Pentru a înţelege care este miza, trebuie să ne întoarcem la începutul luptei. Chiar de la începutul ei, marea luptă s-a dat pentru Legea lui Dumnezeu. Satana a atacat Legea lui Dumnezeu ca fiind vrăjmaşul păcii. Satana a zis: „Deşi Creatorul cere sacrificiu de sine şi renunţare la sine de la alţii, El Însuşi nu practică nicio renunţare la sine şi nu face niciun sacrificiu”. Satana a pretins că păcatul exista din cauza Legii lui Dumnezeu. Dumnezeu era răspunzător pentru păcat.

Cum putea Dumnezeu să dovedească faptul că Legea este o lege a dragostei? Odată ce marea luptă a izbucnit în cer, stabilitatea guvernării divine depindea de cineva care să descopere Legea lui Dumnezeu – cineva care să demonstreze întregului univers ce lucru frumos este Legea lui Dumnezeu.

Când scena luptei s-a mutat pe pământul acesta, Satana a atacat imediat credincioşia poruncilor lui Dumnezeu. „Atunci şarpele a zis femeii: ‘Hotărât, că nu veţi muri: dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul’” (Geneza 3,4.5). Cu alte cuvinte, Dumnezeu este un mincinos. Avertizarea lui Dumnezeu este lipsită de semnificaţie. Eva nu urma să sufere niciun rău în urma neascultării. Ea nu trebuia să asculte de Dumnezeu. De asemenea, Satana a propus o teorie care încă este foarte populară în zilele noastre. El a pretins că bunătatea desăvârşită nu era vrednică de dorit; în schimb, un amestec de bine şi rău va fi mult mai bun.

Imaginea cea mai clară a luptei timpurii dintre Dumnezeu şi Satana se află în cartea lui Iov.

„Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor. Domnul a zis Satanei: ‘De unde vii?’ Şi Satana a răspuns Domnului: ‘De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el’. Domnul a zis Satanei: ‘Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău’. Şi Satana a răspuns Domnului: ‘Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi turmele lui acoperă ţara. Dar ia întinde-Ţi mâna, şi atinge-te de tot ce are, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă’” (Iov 1,6-11).

Satana a pretins proprietatea asupra pământului, iar Dumnezeu a pus la îndoială pretenţia lui, arătând spre Iov, ca urmaş credincios al Său. Satana a răspuns că Iov nu I-a slujit lui Dumnezeu motivat de dragostea adevărată, ci numai din motive egoiste.

Este vrednic de observat cât de aproape a fost Satana de succes în încercările lui de a deturna planurile lui Dumnezeu. În timpul Potopului, numai opt persoane au supravieţuit pentru a perpetua neamul omenesc. Numai o mică rămăşiţă s-a întors în Iudeea din robia babiloniană.

Chiar în ziua în care Satana a reuşit să-i aducă pe Adam şi Eva de partea lui, Dumnezeu a făcut o făgăduinţă cuprinzătoare. „Vrăjmăşie voi pune între tine (Satana) şi femeie, între sămânţa ta (urmaşii lui Satana) şi sămânţa ei (Eliberatorul). Aceasta (Eliberatorul) îţi va zdrobi capul, şi tu (Satana) îi vei zdrobi călcâiul (Eliberatorului)” (Geneza 3,15).

Controversa care a început în cer avea să continue pe pământ. Lupta urma să fie dată pentru fiecare om în parte. Satana avea să caute fără încetare să aducă, prin amăgire, neînţelegeri în fiecare familie, fiecare loc de muncă, fiecare grup social şi în fiecare naţiune. El urma să-i constrângă pe cei din poporul lui Dumnezeu să desconsidere legile lui Dumnezeu cu privire la sănătate, alături de legile Sale morale.

Punctul înalt al răspunsului dat de Dumnezeu lui Satana a venit prin persoana Fiului Său. „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2,6-8).

Întreaga viaţă a lui Hristos a fost o descoperire a Legii lui Dumnezeu. Satana a spus că Legea lui Dumnezeu era o lege a egoismului. Isus a venit pentru a arăta că nu era astfel. „Legea lui Iehova este pomul; Evanghelia constituie florile parfumate şi roadele pe care le aduce” (Selected Messages, cartea 1, p.212). Cu alte cuvinte, Legea lui Dumnezeu este sursa din care se revarsă toate binecuvântările lui Dumnezeu, inclusiv Evanghelia harului Său pentru păcătoşii pocăiţi. Dragostea şi mila lui Dumnezeu sunt pur şi simplu nişte aplicaţii ale principiilor Legii Sale.

Ce ne arată Golgota despre marea luptă? Golgota ne arată că Legea lui Dumnezeu este bună. Dacă iubim Golgota trebuie să iubim şi Legea lui Dumnezeu, deoarece Golgota este Legea lui Dumnezeu. Golgota arată ce lucru frumos este Legea lui Dumnezeu. Golgota arată că Satana, nu Dumnezeu, a fost responsabil pentru păcat. „La crucea de pe Golgota, dragostea şi egoismul au stat faţă în faţă…. Satana… a făcut să se vadă în mod evident că adevăratul scop al răzvrătirii lui era acela de a-L detrona pe Dumnezeu şi de a-L nimici prin Acela prin care a fost arătată dragostea lui Dumnezeu” (Hristos Lumina lumii, p.57).

„Moartea lui Hristos pe cruce a asigurat nimicirea celui ce are puterea morţii, care este autorul păcatului…. Nu va mai exista niciun pericol de a mai izbucni o altă răzvrătire în universul lui Dumnezeu…. Prin eficienţa crucii, îngerii cerului sunt păziţi de apostazie. Fără cruce, ei nu ar fi mai în siguranţă împotriva răului, decât au fost îngerii dinainte de căderea lui Satana…. Planul de Mântuire arată vizibil dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu şi oferă o siguranţă veşnică împotriva trădării lumilor necăzute, precum şi a acelora care vor fi răscumpăraţi prin sângele Mielului…. Oh, noi nu înţelegem valoarea ispăşirii! Dacă am fi înţeles-o, am fi vorbit mai mult despre ea…. De ce nu studiază oamenii subiectul răscumpărării? Acesta este subiectul cel mai mare cu care se poate preocupa mintea omenească” (Signs of the Times, 30 decembrie, 1889).

Numai în lumina Golgotei putem să înţelegem ce este păcatul. Adevărul este că altcineva i s-a alăturat lui Satana în răzvrătirea lui. Întreaga lume este acuzată de uciderea Fiului lui Dumnezeu. „Niciun suflet nu ştie cum este Dumnezeu, până când nu se vede pe sine în lumina reflectată de la crucea de pe Golgota şi se detestă pe sine cu inima plină de amărăciune” (Testimonies to Ministers, p.264,265).

Fulgerele au strălucit, tunetele au sunat

El a purtat pentru mine fulgerele mâniei!

Apoi, în întuneric, văd un diavol,

El L-a răstignit pe lemn pe Fiul lui Dumnezeu.

 

Acea faţă înfuriată era plină de ură:

Oare cine putea să fie atât de rău?

El a scuipat acea faţă frumoasă;

Cine putea fi? Cine putea fi?

 

Întunericul se lasă; eu văd acel diavol,

Oh, am fost eu! Da am fost eu!

Eu am bătut cuiele pe Golgota!

În cele din urmă înţeleg adevărul – în cele din urmă înţeleg!

Oare avem noi o concepţie adevărată cu privire la ce anume este păcatul? De fiecare dată când ne îndepărtăm de ceea ce este bine, oare vedem noi acest lucru în natura lui perfidă şi respingătoare? „Cei care au îngăduit ca mintea lor să ajungă aşa de înceţoşată cu privire la ce anume constituie păcatul sunt înşelaţi în mod îngrozitor” (Mărturii, vol.9, p.267).

Când păcătuim, partea cea mai gravă nu este atât de mult fapta în sine. Este vrăjmăşia care se află în inimă. De fiecare dată când ne îndepărtăm de ceea ce este bine, oare ne dăm noi seama că în inima noastră este o crimă împotriva lui Dumnezeu? Când un om se pocăieşte, el Îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu. El spune: „Dumnezeu nu este responsabil pentru păcat”. Un om care nu se pocăieşte de păcat, un om care dă vina pe circumstanţe, un om care caută o scuză pentru păcat, realmente spune: „Dumnezeu este cauza”. Golgota şi viaţa lui Isus dovedesc că nicio situaţie în care poate să ajungă un om nu poate fi considerată o scuză pentru păcat. Nu există nicio scuză pentru păcat!

Dacă Dumnezeu urmează să îl extermine în cele din urmă pe diavol şi întregul rău, de ce nu face acest lucru acum? De ce nu a făcut El acest lucru cu mult timp în urmă? De ce un Dumnezeu bun îi îngăduie răului să se dezvolte un timp aşa de îndelungat? Probabil din cauza provocării adresate de Iosua cu mult timp în urmă.

„Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor Amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului” (Iosua 24,5). Dumnezeu doreşte dragostea noastră prea mult pentru a o distruge prin a o pretinde. Libertatea de a alege pe baza dovezilor se află la baza întregii mari lupte. Dumnezeu a ştiut că era cel mai bine pentru univers să ajungă să înţeleagă adevărul despre Satana, despre păcat şi despre dragostea Sa, prin examinarea dovezilor.

Dar dacă viaţa şi moartea lui Hristos i-a convins pe toţi îngerii credincioşi cu privire la bunătatea lui Dumnezeu şi cu privire la răutatea lui Satana, oare nu ar fi putut Dumnezeu să-L nimicească pe Satana imediat după cruce? Dacă întrebările principale cu privire la Legea lui Dumnezeu şi caracterul Său au primit răspuns prin viaţa şi moartea lui Hristos, de ce a trebuit să continue marea luptă? De ce nu l-a nimicit Dumnezeu pe diavol şi tot răul imediat după ce Isus a murit pe cruce?

Motivul principal pare să fie încăpăţânarea nesăbuită a fiinţelor omeneşti. Milioane şi miliarde dintre noi încă preferă să creadă ce spune şarpele despre Dumnezeu, în loc să creadă ce spune Biblia. Mulţi dintre noi se află de partea lui Satana în marea luptă.

Întrupat ca iudeu, Domnul Isus a demonstrat nu numai că Adam ar fi putut să-l învingă pe Satana în Eden, ci şi că oamenii obişnuiţi ar fi putut să-l biruiască. Dumnezeu vrea ca poporul Său credincios să-L apere pe El şi legile Sale. În Ezechiel 36,23, El spune că naţiunile vor şti că El este Domnul, când va fi îndreptăţit şi apărat „înaintea ochilor voştri”.

În curând, Planeta Pământ va alege de ce parte va trece şi vor rămâne două tabere clar delimitate. Una dintre aceste tabere va fi alcătuită din oameni care au ales să creadă minciunile lui Satana. De cealaltă parte, oamenii care au credinţă în Dumnezeu şi care au căutat să aibă un caracter asemenea caracterului Său vor fi găsiţi ascultându-L, păzind cu dragoste toate poruncile lui Dumnezeu.

Satana încă Îl acuză pe Dumnezeu. El Îi spune lui Dumnezeu: „Ei bine, Isus m-a învins. Isus a împlinit Legea lui Dumnezeu. Dar unde sunt oamenii care pot să facă lucrul acesta? Da, Tu ai avut oameni care au primit Golgota şi păcatele lor au fost iertate. Tu îi acoperi cu hainele neprihănirii tale, şi totuşi ei continuă să păcătuiască din nou din când în când. Unde sunt oamenii care vor păzi Legea lui Dumnezeu în mod desăvârşit, aşa cum a făcut Isus? Tu eşti în sanctuar, acoperind greşelile poporului Tău. Eu încă nu am fost înfrânt”. Apoi, Dumnezeu îi spune lui Satana: „Eu îi voi prezenta pe aceşti oameni, prin harul Meu, în veacul cel mai degenerat al istoriei pământului. Îi voi separa de orice păcat pe deplin. Ei vor reflecta complet chipul lui Isus. Eu voi ieşi din sanctuar, iar ei vor trăi sub privirile unui Dumnezeu sfânt, fără niciun mijlocitor”.

Vor fi prezentaţi asemenea oameni, încât vor uimi întregul univers. Prin ei, Satana va fi înfrânt pentru totdeauna şi fiecare întrebare care putea fi pusă împotriva Legii lui Dumnezeu – pot oameni să o respecte cu adevărat? – va primi răspuns pentru totdeauna în acel popor special pe care Scriptura îl numeşte cei 144000.

Printre sărbătorile naţionale date Dumnezeu poporului iudeu se afla o zi specială numită Ziua Ispăşirii. Scopul acestei zile este descris concis în aceste cuvinte: „Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi: veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului” (Levitic 16,30). Aceasta era o zi specială de curăţire a lui Israel, când toate păcatele erau îndepărtate din sanctuar şi din popor.

Aproape de sfârşitul ceremoniilor acelei zile, se întâmpla ceva neobişnuit. „Când va isprăvi de făcut ispăşirea pentru sfântul locaş, pentru cortul întâlnirii şi pentru altar, să aducă ţapul cel viu. Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu, şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie, să-i dea drumul” (Levitic 16,20-22). Ca parte necesară a curăţirii sanctuarului, ei trebuiau să găsească un om potrivit, cineva care era capabil, care era pregătit să ducă ţapul de trimis în pustie.

Înainte ca Satana să fie alungat din lumea aceasta, el trebuie să fie alungat complet din viaţa poporului lui Dumnezeu. Toate nelegiuirile ascunse trebuie să fie date pe faţă. Curăţirea sanctuarului nu este doar o lucrare de curăţire în cer, ci înseamnă înlăturarea finală a păcatului din viaţa celor ce alcătuiesc poporul lui Dumnezeu, îndepărtând domnia omului fărădelegii pentru toată veşnicia. Aici este un popor care pentru prima dată în istoria păcatului are parte de ştergerea tuturor păcatelor şi a fost sigilat pentru veşnicie. Dumnezeu poate să spună în prezenţa întregului univers: „Aici este un popor care a fost separat pe deplin de păcat”. Iar Dumnezeu va făgădui: „Ei nu se vor întoarce niciodată înapoi în păcat”. În virtutea faptului că aceşti oameni nu se vor întoarce niciodată în păcat, după ce va avea loc lucrarea finală în sfânta sfintelor, prin simplul fapt că odată ce au fost separaţi de păcat, ei nu se vor mai atinge de el din nou, iar Satana va fi dovedit a fi responsabil. Totuşi, pe de altă parte, dacă Satana ar putea să-i îndepărteze de ce este bine chiar şi în cel mai mic amănunt, el va câştiga în punctul acesta.

În ceremonia Zilei Ispăşirii, trebuia să fie un om potrivit care să ducă ţapul de trimis în pustie. Trebuia să fie cineva care putea să-l îndepărteze, care era capabil, suficient de pregătit şi de puternic pentru a face lucrul acesta. În timp ce adevăratul ţap de trimis este îndepărtat, el face un efort disperat pentru a scăpa. În perioada plăgilor, toate energiile lui Satana sunt îndreptate împotriva celor 144000. „În timp ce plăgile cad, ţapul de trimis este îndepărtat. El luptă cu putere să scape, dar este ţinut strâns de mâinile care îl conduc. Dacă ar fi reuşit să scape, Israel şi-ar fi pierdut viaţa. Am văzut că va fi nevoie de timp pentru a-l îndepărta pe ţapul de trimis în ţara uitării, după ce păcatele au fost puse asupra capului lui” (Spalding – Magan, p.2).

Când iese din sanctuar, Isus îi spune realmente lui Satana: „Iată-i pe cei ce sunt poporul Meu. Poţi să faci ce vrei cu el, dar nu poţi să le iei viaţa”. Satana are stăpânirea deplină asupra lumii şi asupra legiunilor întunericului. Toţi cei răi i se alătură şi o întreagă avangardă vine împotriva poporului lui Dumnezeu pentru a-l doborî. Dar Satana este ţinut strâns! Dacă ar putea să ducă în păcat pe unul din cei 144000, dacă ar putea să determine pe unul dintre ei să se îndepărteze de Legea lui Dumnezeu în cel mai mic amănunt, Satana ar triumfa.

Dar omul cel potrivit va fi în stare, prin puterea lui Isus, să-l ţină strâns pe Satana. El va sta în picioare. Cei 144000 sunt aceia prin care Isus câştigă în cele din urmă marea luptă. Aceasta este o luptă disperată între Isus şi Satana. La întrupare, a avut loc o luptă personală între Isus şi Satana, dar de data aceasta lupta aceasta va fi între Satana şi Isus reprodus în experienţa celor 144000. Prin simplul fapt că ei nu cad în păcat, ci respectă Legea lui Dumnezeu în mod desăvârşit, Satana este înfrânt. Cauza lui este pierdută, iar el este ţinut strâns.

Dumnezeu trebuie să le dea îngerilor din cer o asigurare că Planul de Mântuire este întru totul plin de succes. Ce asigurare au îngerii că aceia care sunt răscumpăraţi şi au murit de-a lungul veacurilor nu se vor întoarce înapoi în păcat. Unii dintre ei L-au primit pe Isus pe patul de moarte. Ce asigurare au îngerii că ei nu vor mai păcătui niciodată?

Când Dumnezeu şterge păcatele sfinţilor aflaţi în viaţă, El îi îngăduie lui Satana să-i încerce până la maxim. Satana îi trece prin toate încercările pe care poate să le conceapă, în circumstanţele cele mai descurajatoare, dar ei dovedesc că Planul de Mântuire are succes. Dar dacă ţapul de trimis putea să scape, întregul Israel şi-ar fi pierdut viaţa, nu numai cei 144000. Dumnezeu aşteaptă un popor de care urmează să depindă însuşi tronul Său. Dumnezeu urmează să rişte totul cu cei 144000. Dacă ţapul de trimis putea să scape, Israel ar fi fost pierdut. Planul de Mântuire s-ar fi dovedit a fi un eşec.

Există un singur lucru de care acest grup se va teme în timpul strâmtorării lui Iacov. Ei îşi vor da seama că totul depinde de ei. Ei îşi vor da seama că pot aduce dezonoare tronului lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care cei din grupul acesta urmează să împărtăşească experienţa lui Isus mai amplu decât orice alt popor.

În Epistola către Evrei se află o listă a marilor eroi ai Bibliei. La sfârşitul acestei liste se află o făgăduinţă remarcabilă: „Pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi” (Evrei 11,40). Fără dezvoltarea celor 144000 nu poate fi nicio înviere a celor neprihăniţi. Aceşti eroi aşteaptă ca în biserica lui Dumnezeu să fie cineva care poate să apere caracterul lui Dumnezeu, cineva care îl va înfrânge pe Satana, cineva care poate să ducă în pustie ţapul de trimis.

Când Dumnezeu a adus la existenţă o mişcare în 1844, scopul lui nu a fost doar acela de a aduce la existenţă încă o biserică alături de multe alte biserici. Lucrarea specială a celor 144000 este aceea de a chema afară un popor care va primi sigiliul viului Dumnezeu. Până atunci, lucrarea nu poate fi încheiată, iar lucrarea este aceea de a pune capăt păcatului. El aşteaptă un popor pe care poate să-l folosească pentru a face această lucrare specială.

Uneori, noi pierdem din vedere scopul soliei îngerului al treilea. Dumnezeu nu a adus la existenţă o mişcare doar spre a-i pregăti pe oameni pentru moarte. Dacă vom continua să mergem pe calea pe care ne aflăm, Satana nu va putea să fie alungat niciodată, iar lucrarea nu va fi încheiată niciodată. Diavolul vine alături de noi şi ne spune: „Voi faceţi o lucrare minunată în lume. Voi ridicaţi şcoli, spitale, instituţii şi biserici. Nu trebuie să faceţi nimic altceva, decât să continuaţi lucrarea bună pe care o îndepliniţi”. El face totul pentru a ne orbi faţă de lucrarea care a rămas nefăcută în sfânta sfintelor. Dumnezeu vrea să şteargă păcatele noastre şi să ne dea sigiliului viului Dumnezeu. O astfel de biruinţă îl aşteaptă pe poporul lui Dumnezeu în sfânta sfintelor.

Isus spune: „Iată că ţi-am pus înainte o uşă deschisă”. Uşa este deschisă, ploaia târzie aşteaptă. Ea aşteaptă să fie cerută şi primită de biserică. Isus aşteaptă să pună capăt păcatului. Dacă aceia care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu îşi îndreaptă privirile neclintit spre sanctuar, lucrarea aceea va fi îndeplinită.

Fie ca noi să înţelegem cu adevărat scopul soliei îngerului al treilea. Fie ca noi să înţelegem ce aşteaptă Isus să facă. Fie ca noi, prin harul lui Isus, să ne străduim cu toată puterea să facem parte din acel grup special care este numit cei o sută patruzeci şi patru de mii.

Probabil că textul cel mai frecvent folosit pentru a dovedi că oamenii se nasc fiind păcătoşi este Psalmul 51:5. „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea”. Observaţi că David nu declară că a fost născut fiind păcătos. Unele versiuni ale Bibliei spun astfel, dar constituie mai degrabă o interpretare decât o traducere corectă. Unde altundeva putea fi născut David, decât în mijlocul nelegiuirii şi al păcatului? Mama şi tatăl său erau nişte oameni păcătoşi, iar el s-a născut prin durere din cauza păcatului lui Adam şi al Evei. David s-a născut într-o lume păcătoasă, din părinţi păcătoşi. Dacă s-ar întâmpla ca un copil să se nască într-o familie de hoţi, în care hoţia este practicată şi promovată de către părinţi, am spune că s-a născut în hoţie. Ar însemna aceasta că el însuşi este un hoţ? În mod asemănător, a fi născut în păcat, nu înseamnă în mod automat că cineva este un păcătos condamnat şi pierdut. Dacă circumstanţele în care se naşte cineva sunt extrem de nedorite, nu înseamnă că acel om va fi în cele din urmă, în mod aproape inevitabil, un păcătos.

Un alt text se află în Efeseni 2:3, care spune că noi „eram din fire copii ai mâniei”. Acest verset declară în mod clar că natura noastră căzută, nu merită nimic altceva decât mânia lui Dumnezeu. Natura noastră căzută nu este neprihănită, iar singurul verdict corect cu privire ea este nimicirea. În mod categoric, moştenirea pe care am primit-o de la Adam, nu este bună.

