceasta trezire are loc doar în rândul unei minorităţi. Majoritatea continuă să doarmă, într-un somn de moarte, presupunând că, atât timp cât vin la biserică, se află în siguranţă. Ce trezire tragică va avea loc, când majoritatea adventiştilor de ziua a şaptea îşi vor da seama că au semnul fiarei. Dacă doriţi să evitaţi o asemenea tragedie şi dacă doriţi să-L vedeţi pe Domnul Hristos revenind pe acest pământ foarte curând, atunci vă rog să vă reorganizaţi vieţile voastre, dacă e necesar. Aşezaţi subiectul soliei de la 1888 în fruntea priorităţilor voastre şi petreceţi, în studiu şi rugăciune, mai mult timp decât oricând înainte în viaţa voastră.

 

Să ascultăm apelul lui Dumnezeu pentru noi, prin solul Său inspirat. „Lumina străluceşte de la tronul lui Dumnezeu. Care este scopul acestei lumini? Scopul ei este ca poporul să poată fi pregătit pentru a rezista în ziua lui Dumnezeu. Voi, cei care aţi dedicat timp şi bani pentru a vă ornamenta aparenţele şi pentru a vă decora casele, aş dori să vă întreb: ‚Este Hristos, nădejdea slavei întrupată în voi?’ Ziua aproape a trecut. Este prea târziu să fim preocupaţi de lucrurile ieftine ale lumii, este prea târziu pentru o lucrare superficială. Este prea târziu pentru a-i acuza cu glas tare pe oameni că manifestă prea multă sârguinţă în slujba lui Dumnezeu, spunându-le: ‚Sunteţi prea agitaţi, sunteţi prea insistenţi şi prea categorici” (RH 4 martie, 1890).