Apoi este pasajul din Romani 5:12-19, care aşează în contrast primul şi cel de-al doilea Adam. Cu greu ar putea fi exprimată această idee mai bine decât în versetul al 18. „Astfel dar, . . . printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii . . .” Acest text afirmă în mod indiscutabil că toţi oamenii sunt osândiţi datorită păcatului lui Adam. Sunt convins că înţelesul textului este cel literal. Apostolul Pavel se exprimă prea clar pentru a fi greşit înţeles.

În Spiritul Profeţiei există mai multe declaraţii care prezintă aproximativ aceeaşi idee. „Adam a păcătuit, iar copiii lui Adam împărtăşesc, atât vinovăţia lui, cât şi consecinţele acesteia” (Faith and Work, p. 88). „Moştenirea copiilor este o păcatul. Păcatul i-a despărţit de Dumnezeu . . . Deoarece sunt înrudiţi cu primul Adam, toţi oamenii primesc de la el vinovăţia şi sentinţa de condamnare la moarte” (Manuscript Releases, vol. 9, p. 236). „Fiinţele omeneşti căzute . . . au moştenit vinovăţia şi se află sub condamnarea morţii veşnice” (Ibid., vol. 12, p. 61). „Aceşti copii dragi au primit de la Adam o moştenire a neascultării, a vinovăţiei şi a morţii” (Ibid., vol. 13, p. 14).

Declaraţiile citate sunt foarte clare. Cei care se nasc în această lume păcătoasă, primesc de la Adam vinovăţia, păcatul, despărţirea de Dumnezeu şi moartea veşnică. Mulţi au ajuns la concluzia există dovezi evidente care susţin că încă de la naştere suntem condamnaţi şi păcătoşi, prin moştenirea primită de la Adam. Eu sunt de acord că sensul acestor declaraţii este cel literal, şi anume, că întreaga lume şi fiecare om care se naşte în ea, nu merită, de drept, nimic altceva decât condamnarea.

Dar aici se încheie această întreagă veche poveste? Sau este doar o jumătate a imaginii de ansamblu? Oare nu cumva trebuie să studiem puţin mai mult, înainte de a trage concluzii cu privire la subiectul acesta?

În Noul Testament există câteva texte deosebit de preţioase, care vorbesc despre lucrarea Domnului Hristos pentru întregul neam omenesc. În mod obişnuit, ele tratează modul în care cel păcătos beneficiază de ispăşire, dar uneori perspectiva este extinsă, incluzând întreaga omenire. Unul dintre aceste texte este 2Corinteni 5:14. „Căci dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit”. Moartea Domnului Hristos a afectat într-o manieră foarte semnificativă toate fiinţele omeneşti. Aceasta îi include pe Adam şi pe Eva, şi îi include chiar şi pe Cain şi Hitler. Datorită morţii ispăşitoare a lui Hristos, într-un fel, toţi au murit.

Un alt text se află în 1Timotei 4:10, care spune că Dumnezeu „este Mântuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales al celor credincioşi”. Lucrarea lui Dumnezeu pentru omenire atinge obiective mai profunde decât mântuirea celor care cred în Domnul Hristos. 1Ioan 2:2 dezvoltă această idee. „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”. Lucrarea răscumpărătoare a Domnului Hristos include, nu numai păcatele celor care s-au pocăit şi au crezut în El, ci şi toate păcatele care au fost comise vreodată.

Unul dintre cele mai clare texte este 2Corinteni 5:19. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor”. Lucrarea de ispăşire a fost o lucrare de împăcare – o înlăturare a barierelor aflate în calea părtăşiei şi a iubirii. Moartea Domnului Hristos i-a împăcat pe toţi oamenii cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, din partea lui Dumnezeu nu a existat nici o reţinere pentru restaurarea unităţii şi a armoniei edenice. Cu toate acestea, singura barieră avea să fie din partea omului, dacă refuza să accepte ceea ce Domnul Hristos a făcut pentru el.

Acum, vom reveni la textul care ne vorbeşte, în maniera cea mai clară, despre paguba produsă neamului omenesc de către Adam – Romani 5:18. De data aceasta, trebuie să citim întregul verset. „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”. Câţi oameni au fost condamnaţi în mod automat din cauza păcatului lui Adam? Toţi oamenii. Ce putem spune despre cei care nici măcar nu au auzit vreodată de Adam şi care n-au auzit niciodată de raportul biblic al creaţiei şi al căderii? Se nasc ei totuşi sub condamnare? În conformitate cu legea, toţi oamenii – întregul neam omenesc – au fost nimiciţi prin păcatul lui Adam. Indiferent de cunoaşterea sau alegerea ei, fiecare fiinţă umană a fost blestemată prin răzvrătirea lui Adam.

Dar, aceasta este toată povestea? Într-un singur verset, ne este înfăţişat întregul tablou. Neamul omenesc nu a fost afectat doar de păcatul lui Adam, ci şi de viaţa şi moartea Domnului Hristos. Aceiaşi „toţi oamenii”, care au fost blestemaţi prin păcatul lui Adam, au fost eliberaţi de condamnare, prin neprihănirea Domnului Hristos. Ca să exprimăm în mod simplu această idee, ceea ce a făcut Adam neamului omenesc, a desfăcut Domnul Hristos, pentru acelaşi neam omenesc. Dar, ce putem spune despre aceia care nu au auzit niciodată despre Domnul Hristos sau despre raportul biblic al ispăşirii? Primesc ei totuşi acest dar fără plată? Din punct de vedere legal, toţi oamenii – întregul neam omenesc – au fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin viaţa şi moartea Domnului Hristos. Indiferent de cunoaştere sau alegere, fiecare fiinţă umană a fost împăcată prin ispăşirea Domnului Hristos.

Unii sunt încurcaţi de „îndreptăţirea” care le este acordată tuturor oamenilor. Unul dintre sensurile cuvântului îndreptăţire este „achitare”, însemnând eliberarea de acuzaţiile aduse cuiva. Acesta este sensul termenului „îndreptăţire” în Romani 3:4, unde Dumnezeu este îndreptăţit atunci când este supus judecăţii. Evident, Dumnezeu nu are nevoie de iertare, dar are nevoie de achitare – eliberarea de acuzaţiile false pe care le-a adus Satana asupra Lui. În Romani 5, întreaga omenire este achitată de acuzaţia corectă de răzvrătire, care a fost adusă la adresa tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte, neamul omenesc – şi toţi cei ce aparţin acestui neam – nu se mai află sub condamnare.

Cu privire la această idee, există câteva declaraţii semnificative ale Spiritului Profeţiei. „El a redat întregului neam omenesc favoarea lui Dumnezeu” (1SM 343). „Neamul căzut a fost ridicat din prăpastia ruinei în care îl împinsese păcatul, şi adus din nou în legătură cu Dumnezeul cel infinit” (St 745). „Deşi pământul era înstrăinat de cer şi împiedicat să aibă legătură cu el, Domnul Isus l-a unit din nou cu universul slavei” (ST 24 noiembrie, 24, 1887). „Domnul Hristos Şi-a întins mâna divină, îmbrăţişând neamul omenesc” (RH 11 iunie, 1889).

Asemenea textelor biblice, toate aceste declaraţii din Spiritul Profeţiei se referă la situaţia neamului omenesc în ansamblu. Prin păcatul lui Adam, întregul neam omenesc a fost izolat de cer şi despărţit de Dumnezeu, dar Domnul Isus a redat favoarea divină aceluiaşi neam omenesc. Toţi oamenii au fost readuşi în relaţie cu Dumnezeu. În mod clar, noi nu ne naştem despărţiţi de Dumnezeu, aşa cum afirmă cei care cred că suntem născuţi condamnaţi şi pierduţi. Datorită păcatului lui Adam, noi suferim multe dintre blestemele păcatului, unul dintre acestea este natura căzută, dar natura căzută, în sine, nu înseamnă despărţirea, condamnarea sau pierzarea. Deşi aceste declaraţii inspirate, nu spun că noi ne naştem într-o stare neprihănită sau sfântă, nici nu spun că începem viaţa într-o relaţie specială cu Dumnezeu. Dar, cel puţin, înseamnă că, la naştere, nu suntem condamnaţi din cauza păcatului lui Adam sau din cauza moştenirii noastre păcătoase. Condamnarea colectivă din cauza lui Adam este anulată printr-o achitare colectivă datorată Domnului Hristos.

Cu privire la modul şi timpul în care a intrat această achitare în istoria neamului omenesc, avem informaţii chiar mai specifice. În Geneza 2:17, Dumnezeu i-a spus lui Adam şi Evei că, dacă vor mânca din pomul oprit, vor muri în ziua aceea. „De ce nu a fost aplicată pedeapsa cu moartea în acest caz? Deoarece exista deja o răscumpărare. Unicul Fiu al lui Dumnezeu S-a oferit de bună voie să ia asupra Sa păcatul omului şi să facă ispăşire pentru neamul căzut” (1BC 1082). De ce nu a murit Adam şi fiecare membru al neamului omenesc, imediat? Deoarece chiar în acea zi, a intrat în funcţiune planul de mântuire.

„Chiar în clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana şi a făcut tocmai lucrurile pe care Dumnezeu îi spusese să nu le facă, Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a stat între vii şi morţi, spunând: ‚Pedeapsa să cadă asupra Mea. Eu voi lua locul omului, pentru ca omul să aibă încă o şansă” (1BC 1085). Domnul Hristos deja intrase în scenă, în momentul în care Adam a păcătuit, înainte de a cunoaşte ceva cu privire la viitorul teribil al omenirii, ca rezultat al deciziei sale şi, cel mai important, înainte de a se pocăi pentru păcatul comis. El a stat între vii (universul ceresc) şi morţi (neamul omenesc) şi a luat asupra Lui pedeapsa morţii. Totuşi, acest act nu a însemnat mântuirea personală a lui Adam şi Eva – mântuirea lor urma să aibă loc după pocăinţă şi după aducerea unei jertfe personale pentru păcat. Domnul Hristos trata condamnarea legală, care tocmai se abătuse asupra neamului omenesc. În conformitate cu cele spuse în Romani 6:18, Isus a eliberat omenirea de condamnarea adusă asupra ei prin păcatul lui Adam. Nici o fiinţă umană nu trebuia să suporte vreodată condamnarea adusă asupra ei de către Adam, deoarece atunci când Domnul Hristos a plătit pedeapsa pentru păcat, aceasta a fost plătită pentru totdeauna. Cu toate acestea, nenumăraţi creştini cred că noi ne naştem sub condamnare, din cauza păcatului lui Adam, negând astfel eficienţa sângelui ispăşitor al Domnului Hristos în tratarea mod corespunzătoare a problemei păcatului lui Adam. Când Domnul Hristos a păşit în acea zi, în grădina Eden, i-a oferit lui Adam şi întregului neam omenesc, o a doua şansă de a decide, pentru sau împotriva lui Dumnezeu. Adam şi neamul omenesc a primit o viaţă temporară, pentru a lua o decizie cu privire la viaţa veşnică.

„Îndată ce a existat păcatul, a existat şi un Mântuitor . . . Îndată ce Adam a păcătuit, Fiul lui Dumnezeu S-a prezentat pe Sine ca garanţie pentru neamul omenesc, cu tot atât de multă eficienţă în anularea blestemului pronunţat asupra vinovăţiei, ca şi atunci când a murit pe crucea de pe Calvar” (1BC 1064). Încă odată, înţelegem că, încă înainte de pocăinţă, a existat un Mântuitor, ceea ce înseamnă că noi nu avem nici contribuţie în privinţa mântuirii şi a vieţii veşnice. Domnul Isus a făcut un pas înainte în locul neamului omenesc. Îndată ce a existat păcatul (condamnarea tuturor oamenilor), a existat un Mântuitor (dreptul la viaţă pentru toţi oamenii). Aceasta înseamnă că fiecare copil are deja la naştere un Mântuitor care a rezolvat problema vinovăţiei şi a condamnării lui Adam, astfel încât să nu vină pe lume purtând acea condamnare. Adam nu a fost lăsat, nici măcar o secundă, să sufere singur condamnarea şi pedeapsa pentru păcat. În momentul păcatului lui Adam, Domnul Hristos era deja pregătit să salveze neamul omenesc de la nimicire.

Probabil că ar fi bine să subliniem aici, că nu discutăm despre îndreptăţirea prin credinţă, despre credinţa în Domnul Isus, despre pocăinţă sau despre naşterea din nou. Dacă Adam dorea să aibă vreo şansă pentru viaţa veşnică, trebuia să parcurgă toţi aceşti paşi, pe care trebuie să-i parcurgă, în mod asemănător, orice copil, după ce ajunge la vârsta suficientă pentru a fi responsabil. Aceştia sunt paşii necesari mântuirii noastre. Ceea ce descoperim în declaraţiile inspirate pe care le-am citit este modul în care Dumnezeu a rezolvat problema unei omenirii aflate sub condamnare şi sub ameninţarea directă a nimicirii totale.

Acum putem privi întregul tablou. Suportă oamenii vinovăţia, condamnarea şi sentinţa cu moartea din cauza lui Adam? Este aceasta moştenirea de drept a tuturor copiilor? Desigur. Toate declaraţiile citate care îl menţionează pe „primul Adam” sunt adevărate. Adam nu ne poate oferi altceva decât condamnare şi moarte. El nu are de oferit speranţă şi viaţă. Întrebarea care străbate veacurile este: Au fost eliberaţi cu adevărat oamenii de acea condamnare, „în Domnul Isus Hristos”? Cea mai mare parte teologiei creştine, inclusiv teologia evanghelică actuală, răspunde negativ la întrebarea aceasta. În ciuda a ceea ce a făcut Domnul Hristos pe cruce; în ciuda a ceea ce a făcut El în grădina Eden pentru Adam şi Eva, majoritatea creştinilor cred că se nasc purtând condamnarea lui Adam – că noi suntem nişte păcătoşi pierduţi încă de la naştere. Un întreg sistem doctrinar se întemeiază pe această falsă credinţă, care ar trebui să ne facă să ne îndoim, pe bună dreptate, de învăţăturile unei asemenea evanghelii, atunci când se referă la îndreptăţire, la sfinţire şi la siguranţa mântuirii personale.

Dar, dacă este adevărat că toţi sunt condamnaţi prin Adam, cu mult mai adevărat şi mai importat este faptul că toţi suntem eliberaţi, prin Domnul Hristos. Dacă prima parte este adevărată, atunci adevărul glorios aflat în partea a doua este tot atât de adevărat. Aşa cum Adam a adus condamnarea asupra tuturor oamenilor, Domnul Isus a adus eliberarea pentru toţi oamenii, ambele în afara implicării sau a alegerii personale şi ambele în acelaşi moment, în timp. Tuturor fiinţelor omeneşti le-a fost dată o a doua şansă, pentru a lua o decizie personală cu privire la mântuirea personală.

Unii ar prefera să sugereze că trebuie să împărţim Romani 5:18 în două etape cronologice diferite. În prima etapă suntem condamnaţi prin Adam, iar mai târziu, în cea de a doua etapă, suntem eliberaţi de acea condamnare. Aceasta seamănă puţin cu întrebarea dacă faţeta unei monede apare înainte de cealaltă faţetă. Dacă am putea tăia moneda în două şi am separa în timp cele două faţete, aceasta ar fi posibil. Dar realitatea este că, atunci când separăm o faţetă a monedei, de cealaltă, moneda încetează să mai existe. Singura modalitate de a păstra valoarea monedei este aceea de a uni din nou cele două faţete, atât în timp, cât şi în spaţiu. Singura cale ca planul de răscumpărare să poată avea vreo valoare este ca prima faţetă – păcatul lui Adam – să fie conectată inseparabil cu cea de a doua faţetă – ispăşirea lui Hristos. Este imposibil să vorbim despre un timp în istoria păcatului de pe această planetă, când ispăşirea nu a anihilat condamnarea păcatului. Teologia care separă condamnarea colectivă de achitarea colectivă, în două unităţi izolate, analizând mai întâi prima parte şi a apoi pe cea de a doua, este o teologie falsă. Intrarea Domnului Hristos în grădina Eden a schimbat pentru totdeauna, pentru toţi oamenii, vinovăţia şi condamnarea pe care Adam le-a transmis neamului omenesc.

Unii cred că declaraţiile inspirate, care menţionează „primul Adam”, sunt suficiente pentru a dovedi că toţi oamenii sunt născuţi sub condamnare din cauza păcatului lui Adam. Dar, aşa cum am arătat mai înainte, acele declaraţii nu sunt suficiente. Dacă, într-adevăr ne naştem în lumea aceasta ca nişte păcătoşi pierduţi, atunci avem nevoie de o declaraţie inspirată, care să ne spună în mod clar că, noi suntem condamnaţi din cauza păcatului lui Adam. Fără o asemenea declaraţie, nu există nici o temelie pentru ideea că ne naştem ca nişte păcătoşi pierduţi. Nu este suficient să dovedim că am primit de la Adam o vinovăţie sau că moştenirea noastră este despărţirea de Dumnezeu. Toate aceste declaraţii ne pot vorbi despre ceea ce am primit de drept, de la primul cap al neamului omenesc. Dar trebuie să ni se vorbească şi despre ceea ce este cu mult mai important, şi anume, ceea ce am primit de la cel de-al doilea şi adevăratul Cap al neamului omenesc, despre modul în care El a schimbat pentru totdeauna ceea ce ne-a oferit primul Adam.

Realitatea practică a acestei dezbateri este că, deşi ne naştem într-o lume căzută şi avem o natură căzută, nu ne naştem ca păcătoşi pierduţi. Noi devenim nişte păcătoşi pierduţi abia mai târziu, printr-o alegere deliberată de a păcătui, atunci când cunoaştem deosebirea dintre bine şi rău. E. J. Waggoner a rezumat foarte bine această idee în cuvintele următoare: „Oamenii nu se nasc în lume, aflându-se în mod direct sub condamnarea legii, deoarece în primii ani ai copilăriei, nu au nici o cunoaştere a binelui şi a răului şi sunt incapabili de a înfăptui, şi una şi cealaltă, dar ei se nasc cu tendinţe păcătoase, moştenind păcatele strămoşilor lor” (ST 21 ianuarie, 1889).

O altă modalitate de a ne exprima este aceea de a spune că, la naştere, moştenim anumite trăsături de caracter, care nu sunt întru totul pozitive. Apoi, încă din prima copilărie, caracterul se dezvoltă prin relaţia cu părinţii şi cu ceilalţi copii. Pe parcursul acestei perioade se formează unele obiceiuri care, într-o anumită măsură, pot fi păcătoase, dar nu există vinovăţie şi condamnare în sens personal. Dar, mai târziu, caracterul poate fi ales în mod deliberat. Acesta este momentul în care omul începe să fie responsabil şi vinovat pentru alegerile sale greşite. De aici intră în scenă păcatul. „Gândurile şi simţămintele formează caracterul moral” (ST 310). Caracterul este cel care decide condamnarea sau mântuirea noastră, nu natura moştenită. Dacă vom fi mântuiţi, vom lua caracterul cu noi, în cer, exact aşa cum s-a format pe pământ, dar natura noastră va fi total recreată. În predicarea Evangheliei, atenţia trebuie să concentreze întotdeauna asupra formării caracterului, care este rezultatul a nenumărate alegeri personale. Păcatul şi mântuirea vor avea întotdeauna dependentă de caracterul pe care îl formăm, dar niciodată de natura pe care o moştenim.

Content goes herePunctul central al atacului lui Satana asupra dreptului lui Dumnezeu de a guverna universul a fost, încă de la început, legea lui Dumnezeu. Dacă s-ar putea dovedi că legea lui Dumnezeu este greşită, atunci ar fi clar că sistemul de guvernare a fost bazat pe o temelie greşită, şi aceasta ar fi cea mai convingătoare dovadă a faptului că, însuşi caracterul lui Dumnezeu este greşit. (Pentru o mai profundă înţelegere a acestui subiect, aş sugera studierea capitolului intitulat „S-a sfârşit” din Hristos lumina Lumii).

Când Domnul Isus a venit pe pământ, cea mai importantă misiune a Sa a fost aceea de a dezvălui caracterul lui Dumnezeu atât pentru fiinţele căzute, cât pentru cele necăzute, astfel încât Dumnezeu să poată fi pe deplin îndreptăţit în faţa acuzaţiilor aduse de către Satana. Când iudeii au pus la îndoială misiunea lui Domnului Isus, El a răspuns, „Cel ce M-a trimis este adevărat; şi Eu, ce am auzit de la El, aceea spun lumii” (Ioan 8:26). Cu alte cuvinte, obiectul adevăratei probleme nu a fost persoana Domnului Isus, ci credibilitatea lui Dumnezeu Însuşi. Într-o altă ocazie, Domnul Isus i-a spus lui Filip: „Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine, ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 14:10).

Prin urmare, acuzaţia Satanei a fost că legea lui Dumnezeu nu poate fi respectată de către îngeri, de către fiinţele necăzute şi de către omenirea recent creată – aceasta a fost Acuzaţia A. Apoi, Satana a pretins că omenirea căzută nu va putea ţine legea lui Dumnezeu – acesta a fost Acuzaţia B. Deoarece majoritatea creştinilor par să înţeleagă mai greu Acuzaţia B, inclusiv adventiştii, ar fi bine să revedem câteva dovezi inspirate.

„Satana, îngerul căzut, a declarat că, după neascultarea lui Adam, nici un om nu va putea păzi legea lui Dumnezeu. El a pretins că va fi imposibil ca fii şi fiicele lui Adam să păzească legea lui Dumnezeu. Prin urmare, L-a acuzat chiar pe Dumnezeu, de lipsa înţelepciunii şi a iubirii. Dacă oamenii nu pot păzi legea, greşeala se află la Cel care a dat legea. În prezent, cei aflaţi sub controlul lui Satana, repetă aceste acuzaţii împotriva lui Dumnezeu, afirmând că oamenii nu pot păzi legea lui Dumnezeu. Domnul Isus S-a umilit, preluând natura umană în locul celei divine, pentru a putea deveni reprezentantul şi capul familiei omeneşti şi pentru a condamna păcatul în trup, atât prin învăţătură cât şi prin exemplu, dovedind falsitatea acuzaţiilor lui Satana” (ST. Vol. 3, 264).

Acuzaţiile Satanei puneau în mod evident la îndoială capacitatea omului de a păzi legea lui Dumnezeu. Ar trebui subliniat, de asemenea, că Domnul Isus S-a umilit de bunăvoie, coborându-se la nivelul la care se putea întâmpina în mod direct acuzaţiile Satanei, în calitate de reprezentant al familiei omeneşti, ai cărei membrii s-au născut în condiţia de păcat, cu excepţia lui Adam.

 „El a venit în lumea aceasta, pentru a fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dovedind universului că în lumea păcatului, fiinţele omeneşti pot trăi o viaţă care poate purta semnul aprobării lui Dumnezeu”. . . . Satana a declarat că fiinţele omeneşti nu pot trăi fără să păcat” (RH, vol. 5, 120). Observaţi din nou, că acuzaţia Satanei se referă la fiinţele omeneşti din lumea păcatului. O parte a misiunii Domnului Hristos a constat în „a-i dovedi universului ceresc, lui Satana şi tuturor fiilor căzuţi şi fiicelor lui Adam, că, prin harul Său, natura umană poate păzi legea lui Dumnezeu” (MLT 232). „Prin lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos, guvernământul lui Dumnezeu este îndreptăţit. Cel Atotputernic este făcut cunoscut ca Dumnezeul iubirii. Iar acuzaţiile Satanei sunt respinse” (DA 26).

 Aşadar, respingerea acuzaţiilor aduse de Satana împotriva legii şi caracterului lui Dumnezeu, a constituit un aspect crucial al lucrării răscumpărătoare a lui Hristos. A respins Domnul Hristos doar Acuzaţia A, sau a respins El, atât Acuzaţia A cât şi Acuzaţia B? Lucrarea de răscumpărare îşi atingea scopul şi caracterul lui Dumnezeu putea fi dezvăluit pe deplin, numai dacă Domnul Hristos respingea ambele acuzaţii. Numai prin respingerea ambelor acuzaţii, Domnul Hristos putea îndeplini rolul de reprezentant şi cap al familiei omeneşti, acreditat, atât din punct de vedere legal şi cât şi practic, să acţioneze ca reprezentat al omului şi să poată muri în locul tuturor oamenilor. Moartea substitutivă a lui Hristos poate fi validă în curţile universului, numai prin respingerea ambelor acuzaţii.

 Ce ar fi dovedit Domnul Hristos, dacă ar fi preluat natura necăzută a lui Adam? El ar fi dovedit că omul necăzut poate asculta legea lui Dumnezeu, dezminţind astfel Acuzaţia A. Ce ar fi dovedit Domnul Hristos, dacă ar fi preluat o natură parţial asemenea lui Adam şi parţial asemenea nouă? Ar fi dovedit că oricine este parţial asemenea lui Adam şi parţial asemenea nouă poate asculta legea lui Dumnezeu, deşi nu a existat nici un om care să fi avut o natură de felul acesta. Prin urmare, Domnul Hristos a putut respinge Acuzaţia B, numai dacă a preluat natura căzută a omului. Domnul Hristos Îşi putea îndeplini misiunea de Răscumpărător al întregului neam omenesc decăzut, numai dacă Se aşeza în rândul celor cu o natură umană căzută.  Iar universul care asistă la această lucrare, înţelege în mod clar că, dacă natura căzută poate asculta, prin har, legea lui Dumnezeu, natura necăzută poate asculta legea şi mai uşor.

 Dacă Domnul Isus ar fi evitat urâţenia naturii umane căzute, şi ar fi beneficiat de o scutire specială în privinţa unor aspecte ale naturii căzute, fiind doar parţial asemenea nouă, atunci, cine, din acest univers, a respins acuzaţiile Satanei? Cine a dovedit că „fiii căzuţi şi fiicele lui Adam” care trăiesc „în această lume a păcatului” pot, în mod real, „să păzească legea lui Dumnezeu” şi „să trăiască fără păcat”? „Toţi oamenii au păcătuit”, deci nici o fiinţă umană căzută nu a fost capabilă să respingă acuzaţiile lui Satana. Şi dacă acuzaţiile lui Satana nu au fost respinse până acum, ce drept are Domnul Hristos să reprezinte neamul omenesc? Într-o situaţie de felul acesta, adevărul cumplit ar fi, că nu suntem cu nimic mai aproape de anihilarea finală a păcatului de pe această planetă, decât a fost Adam în momentul păcatului său. Neamul omenesc ar fi condamnat să rămână fără Mântuitor.

 Cu alte cuvinte, preluarea naturii căzute de către Domnul Hristos a fost esenţială pentru misiunea de a respinge acuzaţiile Satanei şi de a fi reprezentantul neamului omenesc decăzut. În The Desire of Ages, pp. 311-312, acest aspect este exprimat într-o manieră dramatică. „Scara văzută de Iacov, cu baza sprijinindu-se pe pământ, iar vârful atingând porţile cerului şi ajungând până la tronul slavei, era Domnul Hristos. Dacă acea scară nu ar fi reuşit să atingă pământul, chiar şi numai cu o singură treaptă, noi am fi fost pierduţi. Dar, Domnul Hristos a coborât până la noi. El a preluat natura noastră şi a învins, pentru ca, prin primirea naturii Sale, să putem învinge şi noi”. Singura modalitate ca Domnul Hristos să poată fi Înlocuitorul nostru era aceea de a „atinge pământul”, şi singura modalitate ca El să poată face aceasta a fost preluarea „naturii noastre”, care, în mod clar, nu este natura lui Adam cel necăzut în păcat. Domnul Hristos putea fi Înlocuitorul nostru legitim, numai păşind pe calea primejdioasă a acceptării naturii noastre căzute pe întreaga durată a Întrupării.

Situaţia prezentată aici într-adevăr foarte simplă. Apocalipsa 14:5 descrie ultima generaţie de credincioşi, spunând: „şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci ei sunt fără pată înaintea tronului lui Dumnezeu”. Poate Dumnezeu să îndeplinească în mod real această făgăduinţă? Ce dovadă concretă avem că asemenea oameni vor exista, cu excepţia faptului că este afirmat în cuvintele acestei făgăduinţe?

Cu mulţi ani în urmă, cineva observa cu discernământ: „Cei care învaţă că Domnul Hristos a luat o natură umană superioară, trag concluzia logică că, în viaţa aceasta, restul oamenilor sunt incapabili de a respecta în mod desăvârşit legea lui Iehova”. Aceasta este o deducţie foarte simplă şi logică. Dacă Domnul Hristos a fost capabil să respecte legea în mod desăvârşit, datorită naturii sale desăvârşite, atunci, atât timp cât noi avem o natură căzută şi imperfectă, ascultarea desăvârşită constituie o imposibilitate. În acest caz, împlinirea profeţiei din Apocalipsa 14:5 se află într-un pericol real.

 Să revenim la acuzaţia respinsă de către Domnul Hristos. Dacă Domnul Hristos a respins Acuzaţia A, El a dovedit că legea poate fi păzită în mod desăvârşit, dar numai după glorificare. Însă, dacă Domnul Hristos a respins Acuzaţia B, atunci a dovedit că cei 144.000 pot păzi legea în mod desăvârşit, chiar în natura căzută.

 Dacă Domnul Hristos nu a dovedit posibilitatea ascultării desăvârşite într-o natură căzută, atunci, ascultarea desăvârşită a ultimei generaţii, rămâne doar o situaţie teoretică, deoarece nimeni nu a reuşit încă până acum. Dar, dacă Domnul Hristos a demonstrat că natura căzută poate asculta în mod desăvârşit legea lui Dumnezeu, atunci, victoria celor 144.000 este mult mai mult decât o situaţie teoretică. Ea devine o făgăduinţă întemeiată pe o dovadă reală, concretă şi faptică.

 Următoarele declaraţii dezvăluie în mod clar relaţia dintre ascultarea Domnului Hristos şi ascultarea noastră. Dumnezeu nu-i cere omului nimic imposibil . . . Domnul Hristos a păzit legea şi prin aceasta a dovedit în mod incontestabil că orice om poate să facă acelaşi lucru (RH, vol. 4, 293). Orice om care ascultă, prin credinţă, poruncile lui Dumnezeu, va reuşi să ajungă în starea fără păcat în care a trăit Adam înainte de a cădea. Domnul Hristos a preluat natura umană şi, prin viaţa Sa desăvârşită, a demonstrat falsitatea pretenţiilor aceluia care îi acuză în mod neîncetat pe cei care se străduiesc să asculte legea lui Dumnezeu (ST. vol. 4, 253). Făgăduinţa lui Dumnezeu cu privire la ascultarea desăvârşită se întemeiază pe dovezi istorice foarte solide – ascultarea lui Hristos în natura noastră – iar noi avem nevoie de împlinirea ei evidentă.

Inspiraţia, de asemenea, ne-a adresat un avertisment plin de putere: „În concluziile noastre, comitem numeroase greşeli, datorită concepţiilor greşite despre natura umană a Domnului nostru. Când atribuim naturii Sale umane, o putere pe care omul nu o poate avea în propria lui luptă cu Satana, anulăm caracterul deplin al umanităţii Sale (7BC 929). Nu faceţi nici o greşeală aici. Înaintea de cea de a doua venire, nu putem deţine însuşirile puternice ale naturii necăzute a lui Adam. Nu cumva suntem în pericolul de a anula caracterul deplin al umanităţii lui Hristos, anulând în felul acesta şi lucrarea Sa de răscumpărare pentru om?

În concluzie, subiectul naturii umane a Domnului Hristos este cât se poate de esenţial pentru biruinţa lui Hristos în marea luptă şi implicit pentru revendicarea legii lui Dumnezeu, a caracterului Său şi a ultimei respingeri a acuzaţiilor lui Satana. Natura umană a lui Hristos este cât se poate de esenţială pentru succesul demonstraţiei finale a loialităţii şi ascultării, prin harul lui Dumnezeu, în experienţa celor care vor trăi după încheierea timpului de probă. Nu putem rămâne tăcuţi, în acest timp crucial al istoriei omenirii, când adevărul frumoasei lucrări răscumpărătoare a lui Hristos este în pericolul real de a fi spulberat şi chiar pierdut într-o sinceră dar greşită încercare de a deveni mai ortodoxi, conformându-ne standardelor teologiei evanghelice. Ar fi mult mai bine să ne dedicăm cercetării înţelegerii unice a adventiştilor de ziua a şaptea, cu privire la Evanghelie, la întrupare, a marii lupte şi a subiectelor implicate în curăţirea finală a sanctuarului.

1Corinteni 6:11 exprimă cu privire la sfinţire câteva gânduri care nu sunt prea des luate în considerare. „Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru”. Cel care este spălat de păcat, care a fost curăţit prin sângele lui Isus şi înfăţişat înaintea lui Dumnezeu ca fiind îndreptăţit şi iertat, este de asemenea sfinţit, chiar prin acelaşi act. Una dintre semnificaţiile cuvântului „sfinţit” este aceea de a dedica, de a pune deoparte ceva sau pe cineva, pentru un scop sfânt. Când suntem îndreptăţiţi şi sfinţiţi, noi suntem puşi deoparte pentru a împlini voia Dumnezeu. El nu ne priveşte aşa cum am fost, îmbrăcaţi în hainele murdare ale păcatului, ci aşa cum suntem, îmbrăcaţi în haina curată a neprihănirii lui Hristos. Noi suntem declaraţi sfinţi şi consacraţi pentru sfinţire, prin aceeaşi experienţă în care suntem declaraţi îndreptăţiţi şi iertaţi de păcate. În acest sens, tâlharul de pe cruce nu a fost doar îndreptăţit, ci şi sfinţit, deoarece fusese pus de o parte pentru sfinţire.

În Faptele Apostolilor 26:18, pe drumul Damascului Domnul Isus îi spune lui Pavel: „ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertarea de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi”. Misiunea pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Pavel a fost aceea de a le vesti neamurilor iertarea păcatelor şi mântuirea. Dacă neamurile s-ar fi întors la Dumnezeu, ar fi fost declaraţi sfinţi prin credinţa în Domnul Hristos.

În momentul convertirii, Dumnezeu nu ne atribuie doar îndreptăţirea ci şi sfinţirea. Noi suntem dedicaţi sau puşi deoparte pentru sfinţire, iar Dumnezeu ne priveşte în lumina caracterului sfânt al lui Isus Hristos. Ca urmare, putem avea siguranţa deplină a mântuirii. Se spune adesea că această evanghelie ne răpeşte siguranţa mântuirii, dar este cu totul greşit. Când inima este predată lui Dumnezeu şi purtăm haina neprihănirii lui Hristos, noi avem o pace şi o asigurare deplină, continuând să creştem în Hristos.

1Tesaloniceni 4:1,3 este prezentat un aspect mai familiar al sfinţiri: „Încolo, fraţilor, fiindcă aţi învăţat de la noi cum să vă purtaţi şi să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, şi aşa şi faceţi, vă rugăm, şi vă îndemnăm în Numele Domnului Isus, să sporiţi tot mai mult în privinţa aceasta . . . Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră”. Sfinţirea este o experienţă progresivă, în care înţelegem din ce în ce mai bine voia lui Dumnezeu, iar caracterul se dezvoltă în conformitate cu aceasta.

„Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2Corinteni 3:18). Când petrecem timp cu Dumnezeu, înţelegem din ce în ce mai bine slava Lui, şi devenim tot mai asemănători cu El din punct de vedere al caracterului. Cu cât petrecem mai mult timp în prezenţa lui Dumnezeu, cu atât viaţa noastră reflectă mai mult sfinţenia Lui.

 Aşa cum există două faze ale îndreptăţirii, atribuirea şi împărtăşirea, sau declararea şi transformarea, tot astfel există două faze ale sfinţirii, declararea şi dezvoltarea sau maturizarea. Prima fază este atribuită prin declarare; cea de a doua este împărtăşită prin trăire. Este incorect să spunem că îndreptăţirea constituie singura parte esenţială a mântuirii, pe motivul că Dumnezeu ne declară neprihăniţi, în timp ce sfinţirea ocupă un loc secundar deoarece reprezintă lucrarea noastră.

 „Viaţa noastră poate fi desăvârşită în fiecare stadiu al maturizării; chiar dacă planul lui Dumnezeu este împlinit pentru noi, va continua să existe o creştere neîntreruptă” (COL 65). „Sfinţirea este o stare exterioară şi interioară; o stare în care suntem sfinţi în Domnul, fără nici o rezervă, nu doar formal, ci în realitate. Fiecare gând necurat, fiecare poftă pătimaşă, despart sufletul de Dumnezeu; deoarece Domnul Hristos nu poate aşeza niciodată mantia neprihănirii pe umerii unui păcătos, pentru a-i acoperi diformităţile (OHC 214). Cred că este important să observăm că noi nu creştem spre sfinţire, ci creştem în sfinţire. Noi progresăm în mod continuu în maturitate, începând din starea de sfinţiţi în care suntem aşezaţi la convertire. Atât timp cât nu îngăduim ca păcatul să ne separe de Dumnezeu, vom continua să creştem în sfinţire.

 „Sfinţirea lui Pavel a însemnat un conflict neîncetat cu eul. El spunea: „Zi de zi, eu mor”. Voinţa şi dorinţele lui se aflau zi de zi în conflict cu datoria şi voia lui Dumnezeu. În loc de urma înclinaţiei, el împlinea voia lui Dumnezeu, oricât de neplăcută ar fi fost şi oricât de mare era suferinţa produsă firii lui” (4T 299). Natura căzută nu dispare la convertire, iar experienţa sfinţirii provoacă în fiecare zi moartea dorinţelor şi tendinţelor egoiste. Probabil că este important să observăm aici, că dorinţele şi înclinaţiile fireşti sunt ispite, nu păcate, chiar dacă rămân cu noi de la naştere şi până la moarte. Ideea esenţială este pur şi simplu aceea că trebuie să murim zilnic faţă de înclinaţiile şi dorinţele noastre fireşti. ,Astfel, vom avea siguranţa mântuirii, chiar dacă este posibil ca teologia acestea să nu fie pe deplin înţeleasă. Natura noastră egoistă trebuie crucificată în fiecare zi printr-o nouă consacrare faţă de Domnul. Neascultarea şi faptele egoiste nu sunt niciodată o parte a sfinţirii şi, pentru a păstra starea de sfinţire, trebuie respinse în fiecare zi.

 „Numai Domnul Hristos ne poate ajuta şi ne poate da biruinţa. Hristos trebuie să fie totul pentru noi. El trebuie să locuiască în inimă, viaţa Lui trebuie să pătrundă fiinţa noastră asemenea sângelui care circulă prin vene. Duhul Său trebuie să fie pentru noi o putere de viaţă care ne va determina să-i îndemnăm şi pe ceilalţi să devină sfinţi, asemenea lui Hristos (58C 1144). Este absolut crucial să înţelegem că sfinţirea nu reprezintă nişte fapte bune care sunt ale noastre bune sau parţial ale noastre şi parţial ale harului lui Dumnezeu. Sfinţirea este lucrarea lui Dumnezeu, de la început, până la sfârşit. Harul, puterea şi neprihănirea Lui sunt primite în dar de către ucenicului ascultător. Partea noastră este aceea de a ne aşeza voinţa de partea lui Dumnezeu şi de a împlini acele condiţii care permit revărsarea continuă a harului Său asupra noastră.

 În îndreptăţire, partea noastră este să credem în Dumnezeu, să alegem să-I slujim, să încredinţăm totul conducerii Sale şi să ne mărturisim păcatele. Partea lui Dumnezeu este aceea să ne ierte, să ne declare drepţi, să ne dezbrace de hainele murdare ale păcatului acumulat de-a lungul anilor şi să creeze o nouă fiinţă, ale cărei valori şi dorinţe sunt total diferite de cele ale „omului vechi”. În sfinţire, partea noastră este să alegem ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, să-I predăm zilnic firea noastră căzută şi slabă şi să îndeplinim tot ceea ce Dumnezeu face posibil în viaţa noastră. Partea lui Dumnezeu este să ne declare sfinţi, să locuiască în mod neîncetat în noi, să confere putere dorinţei noastre de a împlini ceea ce am ales şi să ne dea capacitatea şi tăria de-L asculta în toate domeniile în care El cere ascultare. Dumnezeu ne face întotdeauna în stare să împlinim poruncile pe care le dă. Ideea este că: la fel ca îndreptăţirea, sfinţirea este numai prin credinţă; nu prin credinţă plus fapte.

Unii au sugerat că în îndreptăţire, nu este implicat nici un efort omenesc, în timp ce în sfinţire este implicat mult efort omenesc. Din acest motiv, doar îndreptăţirea are valoare mântuitoare, iar sfinţirea este o combinare a harului lui Dumnezeu cu faptele omeneşti, şi nu poate fi altceva decât un rod al mântuirii. Realitatea este că, atât în îndreptăţire, cât şi în sfinţire, este implicat exact acelaşi gen de efort omenesc.

 „Lupta noastră este cea mai mare luptă care a fost purtată vreodată de către om şi anume – capitularea eului în faţa voinţei lui Dumnezeu, supunerea inimii faţă de suveranitatea iubirii. . . . Biruinţa nu este câştigată fără multă rugăciune fierbinte şi fără umilirea eului la fiecare pas. Voinţa noastră nu trebuie obligată să coopereze cu slujitorii divini, ci trebuie să se supună de bună voie” (MB 141- 142). Împotrivirea inimii fireşti, care nu vrea să capituleze, necesită o luptă intensă, care va avea loc înainte de supunerea voinţei noastră faţă de Dumnezeu. Această luptă se desfăşoară înainte de îndreptăţire şi de naştere din nou. Este un conflict interior, în care noi dorim să părăsim slujirea Satanei pentru a-I sluji lui Hristos, iar aceasta implică un efort dureros. Atât îndreptăţirea, cât şi sfinţirea, implică o luptă contra egoismului şi a mândriei. Atât îndreptăţirea, cât şi sfinţirea, sunt doar prin credinţă, dar nici una dintre ele nu are loc fără efort.

 „Renunţarea la propria lor voinţă, reprezentată, probabil, de practicile şi lucrurile preferate, necesită un efort pe care mulţi ezită să-l facă, se poticnesc şi dau înapoi. Totuşi, această luptă trebuie dusă de fiecare inimă cu adevărat convertită . . . Trebuie să câştigăm biruinţa asupra eului, să crucificăm poftele şi preferinţele noastre; iar apoi începe unirea sufletului cu Hristos. După ce a fost realizată, această unire poate fi păstrată numai printr-un efort continuu, stăruitor şi dureros” (5T 47-48). Observaţi că acest efort survine înainte de a începe umblarea noastră cu Domnul Hristos şi naşterea din nou, iar pentru păstrarea umblării noastre cu Hristos, în procesul creşterii, este nevoie de un efort şi mai mare. Indiferent dacă este vorba de îndreptăţire sau de sfinţire, predarea constituie o luptă pe viaţă şi pe moarte, pentru că eul nu vrea să moară. Continuarea luptei de supunere a eului necesită cel mai mare efort. Efortul omenesc este o parte a procesului mântuirii, de la început, până la sfârşit. S-ar putea dovedi că înainte de îndreptăţire, poate fi necesar un efort chiar mai mare decât în sfinţire, după ce Dumnezeu a creat deja o inimă nouă, prin naşterea din nou. Adevărata luptă este aceea de a preda voinţa lui Dumnezeu. Cel mai mare efort care va fi exercitat vreodată în această lume, este efortul de a fi îndreptăţit prin credinţă. Pericolul efortului omenesc apare când încercăm să câştigăm mântuirea urmând metode omeneşti, sau când încercăm să îndeplinim partea lui Dumnezeu în lucrarea mântuirii, folosind capacităţile noastre omeneşti.

A ajuns aproape un obicei să se spună că sfinţirea este un rod al Evangheliei. Cu alte cuvinte, noi am fost mântuiţi numai prin îndreptăţire, iar sfinţirea este rezultatul acestui fapt. Odată realizată mântuirea noastră, „de acum înainte”, urmează procesul sfinţirii, care durează până la sfârşitul vieţii.

 Această perspectivă a fost exprimată cu claritate într-o carte recentă, Beyond Belief, scrisă de Jack Sequiera. „Evanghelia obiectivă (neprihănirea lui Hristos atribuită) este ceea ce ne face vrednici pentru cer – atât acum, cât şi în timpul judecăţii. Evanghelia subiectivă (neprihănirea lui Hristos împărtăşită) nu contribuie la calificarea noastră pentru cer; ci dovedeşte realitatea atribuirii neprihănirii lui Hristos în viaţa noastră” (p. 36). „Îndreptăţirea constituie întreaga neprihănire a lui Hristos, pe care El a pregătit-o pentru noi şi, prin urmare, ca să fim vrednici pentru cer, nu ni se mai cere nimic altceva” (p. 103). „Neprihănirea lui Dumnezeu, (îndreptăţirea) realizată în Hristos pentru toţi oamenii, deţine întregul merit. Aceasta, şi numai aceasta, constituie tot ceea ce ne face vrednici pentru cer, acum şi în timpul judecăţii. Pe de altă parte, neprihănirea pe care Dumnezeu o realizează în noi, nu are nici o valoare mântuitoare” (p. 170). „Noi descriem cel de-al doilea aspect al mântuirii – Evanghelia subiectivă – ca fiind neprihănirea lui Hristos împărtăşită. Aceasta este dovada faptului că neprihănirea lui Hristos a fost cu adevărat atribuită în viaţă. Ea nu contribuie, nici în cea mai mică măsură, la calificarea noastră pentru cer; ea mărturiseşte, sau demonstrează ceea ce este deja valabil cu privire la noi în Hristos. Neprihănirea împărtăşită nu ne face vrednici pentru cer” (p. 32). „Evanghelia credinţei plus fapte, sau îndreptăţire plus sfinţire, constituie miezul teologiei romano-catolice. Aceasta este o formă subtilă de legalism” (p. 25).

 

Aici, îndreptăţirea este echivalată cu credinţa, iar sfinţirea este echivalată cu faptele. Din această cauză, sfinţirea (neprihănirea împărtăşită) nu poate ocupa nici un loc în procesul mântuirii. Ea poate începe doar după ce mântuirea noastră a fost realizată prin îndreptăţire. Sfinţirea nu face decât să dovedească mântuirea; ea nu poate fi o parte a procesului mântuirii. Cu alte cuvinte, este un rezultat al mântuirii, nu o condiţie a acesteia.

 Să citim mai întâi în 2Tesaloniceni 2:13. „Noi însă, fraţi prea iubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului”. Nimic din ceea ce scrie aici, nu menţionează ceva despre mântuirea prin îndreptăţire. Cele două condiţii ale mântuirii sunt sfinţirea şi credinţa. Noi suntem mântuiţi prin sfinţire. 1Petru 1:2 adaugă: „După ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite”. Cât de tragic este faptul că moartea ispăşitoare a Domnului Hristos şi lucrarea Duhului Sfânt au fost separate, astfel încât (aşa cum spun unii) să fim îndreptăţiţi prin lucrarea lui Hristos şi sfinţiţi prin lucrarea Duhului Sfânt. Realitatea este lucrarea lui Hristos şi aceea a Duhului Sfânt sunt implicate, atât în îndreptăţire, cât şi în sfinţire. Nici una dintre acestea nu este mai importantă şi mai necesară decât cealaltă.

 „Singura temelie a speranţei noastre se regăseşte în atribuirea neprihănirii lui Hristos şi în lucrarea Duhului Său în şi prin noi” (SC 63). Dacă unica noastră speranţă este neprihănirea atribuită şi neprihănirea lăuntrică, atunci, în procesul mântuirii noastre, avem nevoie, atât de îndreptăţire, cât şi de sfinţire.

 „Prin credinţa în numele Meu, El vă va oferi atât sfinţirea atribuită, cât şi sfinţirea ca stare, care vă vor face potriviţi pentru lucrarea Lui, într-o lume a păcatului şi vă vor face vrednici pentru moştenirea veşnică a împărăţiei Sale” (ST 18 iunie, 1896). Vă rog să observaţi expresia „vă vor face vrednici”. Sfinţirea ne face vrednici pentru un loc în cer. Comparaţi aceasta cu declaraţia citată anterior, în care se afirma că, pentru a fi făcuţi vrednici să intrăm în cer, nu este necesar nimic altceva decât îndreptăţirea, şi că neprihănirea împărtăşită nu contribuie câtuşi de puţin la aceasta. Aici ne aflăm în faţa unei contradicţii evidente.

 „Prin lucrarea Duhului Sfânt, creştinul este sfinţit prin adevăr şi pregătit să intre în curţile cerului, deoarece Hristos lucrează înăuntrul nostru, iar neprihănirea Lui ne este atribuită. Fără această experienţă, nici un suflet nu va fi recomandat pentru cer. Dacă influenţa Duhului şi a neprihănirii lui Hristos, nu ne vor pregăti pentru atmosfera sfântă a cerului, noi nu vom fi fericiţi acolo” (1SM 395). „. . . nimeni nu va fi recomandat pentru moştenirea cerului, dacă nu a fost eliberat de păcat, curăţat, înnobilat, înălţat şi pe deplin sfinţit” (ST 2 mai, 1892).

 Sfinţirea este lucrarea interioară a lui Hristos şi a Duhului Sfânt, care ne pregăteşte, ne recomandă şi ne face vrednici pentru cer. Fără o sfinţire deplină, nu suntem recomandaţi pentru cer. În câte alte feluri ar putea fi formulată această idee? În mod evident, sfinţirea constituie o parte a procesului mântuirii; este un factor determinant, şi nu doar un rezultat al mântuirii. A crede că sfinţirea nu constituie o parte a evangheliei, înseamnă a ignora câteva declaraţii inspirate foarte clare.

 Întrebarea care rămâne este: Contează chiar atât de mult dacă considerăm sfinţirea ca parte a mântuirii, sau ca rezultat – rod – al acesteia? Să ne imaginăm un pom care face mere. Nu toate merele sunt de cea mai bună calitate. Unele pot avea viermi, pot fi mici sau diforme, dar cele mai multe sunt mari şi gustoase. Vom considera noi că pomul este atât de nesatisfăcător, încât să ne gândim că ar trebui să-l tăiem? Sau, pur şi simplu, vom ignora merele rele, gândindu-ne că, atât timp cât produce destul de multe mere bune, pomul ar putea să rămână? Atât timp cât seva hrănitoare nu este împiedicată să circule de la rădăcină spre roade, pomul continuă să fie sănătos şi puternic. Viitorul pomului nu este hotărât datorită câtorva mere rele, ci datorită vitalităţii dinăuntru.

 Dacă îndreptăţirea reprezintă rădăcina mântuirii, iar sfinţirea rodul mântuirii, ce înseamnă aceasta? Înseamnă că îndreptăţirea constituie elementul crucial al mântuirii, care decide dacă o persoană este pierdută sau salvată. Sfinţirea reprezintă ceea ce apare în viaţă, după ce mântuirea a fost realizată. Este inevitabil ca unele dintre aceste roade să nu fie de cea mai bună calitate. Probabil că ne mai pierdem cumpătul destul de frecvent, sau ne îngăduim compătimirea de sine, sau înclinaţia de a vorbi de rău câte puţin, sau pur şi simplu egoismul. Aceste roade ale sfinţirii au viermi şi neplăcute la gust, dar nu au nici o legătură cu sănătatea, în ansamblu, a pomului mântuirii. Atât timp cât îndreptăţirea este intactă şi funcţională, ne permitem să tolerăm câteva roade rele. Poate că roadele rele – păcatele – vor dispare dacă le acordăm suficient timp. Atât timp cât suntem îndreptăţiţi, suntem mântuiţi, chiar dacă experienţa sfinţirii este inconsecventă, apare şi dispare, în raport cu tensiunile zilei. Dacă sfinţirea este numai un rod al evangheliei, atunci nu este esenţială în mântuire. Este frumos să o ai şi probabil că va apare, dar nu este necesară pentru a fi mântuit. Simplu spus, îndreptăţirea mântuieşte, dar sfinţirea nu mântuieşte.

 Pe de altă parte, dacă sfinţirea ca stare constituie o parte a procesului mântuirii şi nu doar un rod al acestuia, atunci este esenţială, atât pentru mântuirea în sine, cât şi pentru a avea într-o relaţie mântuitoare cu Dumnezeu. Moartea zilnică faţă de eu, nu este un rod potenţial al mântuirii, ci o parte indispensabilă a acesteia. Ea nu se limitează doar la o apariţie, posibilă cândva, mai târziu.

 Există roade ale mântuirii, pe care este bine să le ai în viaţă, dar care nu au nici o legătură cu statutul de mântuit. Este posibil ca emoţiile noastre să nu fie întotdeauna marcate de voioşie, pace şi speranţă. Este posibil să nu simţim plăcerea de a vorbi în public, de a bate la uşile vecinilor sau de a conduce un grup de discuţii. Toate acestea reprezintă roade sau rezultate ale faptului de a fi mântuit. Mântuirea ne este asigurată, chiar dacă în viaţa noastră, nu se observă nici unul dintre aceste roade. Dacă Îi permitem lui Dumnezeu să-Şi continue lucrarea în viaţa noastră, poate că unele, sau toate aceste roade se vor dezvolta în noi, iar noi vom fi mulţumitori pentru aceasta. Dar ele nu au nici o legătură cu îndreptăţirea sau starea noastră de oameni mântuiţi. Dacă avem răbdare, roadele vor apare. Dacă locomotiva merge bine, vagoanele vin după ea. Nu trebuie să petrecem atât de mult timp îngrijorându-ne pentru vagoane. Chiar dacă sentimentele noastre nu sunt cele pe care le dorim, putem şti că suntem îndreptăţiţi şi drepţi în ochii lui Dumnezeu.

 Dar simţămintele şi abilităţile naturale nu sunt acelaşi lucru cu sfinţirea ca stare a vieţii. Primele nu sunt esenţiale pentru mântuire, dar sfinţirea este absolut necesară. Fără sfinţire, nu Îl vom vedea pe Dumnezeu. Sfinţirea este atât o însuşire atribuită, cât şi o experienţă trăită. Dacă nu trăim o viaţă sfântă, nu suntem mântuiţi. A crede că sfinţirea este numai un rod al mântuirii, înseamnă a crede că aceasta reprezintă doar un accesoriu al mântuirii şi că putem fi mântuiţi fără a avea o experienţă deplină a ei. Dar această concepţie este spulberată de nenumărate declaraţii inspirate. Sfinţirea constituie o parte necesară a mântuirii. Îndreptăţirea şi sfinţirea aparţin unuia şi aceluiaşi proces. A le separa şi a face ca una să fie considerată mai importantă decât cealaltă pentru mântuire, înseamnă a viola Evanghelia lui Hristos; înseamnă a te căţăra peste zid, în loc să intri pe uşa mântuirii.

 Credinţa evanghelică cucereşte un teren tot mai mare în mijlocul Adventismului. Unul dintre exemplele acestui fapt, îl constituie un articol publicat în revista Ministry (iulie-august 1995), semnat de J. David Newman, care a fost numit mai târziu editor. Următoarele comentarii sunt reprezentative: „Este uşor să aluneci în ideea că, dacă nu păzeşti Sabatul zilei a şaptea, vei fi pierdut. . . . Eu sunt acceptat în mod total de către Dumnezeu, datorită desăvârşirii unei alte Persoane, a ascultării unei alte Persoane. . . . Îndreptăţirea nu constituie o transformare a caracterului moştenit; aceasta nu conferă neprihănire. . . Voi sunteţi mântuiţi, nu pentru că sunteţi neprihăniţi şi nici chiar pentru că sunteţi convertiţi. . . . ci pentru că, prin credinţă, v-aţi pus încrederea în Isus Hristos şi aţi ales să depindeţi de El. . . . Dumnezeu vă transformă prin experienţa naşterii din nou (ca parte a sfinţirii), astfel încât să aveţi dorinţa de a trăi o viaţă sfântă. Creşterea în Hristos, care începe aici, constituie lucrarea unei vieţi întregi, niciodată pe deplin realizată în viaţa aceasta. . . Creştinul va cădea şi se va poticni pe calea lui spre desăvârşirea deplină în Hristos. . . . Dumnezeu consideră aceste păcate ca fiind o parte a procesului de maturizare, iar persoana nu suferă condamnarea din partea Lui. . . . Când Dumnezeu l-a privit pe David prin ochii lui Isus, nu a văzut altceva decât un om desăvârşit. David a comis câteva păcate urâte. . . Dacă David ar fi pierdut mântuirea, aceasta nu s-ar fi  datorat adulterului sau uciderii. El ar fi pierdut, deoarece nu a rămas într-o relaţie de încredere şi dependenţă cu Dumnezeu. . . . Îndreptăţirea este ceea ce Isus a făcut pentru mine cu două mii de ani în urmă. Ea reprezintă o lucrare încheiată şi desăvârşită, care mi se atribuie mie, atunci când îmi pun încrederea în El. Sfinţirea este ceea ce Isus face în mine zi de zi, începând cu experienţa naşterii din nou. Aceasta reprezintă o lucrare neterminată şi îmi este împărtăşită pe măsură ce cresc în El”.

 Aceste concepte, atent prelucrate în teoria evanghelică, conduc la declaraţii de felul celor din cartea Beyond Belief, la care ne-am referit anterior. „În credinciosul firesc, care este născut din Duhul, dar continuă să umble după lucrurile firii (viaţa eului), mintea poate dori să împlinească voia lui Dumnezeu, dar trupul rămâne supus legii păcatului. Fără ajutorul Duhului Sfânt, mintea nu poate învinge legea păcatului din mădularele noastre. Prin urmare, chiar şi o asemenea viaţă este pătată de păcat” (p. 148). „Creştinii fireşti, care au experimentat naşterea din nou, continuă să fie dominaţi de viaţa firească” (p. 150). Cum este posibil să fim născuţi din Duhul şi, în acelaşi timp, să fim lipsiţi de ajutorul aceluiaşi Duh? Există oare tipul acesta de oameni – creştin firesc sau credincios firesc? Ca şi cum ai vorbi despre cercuri pătrate! Ori suntem fireşti, ceea ce înseamnă a fi fără Hristos sau pierdut, ori suntem născuţi din nou, ceea ce înseamnă a nu fi condus de firea pământească. Numai credinţa Evanghelică este cea care separă îndreptăţirea de sfinţire, ca să putem rămâne mântuiţi în Hristos şi, în acelaşi timp, să nu umblăm cu Hristos.

O carte recent apărută formulează următoarea întrebare crucială: „Este posibil să păcătuieşti, să ştii că păcătuieşti, să continui să greşeşti şi, în acelaşi timp, să rămâi un creştin?” Aceasta este una dintre cele mai importante întrebări pe care le-am putea exprima vreodată, ca păcătoşi, în nevoia noastră de mântuire. În răspunsul dat, cartea ne îndrumă spre experienţa ucenicilor cu Hristos. „Ucenicii şi-au continuat discuţiile pe drumul către Ierusalim, preocupându-se de treburile lor neîncheiate. Dar ei ştiau că ceea ce fac este greşit, pentru că Îl urmau pe Isus”. Treburile neîncheiate reprezintă cearta cu privire la cine să fie cel mai mare în apropiata împărăţie a lui Hristos. Dar, acei ucenici erau iertaţi de Domnul Isus, aduşi într-o relaţie specială cu El şi puşi deoparte pentru o lucrare specială de către El. Ei erau îndreptăţiţi, dar sfinţirea lor nu funcţiona prea bine în momentul acela. Ei nu experimentaseră încă sfinţirea la data aceea. „Din această lecţie a Scripturii, înţelegem că ucenicii erau vinovaţi de păcat. Ce păcat? Păcatul mândriei. . . Mândria este unul dintre cele mai rele păcate în ochii lui Dumnezeu. . . Deci, păcatul de care se făceau vinovaţi ucenicii, nu era un păcat simplu, ci unul grav. Iar ei ştiau că ceea ce fac este greşit şi erau conştienţi de ceea ce fac, dar continuau să păcătuiască. . . . Aceasta se încadrează în definiţia mea cu privire la păcatul cunoscut, păcatul continuat, păcatul obişnuit, cultivat şi persistent. . . . Pe baza acestei povestiri biblice, putem concluziona că este posibil să avem o relaţie cu Dumnezeu, care continuă, chiar dacă, în acelaşi timp, în viaţa noastră există un păcat cunoscut”. (Morris Venden, How Jesus Treated People, pp. 43-46).

 Ideea exprimată aici este că, din moment ce ucenicii fuseseră îndreptăţiţi şi din moment ce Îl urmau pe Domnul Hristos, faptul că păcătuiau în mod voit, nu anula relaţia lor cu Hristos. În această evanghelie, singura cale prin care cineva îşi poate pierde mântuirea este aceea de a-L respinge pe Hristos şi îndreptăţirea. Atât timp cât cineva Îl urmează în mod declarat pe Hristos şi este îndreptăţit, starea lui de sfinţire este nerelevantă din punct de vedere al mântuirii. Din moment ce ucenicii nu Îl respinseseră pe Hristos sau îndreptăţirea, tot ceea ce le lipsea era faptul că nu evidenţiau suficient de bine roadele mântuirii. Absenţa unei inimi sfinţite, o viaţă condusă de mândrie şi gelozie, nu i-a descalificat pentru cer. (Ne aducem aminte că Lucifer a fost alungat din cer pentru că nutrise mândria şi gelozia în inima lui?) Acesta este rezultatul prezentării unei evanghelii care spune că, pentru mântuire este necesară numai îndreptăţirea, iar sfinţirea vine mai târziu, ca rezultat al acesteia.

 În cartea Beyond Belief, găsim învăţături similare: „Mulţi creştini sinceri sunt prinşi în capcana unei forme subtile de legalism şi trăiesc în teamă şi nesiguranţă. De fiecare dată când cădem sau păcătuim, încetăm să mai fim îndreptăţiţi. Aceasta este o altă înţelegere greşită cu privire la îndreptăţire. Este o învăţătură monstruoasă, lipsită de orice suport din partea Cuvântului lui Dumnezeu. . . . Dacă credem că pierdem îndreptăţirea în Hristos de fiecare dată când păcătuim, anulăm în totalitate adevărul îndreptăţirii prin credinţă” (p. 104). „Faptul că ne poticnim şi cădem în păcat, în timp ce suntem sub har, nu înlătură îndreptăţirea şi nici nu aduce asupra noastră condamnarea” (p. 166).

 În această Evanghelie, ucenicii nu făceau altceva decât să se poticnească în timp ce se aflau sub har, deci, ei rămâneau îndreptăţiţi şi mântuiţi, deşi spiritul lui Satana le conducea inimile. Acesta este rezultatul învăţăturii care spune că îndreptăţirea ne face vrednici de mântuire, în timp ce sfinţirea este o experienţă suplimentară, care apare după ce starea de mântuit a fost deja asigurată. Mai este de mirare că Adventismul contemporan trece prin vremuri grele cu problemele legate de stilul de viaţă? Dacă bijuteriile, filmele imorale şi muzica rock sunt doar nişte suplimente ale mântuirii, atunci de ce să facem atâta zarvă cu privire la ele? Tinerii noştri, în special, aud foarte clar această solie. Raţionamentele noastre cu privire ceea ce înseamnă a fi un bun martor, o persoană matură sau un exemplu mai bun, sunt foarte slabe şi ineficiente în faţa atracţiei activităţilor păcătoase. Dacă tinerii noştri aud în mod constant că poţi să rămâi în Hristos şi să fii mântuit în timp ce păcătuieşti, atunci păcatul nu mai este chiar atât de respingător. Ei ajung la o întrebare fundamentală: „Ce este absolut necesar pentru mine ca să fiu mântuit?” Iar răspunsul pe care li-l oferim este „Doar îndreptăţirea”. Sfinţirea, maturitatea şi ascultarea vor veni mai târziu, probabil după mulţi ani de înaintare, treptat, pe măsură ce vor apare roadele cele bune. Concentraţi-vă asupra îndreptăţirii, iar ascultarea îşi va purta singură de grijă. Desigur, problemele legate de stilul nostru de viaţă nu se limitează la tineri. Avem probleme cu păzirea Sabatului, folosirea alcoolului, divorţul şi recăsătorirea şi o mulţime de alte dificultăţi ale „sfinţirii, în biserica din întreaga lume. Atât timp cât vom continua să învăţăm că sfinţirea nu ne face vrednici pentru cer, ci este un rod al mântuirii, problemele stilului nostru de viaţă nu vor face decât să se înmulţească.

 Acum, urmează să prezentăm câteva declaraţii foarte clare din Spiritul Profeţiei. În timp ce le veţi citi, comparaţi cu atenţie fiecare dintre acestea, cu afirmaţiile citate anterior. „Comiterea cu voie a unui păcat cunoscut aduce la tăcere glasul Duhului şi desparte sufletul de Dumnezeu. Oricare ar fi sentimentele de extaz ale experienţelor religioase, Domnul Isus nu poate locui în inima care desconsideră legea divină. . . . Noi nu putem fi nici o clipă în siguranţă, dacă ne despărţim de Hristos” (MYP 114-115). „Dar comiterea oricărui păcat cunoscut, neglijarea datoriilor cunoscute, în casă sau în afară, vor distruge credinţa şi vor rupe legătura sufletului cu Dumnezeu” (FLB 138). „Au fost cultivate simţăminte greşite şi a existat mândrie, mulţumire de sine, nerăbdare şi murmurări. Toate acestea ne despart de Dumnezeu” (GAG 139). „Când suntem învinşi şi când spiritul nerăbdării şi căutării greşelilor este favorizat, El (Satana) exaltă. . . . Aceasta îndurerează Duhul lui Dumnezeu şi ne desparte de Tăria noastră” (UL 35). „Orice păcat din ei, îi desparte de Dumnezeu” (5T 661). „Fiecare gând necurat, fiecare poftă pătimaşă, despart sufletul de Dumnezeu, deoarece Domnul Hristos nu va putea niciodată să aşeze haina neprihănirii pe umerii unui păcătos, pentru a-i ascunde diformitatea” (OHC 214). „Este bine să vă întrebaţi, cu seriozitate şi teamă‚ ‚Oare nutresc eu invidie, oare am îngăduit eu ca gelozia să-şi găsească locul în inima mea?’ (Letter 55, 1886). „În clipa în care ne despărţim de Dumnezeu prin păcat, adică prin încălcarea legii, Satana preia controlul minţii noastre” (RH 12 iulie, 1887). „Cel mai vag interes faţă de nelegiuirea favorizată în inimă, ne va lipsi de comuniunea şi ajutorul Cerului” (RH 27 martie, 1888). „Când dăm curs nerăbdării, noi alungăm Duhul lui Dumnezeu din inima noastră şi facem loc atributelor lui Satana” (2SM 236). „Păcatul este din iad; şi dacă este îngăduit, Satana este primit în suflet, pentru a aprinde acolo, chiar flăcările iadului” (41 345). „Dacă îi acordăm (lui Satana) cel mai mic semn de încurajare. . . el va lua în stăpânire mintea, şi apoi, chiar dacă noi credem că suntem conduşi în mod minunat de către Domnul, vom fi înşelaţi” (RH 9 iulie, 1908).

 Este prea clar ca să putem comite vreo greşeală de înţelegere. Păcatul ne desparte de Dumnezeu. Când păcatul este favorizat, Satana preia conducerea inimii, iar Duhul lui Dumnezeu este alungat. Cum am putea crede vreodată că suntem într-o stare de mântuire, în timp ce păcătuim? Suntem avertizaţi chiar şi cu privire la faptul că este posibil să trăim sentimente religioase extatice şi, fiind în această stare de spirit, să credem că Domnul ne conduce. Auto-amăgirea şi raţionamentele justificative sunt componentele principale ale încercărilor lui Satana de a ne amăgi şi de a ne atrage într-un fals simţământ de siguranţă.

 Cu privire la starea noastră de îndreptăţire în timp ce păcătuim, există de asemenea câteva declaraţii, la fel de clare. „Continua predare a voinţei şi continua ascultare constituie calea prin care este păstrată binecuvântarea îndreptăţirii” (1SM 397). Nici un om care Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi se teme de El, nu va continua să încalce legea în vreo privinţă. Oricare ar putea fi declaraţia lui, el nu este îndreptăţit, ceea ce înseamnă iertat” (MLT 250). „Pentru ca omul să păstreze îndreptăţirea este necesară o continuă ascultare” (1SM 366). „Noi nu trebuie să fim mulţumiţi, până când nu am mărturisit fiecare păcat cunoscut, iar apoi este privilegiul şi datoria noastră să credem că Dumnezeu ne acceptă” (RH 4 septembrie, 1883). „Fiecare fărădelege duce sufletul într-o stare de condamnare şi provoacă dezaprobarea divină” (4T 623).

 Este limpede precum cristalul, că starea de îndreptăţire şi ascultare sunt la fel de legate între ele, ca hidrogenul şi oxigenul din apă. Acolo unde lipseşte ascultarea, nu există nici o îndreptăţire. Noi suntem acceptaţi de Dumnezeu, doar atunci când păcatele noastre sunt mărturisite, ceea ce nu are loc în timp ce participăm la ele. Fiecare păcat pe care alegem să-l înfăptuim, poartă cu sine pedeapsa condamnării. Indiferent cât de ingenioase ar fi explicaţiile şi interpretările, credinţa evanghelică nu poate fi susţinută de Spiritul Profeţiei. În timp ce ucenicii se certau cu privire la cel care să fie mai mare dintre ei şi, în timp ce inimile lor erau pline de mândrie şi gelozie, ei erau nesfinţiţi, neîndreptăţiţi şi nemântuiţi. Mântuirea lor putea fi restabilită numai după mărturisire şi pocăinţă. Până la Cinzecime, ucenicii, pur şi simplu, nu şi-au păstrat o relaţie statornică cu Hristos.

 Rezumatul tuturor acestor declaraţii poate fi găsit în MH 180. „Viaţa Sa (a lui Hristos) declară că natura umană, unită cu natura divină, nu poate păcătui”. Nu este suficient de uşor de înţeles că, atât timp cât exista în Domnul Hristos, legătura divino-umană făcea imposibil păcatul? Atunci, de ce să fie diferită în vreun fel legătura divino-umană în ceea ce ne priveşte? Va păcătui natura divină din noi, dacă nu a făcut-o în Domnul Hristos? Deci, când păcătuim, este clar că am rupt cumva legătura, iar cea dintâi dintre priorităţile noastre ar trebuie să fie refacerea legăturii. „Asprimea, duritatea în cuvinte sau comportament, vorbirea de rău, cuvintele pătimaşe, nu pot exista în sufletul care priveşte spre Isus” (YI 10 februarie, 1898). Cu alte cuvinte, comportamentul necreştinesc şi o relaţie veritabilă cu Domnul Hristos sunt incompatibile. Putem avea sau una sau alta, dar nu ambele în acelaşi timp.

 Probabil că este bine să privim un tablou mai amplu. Păcatul nu ne priveşte numai pe noi şi propria mântuire. Păcatul înseamnă dezonorarea lui Dumnezeu şi dovada faptului că, în marea luptă, Satana are dreptate când spune că legea lui Dumnezeu nu poate fi păzită, îndeosebi de către cei care au o natură căzută. Cum poate fi Dumnezeu îndreptăţit, dacă poporul Lui dovedeşte în cea mai mare parte a timpului, că Satana are dreptate? Din acest motiv, păcatele credincioşilor sunt cu mult mai grave decât păcatele celor necredincioşi. Ele dovedesc că legea lui Dumnezeu şi puterea Lui nu reuşesc să învingă amăgirile Satanei. Dacă legătura dintre divin şi uman nu demonstrează că harul lui Dumnezeu are o putere mai mare decât Satana, care este sensul acesteia, în cele din urmă? Îndreptăţirea şi sfinţirea constituie calea prin care Dumnezeu îşi dezvăluie puterea de a transforma şi restaura, nu doar aceea de a ierta şi de a trece cu vederea.

 Legalismul a fost o problemă serioasă pentru adventişti, dar acum ne confruntăm cu o problemă şi mai serioasă. Falsa siguranţă va distruge mult mai mulţi adventişti decât a distrus legalismul vreodată. Falsa siguranţă este în prezent, cel mai mare vrăjmaş al nostru şi amăgirea cu cel mai mare succes a Satanei. Iar falsa siguranţă alimentează concepţia evanghelică că îndreptăţirea mântuieşte, iar sfinţirea este rodul mântuirii.

 Toate acestea ar putea fi foarte descurajatoare pentru noi, cu o singură excepţie – iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este în căutarea permanentă a căilor de a ne respinge. El este un Dumnezeu care caută ceea ce este pierdut, care nu ne va părăsi, chiar şi atunci când ne răzvrătim contra Lui. Deşi Dumnezeu nu ne poate mântui în păcat, El continuă să ne iubească şi să ne atragă la Sine. Când cădem, există două metode prin care putem trata păcatul nostru. Metoda omenească – metoda Satanei – este justificarea şi scuzarea păcatului. Aceasta este metoda despărţirii de Dumnezeu, iar despărţiţi de El nu poate exista mântuire. Metoda corectă de a trata păcatul personal este aceea de a-l recunoaşte ca atare şi îndată ce are loc. Înţelegem că L-am dezonorat încă odată pe Dumnezeu şi că i-am dat dreptate Satanei, şi cădem imediat pe genunchi în pocăinţă profundă. Un singur lucru ar trebui să ne înspăimânte în această viaţă muritoare, ca nu cumva să ne alunece mâna din mâna Tatălui nostru ceresc. Îi cerem îndată lui Dumnezeu să plece spre noi, să caute mâna noastră întinsă după ajutor şi să ne aducă încă odată în siguranţă. Nimic altceva nu contează – nici eul, nici reputaţia, nici imaginea noastră – cu excepţia refacerii legăturii cu Dumnezeu. Atât timp cât această legătură este păstrată, noi putem avea o siguranţă deplină a mântuirii. Aceasta înseamnă că trebuie să ne ocupăm de tratarea păcatului nostru, nu doar să presupunem că el va dispare. Trebuie să-i îngăduim lui Dumnezeu să rezolve problema păcatului din noi. „În momentul în care comiteţi păcatul, trebuie să alergaţi direct la tronul harului şi să-i vorbiţi lui Isus despre el” (ST 15 februarie, 1892).

 Dar ce putem spune despre o persoană care păcătuieşte şi nu are posibilitatea de a se pocăi înainte de moarte? Să zicem că îşi pierde cumpătul şi este ucis într-un accident. Noi venim cu tot felul de teorii pentru a rezolva această situaţie ipotetică. Teoria noastră preferată este că Dumnezeu cunoaşte direcţia vieţii sale în ansamblu şi, ca urmare, ignoră faptul că şi-a pierdut cumpătul. Să ascultăm răspunsul lui Dumnezeu la această dificilă problemă. „Satana a căutat să vă rănească şi să vă distrugă, şi chiar să vă ia viaţa; dar Mântuitorul vostru v-a apărat de nenumărate ori, ca să nu fiţi nimiciţi când inima voastră era plină de furie satanică, când limba voastră rostea cuvinte de amărăciune şi necredinţă împotriva Bibliei şi împotriva adevărului pe care l-aţi susţinut mai înainte” (5T 338). „Îngerii nu lasă niciodată pe cel ispitit pradă vrăjmaşului care, dacă i s-ar permite, ar distruge vieţile oamenilor. Atât timp cât există o speranţă, oamenii sunt păziţi de inteligenţele cereşti, până când aceştia se opun Duhului Sfânt spre pierzarea lor veşnică” (OHC 23). „Dacă oamenii îi cedează vrăjmaşului şi nu fac nici un efort de a i se opune, îngerii lui Dumnezeu nu pot face altceva decât să ţină la distanţă oştirile Satanei, ca să nu-i nimicească, până când, celor aflaţi în pericol li se va da mai multă lumină, pentru a-i face să se trezească şi să caute ajutorul cerului” (1T 345). Răspunsul se întemeiază pe iubirea lui Dumnezeu, nu pe credinţa evanghelică. Noi nu suntem mântuiţi în timp ce păcătuim, dar, atât timp cât mai există o speranţă a pocăinţei, Dumnezeu ne va ocroti. Dumnezeu îi ocrotea pe ucenicii care păcătuiau, El l-a ocrotit pe David când a păcătuit şi nu va face mai puţin pentru noi. Orice om sincer va avea o şansă de pocăinţă înainte de moarte. Aceasta este făgăduinţa lui Dumnezeu, iar noi trebuie să ne încredem în ea, nu în falsele evanghelii.

 Oricine vă spune că există siguranţă în neascultare, vă învaţă o evanghelie falsă, care reprezintă un pericol cu mult mai serios decât ziua falsă de închinare. În cer vor fi mulţi oameni care n-au păzit niciodată Sabatul, dar nu va fi nici un om neascultător. Acesta este motivul pentru care Satana încearcă în mod disperat să înlocuiască evanghelia adevărată cu una falsă. El nu are nevoie să atace doctrina Sabatului, a stării omului în moarte sau a celei de a doua veniri. Tot ceea ce are de făcut este să distrugă evanghelia adventismului şi, dacă reuşeşte, ne-a destinat pentru totdeauna blestemului, pur şi simplu deoarece, fără Evanghelia veşnică, adventismul nu va mai avea nici o cale de a-şi împlini misiunea. Acesta este modul în care Satana încearcă să-i înşele „chiar şi pe cei aleşi” din zilele noastre. Aleşii aud cum aceia în care au avut încredere şi pe care i-au respectat, proclamă o evanghelie falsă, iar această evanghelie este foarte ispititoare. Fie ca Dumnezeu să ne ajute în pericolul în care ne aflăm!

 Unii se întreabă, cum pot deosebi adevărul de eroare, când există atâtea persoane demne de încredere care prezintă idei contradictorii. Cea mai bună cale de a judeca lucrarea unui profesor nu se raportează la ceea spune el. Cea mai eficientă cale de a decide eroarea sau adevărul este aceea de a urmări efectul concret al soliei asupra celor care o cred. Nu vă concentraţi asupra câtorva extremişti care duc solia la fanatism, ci priviţi la ceea ce se întâmplă în general, în rândul celor ce acceptă solia. În ultimii douăzeci de ani, credinţa evanghelică a avut un impact puternic asupra Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, prin urmare, avem posibilitatea de a examina rezultatele acestei evanghelii în viaţa membrilor ei. O seria de analişti denominaţionali ne-au avertizat că nu înmânăm prea bine generaţiei viitoare torţa. Îi învăţăm pe cei din generaţia viitoare cum să fie creştini, dar nu şi despre locul vital al Adventismului în împlinirea profeţiei. Am început să devenim o parte din curentul major al creştinătăţii. Aşa cum se exprima cineva, noi devenim încă o biserică gri, într-o mare de biserici gri. Multă vreme, Adventismul a fost cunoscut pentru înaltele lui standarde privitoare la stilul de viaţă, dar noi am ajuns atât de speriaţi de legalism, încât am eliminat aceste standarde, unul cât unul. Permitem ca valorile culturii populare să înlocuiască valorile pe care Adventismul le-a susţinut în prima lui sută de ani. Pe scurt, ne aflăm într-un pericol serios de a ne pierde identitatea şi raţiunea de a exista. Conceptele privitoare la ispăşirea finală şi îndreptăţirea lui Dumnezeu, nu numai că sunt ignorate, dar şi contrazise. Părerea mea este că aceste efecte constituie rezultatul direct al popularizării credinţei evanghelice în mijlocul nostru. Această evanghelie îşi aduce roadele. Ea ne învaţă că doctrinele şi standardele nu sunt esenţiale pentru mântuire şi că tot ceea ce este importat este o „relaţie cu Hristos”. Dacă permitem ca această evanghelie să invadeze Adventismul în continuare, destinul nostru este acela de a veghea moartea lente a mişcării profetice rânduite de Dumnezeu.

 

Într-un articol din Adventist Review (august, 1996), Robert Folkenberg ne atrăgea atenţia asupra unei persoane care nu a avut nici o legătură cu Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, dar care ne-a spus ceva de o importanţă vitală.

 „Când Domnul Hristos cheamă un om, El îi cere: vino şi mori”. Aceste cuvinte devin chiar mai puternice când înţelegem că au fost scrise de către un tânăr teolog german pe nume Dietrich Bonhoeffer, care a fost ucis de nazişti în ultima parte a celui de-al doilea război mondial. Deşi ar fi putut să se bucure de un post sigur şi confortabil, ca profesor într-unul dintre Seminariile americane, Bonhoeffer şi-a pierdut viaţa luptând împotriva unui regim pe care îl considera o antiteză a oricărui principiu venit din partea lui Isus Hristos. Arestat pentru activitatea sa anti-nazistă, Bonhoeffer a stat într-o închisoare a Gestapo-ului timp de doi, înainte de a fi omorât prin spânzurare, în aprilie, 1945, cu o săptămână înainte ca Aliaţii să elibereze lagărul. El a înţeles mai bine ca oricine semnificaţia propriilor lui cuvinte „Când Domnul Hristos cheamă un om, El îi cere: vino şi mori”. În această declaraţie, Bonhoeffer a surprins esenţa uceniciei creştine, şi anume, moartea faţă de eu şi deplina predare faţă de voinţa lui Dumnezeu, în credinţă şi ascultare. 

 În cartea sa de căpătâi, The Cost of Discipleship, Bonhoeffer a rostit câteva lucruri pe care Adventismul din zilele noastre are o foarte mare nevoie să le audă. „Harul ieftin este duşmanul de moarte al bisericii noastre. Luptăm astăzi pentru un har preţios”. Ce voia de fapt să spună el prin expresia „har ieftin”? „Singurul om care are dreptul să spună că este îndreptăţit doar prin har, este cel care a părăsit totul pentru a-L urma pe Hristos. Un asemenea om ştie că invitaţia la ucenicie este un dar al harului şi că această chemare nu poate fi despărţită de har. Dar cei care încearcă să folosească harul ca o scuză pentru a nu-L urma pe Domnul Hristos, pur şi simplu, se înşeală singuri”.

 Bonhoeffer se concentra în special asupra celor întâmplate în biserica creştină din cauza harului ieftin. „Dar, oare înţelegem noi faptul că acest har ieftin s-a întors împotriva noastră, asemenea unui bumerang? Preţul pe care trebuie să-l plătim astăzi, sub forma căderii bisericii organizate, nu este altceva decât consecinţa inevitabilă a strategiei noastre, prin care facem ca harul să fie disponibil tuturor şi pentru un preţ prea mic. . . . Harul ieftin s-a transformat într-o lipsă de milă evidentă în Biserica noastră Evanghelică. Acest har ieftin nu a fost mai puţin dezastruos pentru viaţa noastră spirituală individuală. În loc de a deschide calea pentru Hristos, el a închis-o. În loc de a ne chema să-L urmăm pe Hristos, el ne-a întărit în neascultare. Probabil că la început am auzit chemarea de a-L urma şi, la porunca Lui, chiar am făcut câţiva paşi pe calea uceniciei, dar numai pentru a descoperi obstacolul harului ieftin. Nu a fost acesta un moment greu şi lipsit de îndurare? Singurul efect pe care l-a putut avea asupra noastră un asemenea concept, a fost acela de a ne împiedica pe calea progresului şi de a ne atrage spre nivelul mediocru al lumii, de a ne distruge bucuria uceniciei, spunându-ne că urmăm o cale aleasă de noi, că ne irosim puterea şi ne disciplinăm în zadar, – toate acestea fiind, nu numai lipsite de folos, ci şi extrem de periculoase. În cele din urmă, ni s-a spus că mântuirea noastră a fost deja realizată prin harul lui Dumnezeu. Mucul care mai ardea încă, a fost stins fără milă. . . . Bazându-se pe harul ieftin, ei au fost împiedicaţi pentru totdeauna să ajungă la cunoaşterea harului preţios”. Nu auzim aceeaşi solie în Adventismul din zilele noastre? A vorbi despre ascultare este considerat legalism. Trebuie să ne concentrăm asupra iubirii şi acceptării. În cele din urmă, tot ceea ce este legat de mântuire a fost realizat pe cruce.

 „Înşelaţi şi slăbiţi, oamenii au simţit că erau mai puternici, pentru că se aflau în posesia harului ieftin, în timp ce, în realitate, pierduseră puterea de a trăi o viaţă de ucenicie şi ascultare. Conceptul harului ieftin a însemnat distrugerea mai multor creştini decât orice merit al faptelor”. De aceea este atât de periculos harul ieftin. Când cineva are o siguranţă falsă a mântuirii, nu mai doreşte nimic altceva, pentru că se simte atât de bine. Harul preţios, care implică predarea şi ascultarea, este privit ca fiind fanatism. Şi, cât de fascinant este faptul că, în urmă cu cincizeci de ani, vorbind într-un context total diferit, pentru o biserică total diferită, Bonhoeffer avertiza că harul ieftin este cu mult mai distrugător decât legalismul. Ascultăm noi aceste cuvinte?

 Dar ce este de fapt harul ieftin? În ceea ce ne priveşte, este natural să declarăm că nu credem în harul ieftin. Nu credem ideea că Domnul Hristos a realizat totul şi că noi nu trebuie să facem nimic. Citiţi cu mare atenţie modul în care Bonhoeffer explica maniera în care acţionează acest concept.

  A descrie condiţia în care este posibilă credinţa este doar o modalitate de descrie o situaţie în care următoarele două propoziţii sunt interdependente şi la fel de adevărate: numai cel care crede este ascultător, şi numai cel care este ascultător, crede. Este întru totul nebibilic să susţinem prima propoziţie, fără cea de a doua. Când ni se spune că ascultarea este posibilă doar atunci când există credinţă, noi credem că înţelegem. Nu urmează ascultarea, credinţei, asemenea rodului bun care creşte într-un pom bun? Mai întâi credinţa, apoi ascultarea. Dacă prin aceasta dorim să spunem că ceea ce îndreptăţeşte este credinţa, şi nu actul ascultării, totul este bine, deoarece aceasta este o presupoziţie esenţială şi inevitabilă a tot ceea ce urmează. Dacă, pe de altă parte, facem o distincţie cronologică între credinţă şi ascultare, şi spunem că ascultarea este consecutivă credinţei, noi separăm una de cealaltă şi astfel ajungem la o problemă de ordin practic: când trebuie să înceapă ascultarea? Ascultarea rămâne separată de credinţă. Din perspectiva îndreptăţirii, o asemenea separare este necesară, dar niciodată nu trebuie să pierdem din vedere unitatea lor în esenţă. Deoarece credinţa este reală, doar acolo unde există ascultare, niciodată fără aceasta, iar ascultarea nu este altceva decât credinţa în acţiune. Prin urmare, având în vedere că nu putem vorbi în mod corespunzător despre ascultare ca fiind consecinţa credinţei şi, având în vedere că nu trebuie să uităm niciodată unitatea indisolubilă dintre cele două, trebuie să plasăm presupoziţia că numai cel care crede este ascultător, alături de presupoziţia că numai cel care este ascultător, crede. În primul caz, credinţa este condiţia ascultării; în cel de-al doilea, ascultarea este condiţia credinţei. . . . În cele din urmă, primul pas al ascultării se dovedeşte a fi un act al credinţei în cuvântul lui Hristos. Dar am înţeles complet greşit natura harului, dacă am presupus că acest prim pas nu a fost necesar, pe motivul că credinţa deja exista. Împotriva acestei idei suntem nevoiţi să declarăm în mod categoric că pasul ascultării trebuie făcut înainte ca credinţa să fie posibilă. Dacă nu ascultă, nici un om nu poate să creadă, (pp. 40, 75).

 Observaţi cu mare atenţie ideea exprimată aici. Dacă noi considerăm că ascultarea este un rod al credinţei care îndreptăţeşte, atunci am separat credinţa de ascultare, spunând că ascultarea nu mai este esenţială pentru mântuire. Logic vorbind, ascultarea poate începe chiar şi la zece ani după îndreptăţire, pentru că nu este o parte a îndreptăţirii. Să ne amintim, de asemenea, că miezul credinţei evanghelice este ideea că ascultarea nu constituie un semn al îndreptăţirii, ci un rod al îndreptăţirii. Bonhoefferr atacă aici tocmai esenţa credinţei evanghelice.

 Ce este de fapt harul ieftin, în conformitate cu Bonhoeffer? Învăţătura că ascultarea urmează după credinţă, aşa cum cresc roadele bune într-un pom bun. Învăţătura că ascultarea este rezultatul şi nu condiţia mântuirii. Aceasta, spunea el, distruge biserica şi provoacă pierderea mai multor suflete decât legalismul. Probabil că este important să ne aducem aminte că concluziile sale erau întemeiate în exclusivitate pe dovezi biblice. El înţelegea în mod clar relaţia de unitate dintre credinţă şi ascultare. A le separa înseamnă a susţine harul ieftin. În lumina acestei înţelegeri, oare nu este harul ieftin predicat pretutindeni în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea?

 Cât de important este să ne amintim încă odată că credinţa este reală numai acolo unde există ascultare şi că credinţa devine credinţă numai în actul ascultării. Prin urmare, este evident că ascultarea constituie condiţia existenţei credinţei. De la Abel, la Noe, Avraam, Davin şi până la Mântuitorul, Biblia este plină de exemple ale acestei legături strânse. Concepţia evanghelică nu poate fi alcătuită decât printr-o separare artificială a acestui fapt evident.

 Biblia, pur şi simplu, nu înlocuieşte iubirea cu sfinţirea. Dacă renunţăm la orice impuritate şi necurăţie, adevărata iubire şi sfinţirea merg mână în mână. Când pierdem dorinţa de a fi sfinţi, doctrina sfinţirii s-a spulberat. Inspiraţia ne aminteşte că „sfinţirea inimii şi curăţia vieţii au fost marele subiect al învăţăturii lui Hristos. . . . Desăvârşirea, sfinţenia, nimic mai puţin decât aceasta, nu le va da succesul în împlinirea principiilor pe care El li le-a dat”. (2T 445).

 Aş dori să adresez următoarea recomandare practică privitoare la implicarea personală în procesul îndreptăţire-sfinţire. „Ceea ce trebuie să faceţi, este să vă predaţi voinţa, voinţei Domnului Isus Hristos; şi îndată ce faceţi aceasta, Dumnezeu o va lua în stăpânire şi va lucra în voi, atât voinţa, cât şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere. Apoi, întreaga voastră natură va fi adusă sub controlul Duhului lui Hristos; chiar şi gândurile voastre Îi vor fi supuse. Nu puteţi să vă controlaţi impulsurile şi emoţiile aşa cum aţi vrea, dar puteţi să vă controlaţi voinţa şi puteţi face o totală schimbare în viaţa voastră. Prin predarea voinţei voastre lui Hristos, viaţa voastră va fi ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi unită cu puterea care este mai presus de toate stăpânirile şi de toate domniile” (ST 514). Chiar dacă deosebirile teologice sunt greu de înţeles, noi putem face aceasta. Îi putem preda voinţa noastră lui Isus. Îi putem îngădui să ia în stăpânire pe deplin viaţa noastră. Îi putem permite să înfăptuiască buna Sa lucrare în noi. Numai în felul acesta vom avea putere împotriva naturii noastre căzute şi împotriva Satanei. Dacă nu vom face nimic altceva decât să-I predăm lui Isus voinţa noastră, în fiecare zi, vom avea o putere mai mare decât suntem în stare să o explicăm şi nu va trebui să ne bazăm pe o evanghelie falsă care să ne ofere o siguranţă falsă a mântuirii. Calea lui Dumnezeu este întotdeauna mai bună decât planurile omeneşti. Fie ca evanghelia lui Avraam, a lui Isus şi a lui Pavel să fie evanghelia noastră astăzi.

Primul lucru pe care trebuie să-l ştim cu privire la îndreptăţirea prin credinţă se află în Romani 4:6-8: „Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. ‚Ferice’, zice el, ‚de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” Dumnezeu nu ne pedepseşte pentru păcatele noastre. Păcatele noastre sunt iertate. Noi nu mai suntem nişte păcătoşi vinovaţi. Aceasta este primul aspect pe care trebuie să-l înţelegem cu privire la îndreptăţirea prin credinţă. Este aspectul declarativ al îndreptăţirii. Dumnezeu ne declară iertaţi.

„Când păcătosul pocăit şi umilit înaintea lui Dumnezeu, înţelege valoarea ispăşirii aduse de Domnul Hristos pentru el şi acceptă această ispăşire a fiind unica lui speranţă în viaţa aceasta şi cea viitoare, păcatele lui sunt iertate. Aceasta este îndreptăţirea prin credinţă. . . . Iertarea şi îndreptăţirea sunt unul şi acelaşi lucru. Prin credinţă, păcătosul trece din situaţia de răzvrătit, copil al păcatului şi al Satanei, la aceea de supus credincios al lui Isus Hristos, nu datorită unei bunătăţi moştenite, ci pentru că Hristos îl acceptă ca fiind copilul Lui, prin adopţie” (6BC 1071). Îndreptăţirea este iertarea de păcat, este adopţia în familia lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu ne iartă pe deplin, fără nici un merit din partea noastră. Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem cu privire la îndreptăţirea prin credinţă este că aceasta înseamnă absolvirea de pedeapsa şi vinovăţia păcatului. Nimic din ceea ce am putea face în prezent sau în viitor, nu poate ispăşi păcatele noastre din trecut. Dumnezeu, pur şi simplu, ne iartă.

„Harul lui Hristos este oferit fără plată, îndreptăţindu-l pe cel păcătos, fără vreun merit sau vreo pretenţie din partea acestuia. Îndreptăţirea este o iertare deplină şi completă a păcatului. Chiar în momentul în care păcătosul Îl acceptă pe Hristos, prin credinţă, el este iertat. Neprihănirea Domnului Hristos îi este atribuită, iar păcătosul nu mai trebuie să se îndoiască de harul iertător al lui Dumnezeu” (6BC 1071).

Cel de-al doilea lucru care trebuie înţeles cu privire la îndreptăţirea prin credinţă se află în Epistola către Tit 3:5-7. „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice”. Să urmărim cu atenţie modul în care ne mântuieşte Dumnezeu. Când înfăptuieşte Dumnezeu curăţirea naşterii din nou? Când intrăm în apa botezului? Sau botezul este o curăţire a unei inimi deja înnoite? Nu a experimentat tâlharul de pe cruce această înnoire, în ciuda faptului că nu a putut fi botezat? Naşterea din nou este o experienţă a inimii – o transformare deplină. Ea se petrece în minte şi schimbă toate valorile şi atitudinile noastre. Duhul Sfânt înnoieşte mintea noastră. Interesul nostru nu se mai concentrează asupra eului, ci asupra lui Hristos şi asupra semenilor. Din acest moment, avem gândul lui Hristos.

Noi suntem îndreptăţiţi şi avem viaţa veşnică, după ce Domnul Hristos şi Duhul Sfânt realizează curăţirea şi înnoirea noastră. Există însă, în experienţa îndreptăţirii, şi ceva mai mult decât iertarea de păcatele din trecut? Aceasta este o îndreptăţire trăită în viaţa lăuntrică. Observaţi că îndreptăţirea prin credinţă urmează după regenerarea şi înnoirea noastră.

Domnul Isus a descris experienţa aceasta în Ioan 3:3, în mod simplu: „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu”. Experimentarea îndreptăţirii prin credinţă înseamnă, în esenţă, naşterea din nou. Naşterea din nou, însă, nu are loc după îndreptăţire, ci este chiar îndreptăţirea însăşi.

„Iertarea lui Dumnezeu nu este doar un simplu act juridic, prin care El ne declară absolviţi de condamnare. Nu este doar iertarea de păcat, ci reabilitarea din starea de păcat. Ea este efectul iubirii răscumpărătoare, care transformă inima. David avea o concepţie corectă despre iertare, când se ruga: ‚Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!’ Psalmii 51:10” (MB 114). Iertarea lui Dumnezeu este declarată, dar există mai mult decât atât. Este reabilitarea, restaurarea şi înnoirea omului. Este crearea unei inimi noi înăuntrul nostru. Îndreptăţirea prin credinţă ne declară neprihăniţi şi ne transformă, în acelaşi timp. Iertarea este o schimbare interioară.

„În noi înşine, suntem nişte păcătoşi, dar, în Hristos, suntem neprihăniţi. Când ne Dumnezeu ne consideră neprihăniţi, prin atribuirea neprihănirii lui Hristos, El ne declară drepţi şi ne tratează ca pe nişte oameni drepţi. . . . Ca urmare, a fi îndreptăţit prin credinţă, înseamnă a fi împăcat cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (1SM 394). Această concepţie nu este în armonie cu definiţiile obişnuite ale îndreptăţirii, în lumea creştină din zilele noastre. Ea ne spune că Dumnezeu ne face neprihăniţi chiar atunci când ne declară astfel. A fi Îndreptăţit prin credinţă înseamnă a fi făcut neprihănit. Teologia actuală spune că îndreptăţirea înseamnă a fi declarat neprihănit, iar transformarea urmează după aceea, prin sfinţire. Observaţi, însă, că noi suntem făcuţi neprihăniţi prin atribuirea neprihănirii lui Hristos. Prin urmare, atribuire înseamnă, în mod clar, mai mult decât o declaraţie legală. Îndreptăţirea prin credinţă ne face neprihăniţi pe dinăuntru, în acelaşi timp în care ne declară neprihăniţi din punct de vedere legal.

„Când păcătosul, atras de puterea lui Hristos, se apropie de crucea înălţată, şi se închină în faţa ei, are loc o nouă creaţie. El primeşte o inimă nouă şi devine o creatură nouă în Hristos Isus. . . . Dumnezeu însuşi este Acela care îl îndreptăţeşte pe cel ce crede în Isus. Romani 3:26” (COL 163). Îndreptăţirea prin credinţă înseamnă a primi o inimă nouă din partea lui Dumnezeu, a deveni o creatură nouă. Aceasta este punctul în care are loc încercarea majoră de a separa puterea transformatoare a Duhului Sfânt, de experienţa îndreptăţirii, pentru a plasa puterea transformatoare, în cadrul procesului de sfinţire. Dar, în aceste declaraţii inspirate, descoperim că a fi transformat şi a fi făcut neprihănit sunt experienţe care aparţin aceluiaşi proces al îndreptăţirii prin care Dumnezeu ne declară neprihăniţi. Îndreptăţirea prin credinţă este, pur şi simplu, o altă denumire pentru naşterea din nou, crearea din nou, zidirea unei noi inimi.

„Primind neprihănirea Lui atribuită, prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt, noi devenim asemenea Lui” (6BC 1098). Observaţi că atribuirea neprihănirii se realizează prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt. În zilele noastre, unii doresc să spună că noi suntem îndreptăţiţi de către Hristos şi sfinţiţi de către Duhul Sfânt. Dar inspiraţia nu susţine nicăieri această separare a lucrării lui Hristos, de lucrarea Duhului Sfânt. Ambii sunt implicaţi, atât în experienţa îndreptăţirii, cât şi în aceea a sfinţirii. Prin urmare, este limpede faptul că atribuirea îndreptăţirii constituie mai mult decât a creditarea neprihănirii.

„A fi iertat în felul în care iartă Domnul Hristos, nu înseamnă doar a fi absolvit de vină, ci înnoit în spirit şi minte. Domnul spune: ‚Vă voi da o inimă nouă’. Chipul lui Hristos trebuie întipărit în fiecare minte, în fiecare inimă şi în fiecare suflet” (RH 8-19-1890). A ierta înseamnă a înnoi. Este exact aşa cum citim.

Primul aspect al îndreptăţirii este absolvirea – iertarea de păcatele noastre. Cel de-al doilea aspect al îndreptăţirii este transformarea trăită prin experienţa naşterii din nou. Îndreptăţirea prin credinţă este atât declararea, cât şi experimentarea. Cea mai frecventă înţelegere a îndreptăţirii prin credinţă se limitează doar la primul aspect. Cel de-al doilea aspect – naşterea din nou – este considerat o parte a procesului de sfinţire. Aceasta înseamnă că putem fi îndreptăţiţi şi mântuiţi, înainte de a avea loc naşterea din nou. Şi chiar dacă naşterea din nou nu schimbă viaţa noastră atât de deplin cum ar trebui, noi continuăm să fim îndreptăţiţi şi mântuiţi. Aceasta separare nebiblică între a fi declarat neprihănirii şi a fi făcut neprihănit, îi încurajează pe creştini să tolereze păcatul în vieţile lor, mai mult decât oricare altă învăţătură, deoarece ei cred că sunt îndreptăţiţi, chiar şi atunci când în vieţile lor există păcate voite, deschise şi neiertate.

 În perioada anilor 1980, doi tineri au adus o solie specială pentru Biserica Adventistă. „În marele Său har, Domnul a trimis poporului Lui cea mai preţioasă solie, prin fraţii Waggoner şi Jones.

În marea Sa milă, Domnul Hristos a trimis prin fraţii Waggoner şi Jones, solia cea mai preţioasă. Această solie a avut rolul de a-L înfăţişa cu mai multă proeminenţă înaintea omenirii pe Mântuitorul înălţat ca jertfă pentru păcatele întregii lumi. Ea a prezentat neprihănirea prin credinţa în Siguranţa divină; a invitat oamenii să primească neprihănirea lui Hristos, care se exprimă în mod vizibil prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. . . . Toată puterea a fost dată în mâinile Sale, ca să le poată oferi oamenilor daruri bogate, împărtăşind făpturii omeneşti lipsite de ajutor, harul nepreţuit al propriei Sale neprihăniri. Aceasta este solia pe care Dumnezeu ne-a poruncit să o vestim lumii. Este solia celui de-al treilea înger, care trebuie proclamată cu glas tare şi însoţită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură. (TM 91-92). Solia este îndreptăţirea prin credinţă, care înseamnă împărtăşirea de către noi a neprihănirii lui Hristos. Mai mult, aceasta este Evanghelia veşnică ce trebuie vestită lumii în întreita solie îngerească. A împărtăşi presupune întotdeauna a primi şi a dărui; înseamnă mai mult decât a credita sau a considera. Deci, îndreptăţirea prin credinţă este împărtăşirea neprihănirii lui Hristos.

În cartea sa Hristos şi Neprihănirea Lui, la paginile 51 şi 57, E. J. Waggoner formulează în mod foarte simplu următoarea definiţie. „A îndreptăţi înseamnă a face neprihănit, sau a prezenta pe cineva ca fiind neprihănit. . . . Să învăţăm mai întâi lecţia privitoare la îndreptăţire, adică împărtăşirea neprihănirii”. Solia de la 1888 a fost în dezacord cu înţelegerea obişnuită a îndreptăţirii. Oare este posibil să ne aflăm în faţa a două evanghelii diferite, ambele concurând pentru a obţine alegerea noastră? Contrafacerea lui Satana în ceea ce priveşte Evanghelia, nu este mai puţin reală şi distructivă decât contrafacerea privitoare la ziua de închinare a lui Dumnezeu.

Adesea auzim comentarii de felul celei care urmează: „Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt îndreptăţit necondiţionat”. „Harul lui Dumnezeu este o acceptare necondiţionată din partea Lui”. „Ideea îndreptăţirii condiţionate este legalism”. Să comparăm aceste declaraţii cu scrierile inspirate.

„Nimeni să nu spună că nu există nici o condiţie pentru mântuire. Există condiţii precise. . . . Sufletele noastre aflate în pericol trebuie să cunoască condiţiile prescrise de către Acela care Şi-a dat propria viaţă pentru a ne salva de la pierzare” (13MR 22). „Ascultarea constituie preţul principal al vieţii veşnice” (1888 Materials 1477). „Neprihănirea lui (Hristos) este atribuită doar celui ascultător” (6BC 1072). „Ascultarea necondiţionată este condiţia mântuirii” (ST 11-15-1899)”. . . . În îndreptăţirea celui ce crede în Isus, neprihănirea lui Dumnezeu este condiţionată de ascultarea sa viitoare faţă de legile guvernării lui Dumnezeu în cer şi pe pământ” (RH 4-24-1888). „Condiţiile pe temeiul cărora este făgăduită viaţa veşnică sunt exprimate în mod clar de la Geneza la Apocalips. . . Dumnezeu porunceşte: ‚Păzeşte poruncile mele ca să trăieşti’” (4RH 331). „Evanghelia care trebuie predicată oricărui neam, oricărei limbi şi oricărui popor prezintă adevărul în propoziţii clare, arătând că ascultarea este condiţia câştigării vieţii veşnice” (7BC 972). „Domnul Hristos a murit pentru a-i dovedi păcătosului că, atât timp cât continuă să păcătuiască, nu există nici o speranţă. Ascultarea faţă de toate cerinţele lui Dumnezeu constituie singura speranţă de iertare prin sângele lui Hristos” (UL 189). „Omul este îndreptăţit prin ascultarea desăvârşită a cerinţelor legii. Această ascultare este posibilă numai prin credinţă în Hristos” (IHP 146). „Făgăduinţele lui Dumnezeu se întemeiază pe anumite condiţii. . . . În timp ce ne străduim să fim ascultători, Dumnezeu răspunde cererilor noastre; dar El nu ne binecuvântează în neascultare” (ST 6-16-1890).

 Aceste declaraţii sunt atât de clare, încât nu au nevoie de explicaţii. Ascultarea constituie, în mod evident, o condiţie a mântuirii şi aceasta este evanghelia care trebuie să fie vestită întregii lumi. Oare, în lumina acestor declaraţii, mai putem îndrăzni să vorbim despre îndreptăţire şi despre acceptare din partea lui Dumnezeu?

 Cu mai bine de o sută de ani în urmă, A. T. Jones era unul dintre cei mai proeminenţi propovăduitori ai îndreptăţirii prin credinţă din rândurile noastre. În entuziasmul lui cu privire la darul fără plată al mântuirii oferite de Domnul Hristos, Jones a început să spună anumite lucruri cu privire la care Ellen White a trebuit să-l avertizeze. În Scrisoarea 4, 1893 (9 aprilie), scrisă din Noua Zeelandă, ea spunea: „Am participat la o întâlnire şi o mare adunare era acolo. În visul meu, tu prezentai subiectul credinţei şi al neprihănirii lui Hristos. Ai repetat de mai multe ori că faptele nu valorează nimic şi că nu există nici o condiţie. Problema era înfăţişată într-o asemenea lumină, încât am ştiut că minţile oamenilor vor fi încurcate şi că nu vor rămâne cu o impresie corectă cu privire la relaţia dintre credinţă şi fapte, şi m-am decis să-ţi scriu. Ai prezentat aceste lucruri într-o manieră prea insistentă. Îndreptăţirea, sfinţirea şi neprihănirea lui Hristos sunt primite cu anumite condiţii. Eu ştiu ce doreşti să spui, dar laşi o impresie greşită asupra multor minţi. Deşi faptele bune nu vor mântui nici măcar un singur suflet, este imposibil ca vreun suflet să fie mântuit fără fapte bune. . . . Deci, când spui că nu există nici o condiţie şi foloseşti unele expresii destul de ambigue, împovărezi minţile, iar unii nu pot înţelege consecvenţa declaraţiilor tale. Ei nu pot înţelege cum se pot armoniza aceste expresii, cu declaraţiile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Te rog, fii atent la aceste aspecte. Afirmaţiile tale insistente cu referire la fapte, nu vor face niciodată poziţia noastră mai puternică, pentru că mulţi te vor considera un extremist şi vei pierde lecţiile bogate pe care trebuie să le înveţi tocmai cu privire la aceste subiecte.

 Oamenii au o nevoie disperată să cunoască darul fără plată al neprihănirii lui Hristos. Dar, dacă prezentăm darul Evangheliei, fără a ne referi, în acelaşi timp, la condiţiile prin care poate fi primit acest dar, vom denatura mesajul Evangheliei şi îi vom conduce pe conducătorii noştri la o siguranţă falsă a mântuirii. Echilibrul necesar este exprimat în mod clar într-o altă declaraţie inspirată.

 „Deşi Dumnezeu poate fi drept şi, în acelaşi timp, să-l îndreptăţească pe cel păcătos prin meritele lui Hristos, nici un om nu-şi poate îmbrăca sufletul cu veşmântul neprihănirii lui Hristos, dacă practică păcate cunoscute sau îşi neglijează îndatoririle. Înainte ca îndreptăţirea să poată avea loc, Dumnezeu pretinde o predare totală a inimii şi, pentru ca omul să păstreze îndreptăţirea, trebuie să existe o ascultare continuă, printr-o credinţă vie şi activă, care lucrează prin iubire şi purifică sufletul” (1SM 366). Predarea deplină a inimii este, în mod evident, o altă condiţie a îndreptăţirii. Întreaga inimă trebuie consacrată lui Dumnezeu, şi nimic nu trebuie reţinut pentru sine. Trebuie să luăm decizia de a înceta definitiv să păcătuim. Apoi, pentru a rămâne în starea de îndreptăţire, următoarea condiţie este ascultarea. Dar, observaţi că această ascultare, nu se realizează doar prin eforturile noastre, ci vine prin credinţa în puterea lui Dumnezeu de a curăţi sufletele noastre. Hotărârea de a asculta ne aparţine întotdeauna. Cele două condiţii pentru a primi şi păstra îndreptăţirea sunt: predarea şi ascultarea. Fără îndeplinirea acestor condiţii, nu există îndreptăţire, indiferent cât de mult am pretinde aceasta. Altfel, ne aflăm în pericolul unei presupoziţii false, care nu este altceva decât o contrafacere a credinţei adevărate.

 Dar, nu este aceasta o formă subtilă de legalism, care face ca ascultarea să devină o parte a îndreptăţirii? Suntem noi mântuiţi, atât prin credinţă, cât şi prin fapte? Imaginaţi-vă că vă aflaţi la Cape Canaveral şi asistaţi la lansarea unei nave spaţiale. Care sunt cauzele determinante care fac nava să ajungă în spaţiu? Sunt motoarele puternice care o susţin. Oricât de minuţioase ar fi pregătirile pentru lansare, dacă motoarele nu funcţionează corect, nu se va întâmpla nimic. Dar, dacă funcţionează corect, nava spaţială va fi înălţată în spaţiu, indiferent dacă la bord se află sau nu cineva. Acum, dacă astronauţii doresc să participe la lansare, trebuie să întreprindă câteva acţiuni. Ei trebuie să îmbrace anumite costume, să urce în elevatorul care îi va transporta la intrarea în navă, apoi să păşească atent pe puntea care duce spre poartă şi, în cele din urmă, să ajungă la locurile special pregătite. Care dintre aceste acţiuni face ca astronauţii să ajungă în spaţiu? Dacă motoarele nu funcţionează, pot sta pe scaune trei luni, fără să părăsească platforma de lansare. Diferitele acte pe care trebuie să le întreprindă astronauţii pentru a pleca în spaţiu, nu constituie elementele ce propulsează zborul, ci condiţiile necesare unui zbor spaţial. Dacă speră să călătorească în spaţiu, trebuie să se conformeze cu precizie tuturor condiţiilor. Ce s-ar întâmpla dacă astronauţii ar decide că toate actele pe care trebuie să le îndeplinească sunt legaliste, că ar fi mai bine să plece în spaţiu, stând confortabil în camerele de control? Este mai mult decât evident că, dacă se doreşte ca zborul spaţial să aibă loc, sunt implicate atât cauzele determinante, cât şi condiţiile. Trebuie să înţelegem deosebirea dintre cauzele determinate şi condiţii.

 Aceste principii sunt identice cu cele implicate în îndreptăţirea prin credinţă. Care este cauza determinantă a îndreptăţirii noastre? Este predarea, sau ascultarea, sau chiar credinţa? Putem asculta în mod desăvârşit următorii cincizeci de ani, şi totuşi să nu fim nici măcar cu un centimetru mai aproape de viaţa veşnică. Singura cauză determinantă a îndreptăţirii este harul lui Dumnezeu, manifestat prin moartea ispăşitoare a Domnului Hristos pe cruce. Acesta este locul mântuirii. Dar, dacă nu îndeplinim condiţiile mântuirii – predarea şi ascultarea – noi refuzăm să ne aşezăm în locul în care se desfăşoară mântuirea, la cruce, iar mântuirea (altora) va avea loc fără noi. Moartea lui Hristos constituie cauza determinantă a mântuirii, în timp ce predarea şi ascultarea nu au nici un merit, dar fac posibilă mântuirea noastră, produsă de cauza determinantă. Mântuirea este determinată de har, nu de ascultare, dar ascultarea ne aşează acolo unde puterea crucii poate să ne lanseze în viaţa veşnică.

Este incorect să spunem că mai întâi suntem îndreptăţiţi şi mântuiţi şi, după aceea, ascultarea va urma în mod natural. Ce ar fi dacă astronauţii ar decide să amâne îndeplinirea condiţiilor pentru zborul spaţial, până după ce vor vedea motoarele rachetei propulsând racheta? Dacă dorim să fim îndreptăţiţi, trebuie să coordonăm în mod corespunzător cauza determinantă şi condiţiile mântuirii. Ambele sunt esenţiale, fiecare în rolul corespunzător.

 

Unii spun că noi avem siguranţa mântuirii, datorită iubirii necondiţionate a lui Dumnezeu. Este adevărat că Dumnezeu iubeşte fiecare fiinţă omenească în mod necondiţionat. De asemenea, este adevărat că orice speranţă pe care o putem avea cu privire la mântuire este întemeiată pe această iubire necondiţionată. Dar, oare, fiul risipitor, care fusese înconjurat de iubirea necondiţionată a tatălui pe întregul parcurs al vieţii sale imorale şi desfrânate, avea, în acea perioadă de timp, siguranţa mântuirii? El putea fi sigur de mântuirea personală, evident, numai după ce s-a întors în casa tatălui său. Prin urmare, nu este corect să spunem că putem avea siguranţa mântuirii datorită iubirii necondiţionate a lui Dumnezeu faţă de noi. În cele din urmă, Dumnezeu l-a iubit necondiţionat şi pe Iuda.

 Alţii preferă să spună că avem siguranţa mântuirii, datorită morţii lui Hristos pe cruce. Dar aici suntem confruntaţi cu aceeaşi problemă. Majoritatea celor pentru care a murit Domnul Hristos nu vor primi viaţa veşnică – nu vor fi mântuiţi. Înainte de moartea Sa, Domnul Hristos s-a rugat Tatălui să-i ierte pe executorii Săi de păcatul neştiinţei cu privire la ceea ce fac. Dar, realitatea este că cea mai mare parte dintre cei pentru care s-a rugat Hristos nu vor fi mântuiţi. Este evident faptul că, pentru a avea siguranţa mântuirii personale, trebuie să aibă loc ceva mai mult.

 Cât de adesea auzim cuvinte de genul celor care urmează: Ceea ce fac sau nu fac eu, nu are nici o legătură cu faptul că Isus mă acceptă sau nu. Aceasta este o tragică eroare în înţelegerea relaţiei corecte dintre cauza determinată şi condiţiile mântuirii noastre. Este adevărat că deciziile noastre nu au nici o legătură cu cauza mântuirii noastre, dar au legătură sub toate aspectele cu condiţiile mântuirii noastre. Iar noi nu putem fi acceptaţi de Dumnezeu, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile mântuirii.

 În mica lucrarea scrisă de Ellen White, Credinţa şi faptele, paginile 15-28, ni se oferă îndrumări explicite. Acest punct trebuie să fie bine înţeles de către toţi: Dacă Îl acceptăm pe Domnul Hristos ca Răscumpărător, trebuie să-L acceptăm ca Domn şi Conducător. Nu putem avea siguranţa şi deplina încredere în Hristos ca Mântuitor personal, până când nu Îl recunoaştem ca Rege şi până când nu ascultăm de poruncile Lui. . . . Voinţa trebuie adusă într-o armonie desăvârşită cu voinţa lui Dumnezeu. . . . Domnul nu cere omului o lucrare pentru care realizarea căreia nu i-a dat puterea necesară. Partea omului trebuie îndeplinită. . . . Asocierea puterii divine cu agentul uman va fi un succes absolut, deoarece neprihănirea lui Hristos poate înfăptui totul. Prin urmare, singurul lucru pe care putem întemeia siguranţa mântuirii este harul lui Dumnezeu pentru păcătosul care se predă în mâinile Sale. Consacrarea inimii şi ascultarea constituie în mod clar condiţiile necesare mântuirii.

 „Trebuie să câştigăm biruinţa asupra eului, răstignind dorinţele şi poftele lui; apoi, începe unirea sufletului cu Hristos” (GAG 321). Observaţi vă rog că moartea eului nu este rezultatul mântuirii; ea trebuie să aibă loc înainte de a putea umbla cu Hristos. Aceasta înseamnă că nu poate exista nici o siguranţă a mântuirii, până când eul nu este predat pe deplin lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu şi predarea noastră ne aşează în locul în care putem avea siguranţa.

 „Credinţa mântuitoare trebuie prezentată şi învăţată. Definiţia acestei credinţe în Isus Hristos poate fi formulată în câteva cuvinte: ea este un act al sufletului, prin care întreaga fiinţă este încredinţată păzirii şi conducerii lui Isus Hristos. Prin credinţă, sufletul rămâne în Hristos şi Hristos rămâne în suflet ca Domn suprem. Credinciosul îşi consacră sufletul şi trupul lui Dumnezeu, şi poate spune în siguranţă: Domnul este în stare să păzească în ziua încercării, ceea ce I-am încredinţat. Toţi cei care procedează astfel, vor fi mântuiţi pentru viaţa veşnică. Sufletul spălat în sângele lui Hristos, îmbrăcat cu neprihănirea Lui şi considerat preţios în ochii lui Isus, va avea siguranţa” (1888 Materials, p. 405). Unica siguranţă cu privire la mântuire constă într-o inimă predată şi unită cu Hristos care locuieşte în ea.

 Mă tem foarte mult că accentul care se pune în prezent asupra siguranţei mântuirii, conduce la o siguranţă nefondată în inimile multor adventişti de ziua a şaptea din zilele noastre. În încercarea disperată de a scăpa de vinovăţie, nesiguranţă şi legalism, ne agăţăm de orice învăţătură care ar putea să ne asigure mântuirea. Iubirea lui Dumnezeu, moartea lui Hristos, îndreptăţirea atribuită şi haina neprihănirii lui Isus constituie adevăruri frumoase ale Evangheliei, pe care Satana o foloseşte chiar acum pentru a atrage sufletele nebănuitoare pe calea largă a nimicirii. Dorim cu disperare să ne asigurăm că suntem mântuiţi pe temeiul acestor minunate cauze determinante ale mântuirii noastre. Satana ar prefera să ignorăm cu desăvârşire sau să minimalizăm condiţiile esenţiale ale mântuirii noastre. Dar, să nu facem nici o confuzie – fără îndeplinirea condiţiilor, cauza nu va salva pe nimeni.

 „Harul ne invită să intrăm pe porţile cetăţii lui Dumnezeu, iar dreptatea este satisfăcută în conformitate cu privilegiile depline pe care le are fiecare suflet ascultător, în calitate de membru al familiei regale. . . . Dacă avem caractere deficitare, nu putem păşi pe porţile pe care harul le-a deschis pentru cei ascultători, deoarece dreptatea stă la intrare şi, tuturor celor ce doresc să-L vadă pe Dumnezeu, le pretinde sfinţirea” (RH 13 decembrie, 1892). Fără nici o îndoială, ascultarea şi sfinţirea constituie cerinţe pentru mântuire. Fără acestea, nu putem fi mântuiţi. Prin urmare, este foarte greşit să spunem că suntem mântuiţi pentru că Dumnezeu ne declară neprihăniţi şi că transformarea şi ascultarea sunt doar rezultatele faptului că am fost mântuiţi. Dacă ascultarea este numai un rezultat al mântuirii, atunci suntem mântuiţi înainte de a avea loc ascultarea şi suntem mântuiţi chiar şi în cazul în care ascultarea este doar parţială. Această înţelegere falsă a îndreptăţirii ne oferă posibilitatea să gândim că suntem mântuiţi, în timp ce continuăm să păcătuim în mod conştient.

 

Bisericile evanghelice reprezintă o categorie largă în rândul denominaţiunilor creştine. Acestea împărtăşesc o credinţă foarte puternică în autoritatea Scripturii. În general, ele par a fi conservatoare, susţinând standarde morale înalte şi accentuând valorile familiei. Multe dintre bisericile evanghelice cred într-o abordare dispensaţionalistă a istoriei, concentrându-se asupra rolului cheie al lui Israel şi a Ierusalimului în viitor, precum şi asupra răpirii secrete. Dar cea mai importantă trăsătură a credinţei evanghelice constă în concepţia privitoare la Evanghelie şi modalitatea de a fi mântuit. Uneori, poziţia lor a fost greşit prezentată. Evanghelicii nu cred că pot fi mântuiţi făcând tot ceea ce doresc; ei nu se opun ascultării şi biruinţei asupra păcatului, ci cred în sfinţirea care urmează îndreptăţirii.

 Aspectul cheie constă în înţelegerea îndreptăţirii şi a relaţiei dintre ascultare şi mântuire. Într-o lungă scrisoare adresată revistei Ministry (august, 1993), Ray S. Anderson, profesor de teologie la Fuller Theological Seminary, a încercat să clarifice poziţia evanghelică cu privire la ascultare, motivaţia şi necesitatea ei . . . Natura ascultării este foarte importantă în teologia evanghelică. Evanghelicii spun că, dacă ascultarea faţă de porunci este privită ca semn al credinţei care îndreptăţeşte, realizând sfinţirea, atunci este legalism. . . În cadrul marii mişcări evanghelice, pot fi găsite persoane care consideră că ascultarea faţă de reguli, rânduieli şi porunci este necesară pentru mântuire. De asemenea, pot fi găsite persoane care cred că ascultarea este un semn al uceniciei şi un mijloc de a-L urma pe Isus ca Mântuitor şi Domn contemporan. Ascultarea faţă de Hristos este angajarea într-o viaţă de ucenicie care include respectarea legii iubirii, atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de semeni, constituind temelia tuturor poruncilor.

 Profesorul Anderson consideră în mod clar că ultima poziţie este singura reprezentare corectă a credinţei evanghelice. Poziţia evanghelică este aceea că, dacă ascultarea constituie un semn al faptului că îndreptăţirea a avut loc, sau, dacă ascultarea este privită ca o necesitate în vederea mântuirii, atunci am căzut în legalism. Ascultarea nu este un semn al îndreptăţirii şi nici o necesitate în vedere mântuirii, ci este un semn al uceniciei şi al faptului că Îl urmăm în mod real pe Hristos.

 Probabil că cea mai bună modalitate de a înţelege această poziţie este aceea de a o formula invers. Dacă nu păzim poruncile lui Dumnezeu, unde ne vom afla? Dacă nu suntem ascultători, atunci nu suntem nişte buni ucenici – nu suntem martori ai lui Hristos. Un ucenic – un urmaş al lui Hristos – este un bun ucenic, numai dacă este ascultător. Dacă nu suntem ascultători, mărturia noastră este grav compromisă. În această situaţie, succesul nostru în calitate de ambasadori ai Domnului Hristos în lume este spulberat în cea mai mare parte. Dar, oare mai suntem noi îndreptăţiţi şi atunci când nu suntem ascultători? Credinţa evanghelică spune, Da. Ascultarea nu reprezintă un semn al îndreptăţirii şi nici o necesitate pentru mântuire. Dacă suntem neascultători, este posibil să nu fim nişte buni martori sau nişte buni ucenici, dar neascultarea nu afectează calitatea noastră de îndreptăţiţi prin credinţă – deci suntem mântuiţi.

Credinţa evanghelică spune că tot ceea ce este necesar pentru mântuire, este să fim declaraţi îndreptăţiţi, iar experimentarea îndreptăţirii constituie rezultatul mântuirii deja asigurate şi aparţine mai degrabă domeniului sfinţirii. Credinţa evanghelică susţine că ascultarea nu este deloc o condiţie a mântuirii.

 Deosebirea dintre credinţa evanghelică şi cea adventistă (biblică) este pur şi simplu aceasta. Credinţa evanghelică spune că ascultarea nu este un semn al îndreptăţirii sau o condiţie a mântuirii, dar este un semn al uceniciei. Credinţa adventistă spune că ascultarea este un semn al îndreptăţirii şi o condiţie a mântuirii. Credinţa evanghelică susţine că sfinţirea urmează după îndreptăţire, dar numai ca rezultat al acesteia, nu ca partea a procesului mântuirii. Mai mult, nici măcar nu este necesar ca sfinţirea să fie realizată vreodată pe deplin în această viaţă. Cu alte cuvinte, sfinţirea desăvârşită este imposibilă, atât timp cât trăim într-o lume căzută şi avem o natură căzută.

 Probabil că o ilustraţie ne va ajuta să înţelegem mai bine această deosebire. Credinţa adventistă spune că dacă cineva înţelege adevărul cu privire la Sabat şi este convins de el, păzirea Sabatului constituie o necesitate în vederea mântuirii. Păzirea Sabatului nu constituie o cauză determinantă sau un merit pentru mântuire, dar este absolut esenţială în vederea acesteia. Credinţa evanghelică spune că păzirea Sabatului nu este o condiţie a mântuirii noastre, chiar dacă este înţeleasă în mod corect. Chiar dacă păzirea Sabatului ne poate face nişte ucenici şi nişte martori pentru Hristos mai buni, noi suntem mântuiţi şi fără ea. Acesta este motivul pentru care mulţi evanghelici care, deşi înţeleg aspectele referitoare la Sabatul zilei a şaptea şi la transferarea de către autoritatea omenească a respectului cuvenit Sabatului asupra duminicii, nu sunt dispuşi să înceapă să-l păzească, deoarece nu are legătură cu mântuirea. Ei nu cred că este necesar să păzeşti Sabatul pentru a fi mântuit. Dacă păzirea Sabatului este doar un semn al uceniciei, atunci poate aştepta până mai târziu, când va fi mai convenabilă.

 În realitate, ascultarea este atât rezultatul, cât şi condiţia mântuirii noastre. Dacă încercăm să separăm rezultatul de condiţie; dacă spunem că ascultarea nu contribuie cu nimic la mântuirea noastră; dacă spunem că putem fi mântuiţi având păcate nemărturisite, de fapt spunem că legea lui Dumnezeu nu ne obligă la nimic şi nu este o condiţie a mântuirii. A spune că ascultarea nu este o condiţie a mântuirii, reprezintă o mare lovitură la adresa autorităţii lui Dumnezeu. Această poziţie îi conduce pe oameni la încălcarea legii lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură ca şi când ar fi răzvrătiţi împotriva ei.

 Ca să rezumăm, îndreptăţirea constituie, atât declararea iertării, cât şi transformarea naşterii din nou, ambele, înfăptuite de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu şi moartea Domnului Hristos sunt cauza determinantă a mântuirii noastre, în timp ce ascultarea de poruncile lui Dumnezeu reprezintă condiţia mântuirii noastre. Putem avea asigurarea mântuirii, numai dacă inima noastră este pe deplin predată lui Dumnezeu. În lucrarea mântuirii, totul vine din partea lui Dumnezeu, dar, înainte ca mântuirea să devină o experienţă personală în ceea ce ne priveşte, El aşteaptă acordul -  alegerea noastră.

Editorialul revistei Review and Herald din 5 septembrie, 1974, formula una dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă creştinii aflaţi într-o lume secularizată. Comentariile lui Kenneth Wood merită o consideraţie deosebită din partea noastră.

Probabil că cel mai serios pericol care ameninţă biserica este pierderea unicităţii, devenind asemenea lumii din jurul ei, astfel încât şcolile, instituţiile medicale, metodele promovate de ea, literatura şi standardele ei de evaluare a succesului să nu mai poată fi deosebite de acelea ale lumii secularizate.

Cei care par îngrijoraţi cu privire acest pericol sunt puţini în biserică. Majoritatea evaluează succesul numai în funcţie de numărul membrilor şi de câştigurile provenite de pe urma zecimii. Atât timp cât numărul înscrierilor la instituţiile noastre de învăţământ este în creştere şi comisiile de acreditare sunt satisfăcute de rezultate; atât timp cât gradul de ocupare al paturilor din spitalele noastre este destul de mare şi bugetul echilibrat; şi atât timp cât literatura noastră se vinde bine şi este apreciată de cititori, ei consideră că totul merge bine şi sunt pe deplin mulţumiţi.

Când cineva întreabă dacă valorile spirituale beneficiază de suficientă atenţie, dacă literatura noastră este în mod distinctiv adventistă, sau dacă o instituţie este coordonată în armonie cu voinţa revelată a lui Dumnezeu, adesea este considerat ca fiind un critic răutăcios, un negativist sau un fanatic. Cei care primesc critica în mod binevoitor sunt puţini în biserică, chiar dacă este o critică constructivă. Majoritatea ar prefera mai degrabă să li se spună că totul merge bine şi că, deşi condiţiile ar putea să nu fie desăvârşite, sunt mai buni decât oricând înainte.

Câtă dreptate avea Martorul Credincios când acuza Laodicea de mulţumire de sine şi de sentimentul că nu are nevoie de nimic.

Dar important de reţinut este faptul că nu este tocmai imposibil ca biserica să conducă instituţii care să corespundă standardelor lumeşti dar nu şi standardelor lui Dumnezeu. Este posibil ca biserica să creeze aparenţa unui imens succes şi în acelaşi timp să constituie un eşec. Înflorirea financiară şi creşterea statistică să fie însoţite de un declin abrupt al spiritualităţii, iar angajaţii instituţiilor denominaţionale să fie eficienţi, dar nu şi spirituali.

Cu un timp în urmă, am fost alarmaţi de câteva pasaje dintr-o carte intitulată Keys to the Deeper Life, de A. W. Tozer, un creştin ne-adventist consacrat, care declara: „Linia de despărţire dintre biserică şi lume a fost mai mult decât încălcată. Dincolo de câteva dintre cele mai abominabile nelegiuiri, păcatele lumii contemporane nerenăscute sunt aprobate şi copiate cu sârguinţă de un număr şocant de creştini, care se declară a fi ‚născuţi din nou’. Tinerii creştini îşi aleg modelele din rândul celor mai lumeşti oameni şi încearcă să li se asemene cât mai mult cu putinţă. Conducătorii religioşi adoptă tehnici profesionale de promovare, iar îngâmfarea, manipularea şi exagerarea neruşinată sunt folosite în prezent ca procedură uzuală în lucrarea bisericii. Climatul moral nu este inspirat din atmosfera Noului Testament, ci din scenele de pe Broadway şi de la Hollywood. Majoritatea evanghelicilor au încetat să promoveze valori, ci copiază, iar lumea este modelul lor”.

Este aceasta o acuzaţie prea aspră? Noi credem că nu. Prea mulţi creştini imită lumea din punct de vedere al aparenţei şi conduitei. Ei nu promovează valori autentice, ci copiază, aducând în biserică tehnici lumeşti, cu scopul de a înainta lucrarea lui Dumnezeu.

Probabil că Dl. Tozer descria cel mai bine Laodicea, atunci când spunea: „Lucrarea religioasă poate fi realizată bine şi cu abilitate, de către oameni fireşti, fără nici un dar al Duhului Sfânt. Dar o lucrare pentru veşnicie nu poate fi îndeplinită decât prin Duhul cel veşnic. Nici o lucrare nu deţine veşnicia în ea însăşi, dacă nu este îndeplinită de către Duhul, prin darurile pe care El Însuşi le-a implantat în sufletul oamenilor răscumpăraţi. . . . Persoanele înzestrate din punct de vedere spiritual sunt în general puţine în mijlocul nostru. Deşi avem o nevoie atât de disperată de conducători cu darul discernământului, ei nu există, iar ca urmare suntem obligaţi să recurgem la metode lumeşti. Această oră solemnă şi înspăimântătoare cheamă cu glas tare oameni care să aibă darul înţelegerii profunde a profeţiei. Dar, în loc de aceasta, noi avem oameni care conduc sondaje, investigaţii şi dezbateri la masa rotundă”. Ibid., pp. 40, 41.

Poate fi realizată lucrarea religioasă bine şi cu abilitate de către oameni fireşti? Da. Medicii pot trata boli. Chirurgii pot opera. Profesorii pot învăţa pe alţii. Organizatorii pot organiza. Tipografii pot tipări. Infirmierele pot îngriji bolnavi. Secretarii pot administra treburile de birou. Editorii pot edita. Artiştii pot crea machete inspiratoare pentru reviste. Administratorii pot conduce. Trezorierii pot mânui finanţe. Şi aşa mai departe. Toate aceste activităţi pot fi îndeplinite în continuare de către oameni fireşti.

Deosebirea dintre omul „firesc” şi omul „duhovnicesc” este exprimată în mod clar în 1Corinteni 2:11-16 (şi de asemenea în Romani 8:1-14). „Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie”.

Omul firesc nu simte în nici un fel nevoia de a ceda în favoarea îndrumării Duhului lui Dumnezeu şi de a o urma aşa cum este exprimată în Biblie sau în scrierile Ellenei White. Omul firesc nu simte pericolul imens care se află dincolo de abaterile aparent minore de la voinţa explicită a lui Dumnezeu. Dar, spre deosebire de omul firesc, omul duhovnicesc nu se încrede în sine, ci caută în mod stăruitor să îndeplinească lucrarea lui Dumnezeu, prin metodele lui Dumnezeu. Dar, dacă lucrarea lui Dumnezeu este condusă de oameni fireşti, biserica se află în pericol.

Prin urmare, care este una dintre cele mai mari nevoi ale Laodiceii? Toţi conducătorii, lucrătorii şi angajaţii bisericii rămăşiţei trebuie să fie oameni duhovniceşti, nu oameni fireşti. . . . Care este răspunsul nostru? Vom continua noi să ne scuzăm defectele şi să proclamăm faptul că nu avem nevoie de nimic? Sau ne vom pocăi? În timp ce noi şovăim în luarea unei decizii, Domnul Isus stă şi aşteaptă la uşă.

Acest editorial pătrunde în miezul problemelor spirituale cu care ne confruntăm în calitate de creştini ai timpului de pe urmă. Ne-am adaptat stării noastre de oameni fireşti. Am învăţat cum să obţinem o slujbă, cum să trecem testele şi cum să ne rezolvăm treburile într-o lume firească, folosind metode fireşti. Mă tem că am devenit, de asemenea, foarte iscusiţi în a fi religioşi şi în a conduce biserica folosind tehnici fireşti. Astăzi, nevoia noastră disperată este aceea de a şti cum să fim nişte oameni duhovniceşti. Aceasta nu este doar cheia intrării în împărăţia cerească, ci şi cheia succesului în biserica lui Dumnezeu de pe pământ.

Suntem cu toţii născuţi ca oameni fireşti. Pentru a deveni oameni duhovniceşti, trebuie să ne naştem din nou. Sigura întrebare care ar trebui să ne preocupe este: Cum putem fi nişte oameni duhovniceşti? Noi ştim ce ar trebui să fim, dar interesul nostru trebuie să se concentreze asupra acestei întrebări simple: Cum?

Există trei principii pe care trebuie să le reţinem, dacă dorim cu adevărat să devenim nişte oameni duhovniceşti.

Într-un ziar al Institutului Weimar, Dick Winn spunea următoare povestire.

Deşi eram cu toţii prea mici ca să conducem, am descoperit o maşină prea ispititoare pentru a fi lăsată în pace. Tatăl lui Tom îi cumpărase un Chevrolet Coupe model 1930, ca să-l ţină pe aproape şi să-l ferească de probleme, până când va putea obţine permisul legal de a circula pe străzile publice.

Când, eu, fratele meu Larry şi Tom, prietenul nostru de joacă, ne adunam laolaltă, nimic nu ne mai putea feri de năzbâtii. Deşi abia dacă ştiam de care manetă să tragem, într-o după-amiază liniştită de duminică, am plănuit să aducem la viaţă bătrâna Chevy. După câteva pocnete şi sforăituri puternice, solida carcasă de fier „Blue Flame 6” începuse un tors lin care ne aprindea focul în suflet. Dansam literalmente în jurul maşinii, împingându-ne unul pe altul de la spate şi înţelegându-ne printr-un acord nerostit să nu oprim motorul până când nu-i vom fi simţit puterea de la volan.

Am privit spre lungul drum spre ieşirea din curtea lui Tom şi planul a intrat în vigoare. Tom, desigur, era primul îndreptăţit să ocupe scaunul de la volan. Vecinul lui sărise pe locul de lângă el. Larry şi cu mine ne-am urcat pe treapta îngustă a portierei. Tom a găsit manşalierul şi – făcându-şi loc printre pietrele de pe cale – a pornit cu spatele pe drumul către ieşire.

Am schimbat cu rândul locul de la volan, fiecare: o ieşire cu spatele şi apoi o întoarcere în viteză mică. Treptat, am început să prindem curaj şi, pe la jumătatea traseului, am trecut la cea de a doua viteză.

După-amiază târziu, traseul în linie dreaptă îşi pierduse deja farmecul. Aşa că am ajuns la concluzia că, dacă Tom reuşise pe drumul din interiorul curţii, va fi în siguranţă să iasă afară şi să exerseze întoarcerile înainte şi înapoi la intrare. Fiecare ieşire ne duce pe şosea tot mai departe, cu intrări din ce în ce mai rapide în curte. Şi am mai descoperit că, cel mai distractiv era pentru pasagerul aflat pe treapta portierei, în exterior.

La ultima tură nefericită, vecinul lui Tom era la volan, hotărât să ne întreacă pe toţi, într-o întoarcere rapidă în unghi drept. Tom şi Larry se aflau pe treapta portierei din dreapta, ca să poată trăi la maxim avântul întoarcerii scurte la stânga. Eu am ocupat locul mai sigur de pe treapta din stânga.

Dar vecinul a dat greş. Când Chevroletul s-a înclinat în întoarcerea după colţ, aproape să atingă stâlpul din dreapta al gardului de la intrare, Tom şi Larry au zburat de pe treaptă, sărind peste gard şi rostogolindu-se pe pajiştea unde păşteau vitele. Aflat într-o poziţie mai sigură pe partea interioară a curbei, am izbucnit în râs, văzându-le săritura.

Dar râsul mi-a pierit într-o clipă. În încercarea de a-şi corecta întoarcerea, vecinul s-a apropiat de gardul din partea mea, izbindu-mi spatele de stâlpul din stânga intrării, pe care l-am trântit la pământ şi alunecând de pe treaptă, glezna mi-a intrat sub roata din spate.

Îndată ce praful începuse să se aşeze, am observat că toată lumea fugea. Tatăl lui Tom ieşise din casă şi alerga spre noi, sărind treptele de la intrare. Tom, vecinul şi Larry au alergat mai întâi către mine. „Spune că nu eşti rănit”, au început să mă roage în şoaptă, „dacă nu, am încurcat-o cu toţii!” Prea şocat pentru a-mi da seama ce se întâmplase de fapt, eram gata să fac ce spuneau ei. „Încearcă să mergi!” mă îndemnau ei. „Tatăl lui Tom pare foarte furios”. Am încercat să mă ridic şi să merg, dar ceva la glezna din stânga nu mă lăsa. „Grăbeşte-te!” mă rugau ei. „Se apropie! Băieţi, am încurcat-o”.

În cele din urmă, am aruncat o privire spre gleznă. Era întoarsă în interior în unghi drept. Pentru că durerea încă nu începuse, îmi venea să râd. Băieţii aceştia sunt îngrijoraţi să nu aibă necazuri cu tatăl lui Tom, când adevăratul necaz era glezna mea!

Ridicolul situaţiei ne-a amuzat pe toţi, ani mai târziu, după eveniment; dar numai recent am început să înţeleg mai profund. Nici unul dintre noi nu trebuia să se teamă de furia tatălui lui Tom; ci ar fi trebuit să ne temem de rezultatele distrugătoare ale propriei noastre stupidităţi. Iar tatăl lui Tom – cu anii săi de experienţă şi judecată matură – ar fi putut să ne ajute să evităm o faptă atât de nesăbuită!

Îmi amintesc de anii pe care i-am petrecut, temându-mă că, dacă încalc legea lui Dumnezeu, „Am încurcat-o cu Autorul Legii!” Imaginea pe care o avem despre Dumnezeu continuă să semene cu ceea ce gândeam noi despre tatăl lui Tom, când sărea pe trepte şi alerga spre noi. Ignorând durerea şi necazul pe care îl aducem asupra noastră, noi tremurăm de frică în anticiparea furiei pe care suntem siguri că Dumnezeu o va revărsa peste noi!

Mai mult, încercăm chiar să ne prefacem, să părem credincioşi şi să declarăm că nu suntem răniţi, sperând că bravada noastră va micşora mânia pe care o aşteptăm. Suntem atât de siguri că problema păcatului constă în faptul că Îl supără pe Autorul Legii, încât nu reuşim să înţelegem durerea pe care acest păcat ni-l provoacă tocmai nouă înşine. Nu înţelegem că Dumnezeu vine, nu pentru a aduce necazul asupra noastră, ci pentru că deja suntem în necaz. El nu vine cu scopul de a ne pedepsi, ci pentru a ne salva. „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). Iar când Domnul se apropie de noi, nu reuşim să observăm lacrimile din ochii Lui.

Primul lucru de care trebuie să fim siguri, în dorinţa noastră de a fi nişte oameni duhovniceşti este imaginea pe care o avem cu privire la Dumnezeu. El nu pretinde biruinţa asupra păcatului, doar ca să vadă dacă vom reuşi să atingem standardul Său. Dumnezeu ne dă putere să biruim, pentru a nu fi nevoiţi să ne frângem încheieturile spirituale atât de adesea. El nu este nerăbdător să ne condamne, ci vine în ajutorul nostru – ca să ne aline durerea. Dacă nu înţelegem că Dumnezeu este de partea noastră în toate acestea, vom lupta în mod stăruitor, dar vom eşua, vom încerca tot mai mult, dar vom cădea, până când ne vom descuraja şi vom renunţa. Dacă ştim că Dumnezeu este cu adevărat de partea noastră, că simte împreună cu noi, ajutându-ne şi oferindu-ne putere, atunci am descoperit şansa de a experimenta o biruinţă reală.

Content goes herÎn ediţia din septembrie 1968 a The Inside Report, publicată de Amazing Facts, se afla un articol semnat de către un autor necunoscut care ilustra următorul principiu.

A pluti în derivă constituie una dintre acele mari influenţe nefaste care îl afectează pe cel credincios la fel de mult ca şi pe cel necredincios. . . . Alunecăm lent şi tăcut, asemenea unei corăbii purtate de valuri. Procesul este aproape inconştient, deoarece suntem purtaţi de curenţi foarte puternici. Curenţii se află atât înăuntru, cât şi din preajma noastră. Curenţii din interior sunt pornirile determinate de dorinţele noastre fireşti – dragostea pentru confort şi comoditate, poftele noastre trupeşti şi spiritul nostru lumesc. În jurul noastră se află alte valuri, care se îndreaptă în aceeaşi direcţie – spiritul veacului, obiceiurile populare şi tradiţia, influenţa materialistă în afaceri, literatura şi recreaţia, curenţii puternici ai vieţii. Toate acestea se frământă fără încetare în preajma noastră, afectându-ne, cuibărindu-se în apropierea noastră şi încercând să se strecoare în sufletul nostru în căutare de aliaţi.

Ca să pluteşti dus de curent sau să fii purtat pe creasta unui val nu trebuie să depui nici un efort. Tot ceea ce este nevoie pentru o viaţă în derivă este să te relaxezi, să nu faci nimic, să te laşi în voia influenţelor lumeşti din interior şi din preajmă.

Dar tocmai pentru că o viaţă în derivă este atât de seducătoare şi de uşoară, orice persoană care L-a urmat pe Domnul Hristos o anumită perioadă de timp, simte imboldul de a se ridica şi de a se împotrivi în mod ferm curenţilor vieţii. . . . Hristos îi îndeamnă întotdeauna pe oameni să înceteze a se lăsa purtaţi încoace şi încolo, asemenea unor frunze purtate de valuri şi să dezvolte puterea voinţei personale şi spiritul de iniţiativă. Sentinţa pronunţată de Dumnezeu cu privire la care au trăit în timpul lui Noe, nu a se datora faptului că erau violenţi – ci faptului că trăiau în mod superficial, plutind la suprafaţa lucrurilor şi capitulând zi de zi în faţa epidemiei influenţelor sociale. Ei mâncau şi beau în timp ce Dumnezeu îi judeca.

Pentru a fi mântuit este nevoie de efort, de înţelepciune şi disciplină de sine. Pierzarea nu presupune nici o cerinţă de felul acesta. Nu trebuie decât să te laşi dus de valuri. . . . Chiar şi atunci când suntem conştienţi că simţurile noastre spirituale devin tot mai lipsite de acuitate şi că plutim în derivă, îndepărtându-ne de traseul nostru prestabilit, există întotdeauna în mintea noastră speranţa falsă că putem schimba întreaga situaţie oricând dorim şi fără eforturi. Noi subestimăm influenţa paralizantă a curenţilor vieţii.

Într-o iarnă, pe apa râului care se revarsă în Niagara, a fost văzută o pasăre aşezată pe o bucată de lemn. Era evident că pasării îi plăcea mişcarea produsă de valurile ce alunecau cu viteză. Nu părea să presimtă nici un pericol. De ce i-ar fi fost frică? Oare nu avea aripi? Nu putea, pur şi simplu, să zboare, atunci când ajungea în pericol? Aşa că, lipsită de orice îngrijorare, se odihnea liniştită pe bucata de lemn care o purta tot mai aproape de locul căderii.

Când a ajuns în momentul periculos, pasărea a încercat să-şi ia zborul, dar în zadar! Nu putea. Stropii de apă ai râului îngheţaseră pe aripile ei, formând o peliculă fină, aşa că pasărea şi-a găsit sfârşitul nefericit în apele care au înghiţit-o. Oare nu există pericolul teribil ca propriile noastre obiceiuri să ne lege atât de puternic de valurile circumstanţelor, încât să nu ne mai putem elibera, chiar dacă dorim lucrul acesta?

Ce putem face pentru a pune capăt cumplitelor consecinţe ale plutirii în derivă şi pentru a stopa influenţa acestor curenţi ce ameninţă să ne distrugă? Autorul Epistolei către Evrei ne oferă următorul îndemn practic: „De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ţinem de lucrurile, pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele (Evrei 2:1). Care sunt lucrurile pe care le-am auzit? Sunt faptele măreţe ale Evangheliei, adevăruri, valori şi avertizări care ne conferă şi păstrează sănătatea noastră morală şi spirituală.

Citiţi din nou istorisirea vieţii Domnului Hristos şi meditaţi asupra semnificaţiei Crucii Sale, care ne demonstrează protestul Său împotriva unei vieţi de derivă. Rezistenţa puternică a Domnului nostru în faţa tuturor valurilor timpului Său trebuie să se înrădăcineze în mintea noastră şi să umple până la refuz fiinţa noastră lăuntrică, până când voinţa se oţeleşte, dobândind aceeaşi putere. . . .

Există o singură cale în faţa pericolului de a pluti în derivă, şi anume, să fim ancoraţi într-un loc sigur. Un vas bine ancorat nu va fi luat niciodată de valuri. Iar o viaţă ancorată în Domnul Hristos, prin cele patru cabluri, credinţa, speranţa, iubirea şi slujirea, legate în mod conştiincios şi verificate în permanenţă, nu va fi abătut niciodată.

Aplicarea celui de-al doilea principiu înseamnă a lupta în mod activ împotriva unei stări adormite. Nu putem doar să presupunem că vom reuşi să străbatem cumva valurile vieţii, fără să ne opunem curenţilor lumii şi curenţilor propriilor noastre inimi, care sunt leneşe şi egoiste din fire. Dacă sperăm să devenim oameni duhovniceşti, trebuie să luăm unele hotărâri şi să depunem eforturi. e

Într-o publicaţie a Colegiului Pacific Union, Campus Chronicle, din 24 mai, 1984, Marlan Knittel relata o întâmplare personală.

Deodată, un tip înalt deschide uşa camerei mele, intră şi se trânteşte pe canapeaua galbenă din dreptul ferestrei. ‚Ce mai faci?’ îl întreb ‚Bine’, îmi răspunde cu o voce nesigură. Mă las uşor pe spătarul scaunului şi îmi ridic capul, aşteptând să continue. El se ridică pe marginea canapelei. Eu rostesc rar, întrebându-l ‚Nu eşti prea sigur, nu-i aşa?’. ‚Deci, ce fac acum?’ izbucneşte el. ‚Există în viaţa mea ceva pe care nu vreau să-l mai fac. M-am rugat lui Dumnezeu, dar când vine ispita, pur şi simplu nu pot să mă abţin. Totul este bine, până când vine ispita”. „Petreci timp cu Dumnezeu dimineaţa?” „Da, spune el, ezitând. Dar aceasta nu mă ajută”. „Vrei să spui că studiezi şi te rogi, şi totuşi ai probleme cu păcatul?” „Da”.

 Voi ce i-aţi răspunde? În mod sigur, nu este vorba de o lipsă de putere din partea lui Dumnezeu. Când El vorbeşte, pământul se ridică din ape. Când El îşi deschide gura, stele se aprind şi luminează pe cer. Un înger al Său a ucis 185.000 de oameni într-o singură noapte, iar în dimineaţa învierii, toate armatele Satanei au fugit din faţa unui singur înger al Său.

Problema evidentă sunt eu. Trebuie să încerc cu mai multă stăruinţă? Nu vreau să o iau de la capăt – nu mai vreau agonie, doar pentru a sfârşit în eşec. Nu mai pot suporta gândul de a depune mai mult efort, în încercarea de a rezista în faţa ispitei. Dar există speranţă. Această speranţă se ascunde într-un cuvânt greşit înţeles şi îndelung analizat de teologi: Voinţa.

Voinţa noastră este asemenea ultimei răsuciri de cheie, care porneşte cele trei motoare principale ale navei spaţiale Challenger. Într-o secundă, peste o jumătate de milion de kg-forţă încălzesc la maxim platforma. Nava de 18 etaje se desprinde de turn, croindu-şi drumul spre cer. Două rachete cu combustibil solid pornesc un moment mai târziu, producând o energie de cinci ori mai mare decât celelalte motoare. În câteva minute, nava atinge o viteză atât de mare, încât ar putea să ne ducă de la Angwin la L.A. doar în 106 secunde. Ce forţa explozivă teribilă, declanşată de o singură mână de om: o mână slabă ce răsuceşte un mic contact aparent lipsit de semnificaţie.

 Adesea ne încuiem în castele zidite din vechile noastre temeri şi obiceiuri. Săpăm în jur şanţuri largi pline cu apă şi construim câte o punte mobilă. Prea adesea, în loc să slăbim funiile, pentru a coborî puntea, ne agăţăm de viaţa care ne place – în timp ce spunem: „Vino înăuntru, Prinţe Isus – pune stăpânire pe castelul acesta!” Dar noi nu am ales să coborâm puntea. De aceea, trebuie să alegem să lăsăm punţile jos.

 Deseori, vieţile noastre par asemenea unei camere întunecate, plină de stafiile trecutului, care strigă din scrinuri şi de după uşi întredeschise. Întunericul este la fel de dens ca păcatul, iar furtunile minţii sunt ca valurile înspumate care se sparg de maluri. Totul pare pierdut şi lipsit de speranţă – puterea întunericului este învingătoare – până când ne aducem aminte de adevărata Putere. Deşi ascunsă vederii, ea străbate prin orificiile acoperite de pânzele de păianjen. Deşi este aproape, nu ne aduce lumină. Trebuie să întreprindem o acţiune umană, conectând candelabrul de pe tavan de întrerupătorul electric aflat pe perete. Trebuie să răsucim comutatorul.

 Credinţa recunoaşte puterea: voinţa răsuceşte comutatorul; iar întrerupătorul de pe perete face ca lumina să strălucească din candelabru. Scrinurile se închid, iar stafiile încetează să strige de dincolo de uşile întredeschise. Rezultatul este lumina şi pacea. Lupta s-a încheiat.

 Am vorbit cu tânărul acela înalt, care şedea pe canapea, despre ceea ce descoperisem legat de voinţă. El nu încercase aceasta. Da, aceasta era. Desigur aceasta era. Ştia că va da rezultate. „Mulţumesc”, a răspuns el, în timp ce părăsea camera mea. L-a privit mergând de-a lungul coridorului. Pasul lui exprima voioşie.

 Nu este o exagerare să spunem că tot ce are legătură cu faptul de a fi oameni duhovniceşti, cu încetarea derivei şi biruinţa asupra păcatului se concentrează în elementul voinţă. Vă rog să observaţi că nu vorbim aici despre puterea proprie a voinţei. Nu este vorba de hotărâre sau fermitate. Voinţa este procesul prin care luăm o decizie. Este modul în care alegem. Noi alegem să ne conectăm la o sursă de putere diferită de cea pe care o foloseşte omul firesc.

În cartea Messages to Young People (Solii către tineret), paginile 151-154, găsim, cu privire la mântuirea personală, câteva dintre cele mai importante concepte care au fost scrise vreodată. „Adevărata religie are legătură cu voinţa. Voinţa este puterea care guvernează fiinţa umană, aducând sub controlul ei toate celelalte însuşiri. Voinţa nu înseamnă gustul sau înclinaţia, ci este puterea de decizie, care lucrează în copiii oamenilor, fie spre ascultarea de Dumnezeu, fie spre neascultare”. Observaţi că voinţa nu înseamnă emoţiile sau natura noastră căzută. Ea este puterea de decizie, comutatorul, care hotărăşte în ce direcţie se vor îndrepta gândurile noastre.

 Declaraţia continuă printr-o avertizare: „Veţi fi într-un pericol neîncetat, până când veţi înţelege adevărata putere a voinţei. Puteţi crede şi puteţi făgădui toate lucrurile, dar făgăduinţele voastre sau credinţa voastră nu au nici o valoare, până când nu vă angajaţi voinţa de partea credinţei şi acţiunii. . . . Dar nu trebuie să disperaţi. Voi trebuie să vă decideţi să credeţi. Credeţi, chiar dacă nimic nu pare adevărat sau real pentru voi”.

 Acesta este exact punctul în care voinţa se deosebeşte de emoţii şi simţăminte. Cum erau simţămintele Domnului Isus, când murea pe cruce? Erau pozitive sau negative? Una dintre cele mai uimitoare declaraţii inspirate pe care am citit-o vreodată, spune: „Speranţa Lui nu a străbătut dincolo de porţile mormântului” (DA 753). Domnul Hristos a avut sentimentul că nu va mai trăi niciodată. Ce avea de făcut? El a trebuit să răsucească comutatorul în mintea Sa – comutatorul voinţei – care a spus: Voi crede, chiar dacă nimic nu pare adevărat sau real pentru Mine. Deşi am sentimentul că nu-L voi mai vedea niciodată pe Tatăl, aleg să cred că El va face tot ceea ce este mai bine.

 Inspiraţia adaugă: „Nu puteţi să vă controlaţi propriile impulsuri şi propriile emoţii, aşa cum aţi dori, dar puteţi să vă controlaţi voinţa”. Dacă nu înţelegem acest principiu, vom fi într-un pericol constant, deoarece vom continua să sperăm şi să promitem, doar pentru a eşua. Ce să facem când totul pare imposibil şi când simţămintele ne scapă de sub control? Când ne trezim descurajaţi şi doborâţi, trebuie să ne amintim că emoţiile şi starea de spirit nu sunt vrednice de crezare. În momentul acela, lucrarea noastră este să răsucim comutatorul voinţei. Deşi că emoţiile nu pot fi stăpânite, dar voinţa poate fi controlată. Printr-o păstrare continuă şi statornică a voinţei de partea lui Dumnezeu, toate emoţiile pot fi aduse sub stăpânirea lui Hristos.

 Cine îşi poate controla emoţiile şi impulsurile? Eu, pur şi simplu, nu am atât de multă putere. Dar Dumnezeu ne poate da atât voinţa cât şi înfăptuirea. Totuşi, înainte ca aceasta să poată avea loc, noi suntem cei care trebuie să luăm decizia de a dori puterea Lui mai mult decât orice altceva. Voinţa noastră – alegerea noastră bine determinată – este trambulina de lansare pentru tot ceea ce urmează. Chiar şi atunci când ne hotărâm să nu întreprindem nimic, ci să facem doar ceea ce simţim în mod natural, de fapt, luăm o decizie a voinţei, care va determina tot ce se va întâmpla în continuare. Tot ceea ce facem – bine sau rău – rezultă  dintr-o decizie a voinţei. Acesta este motivul din cauza căruia păcatul, care ne va aduce moartea, nu este doar o stare datorată moştenirii noastre genetice. Păcatul este întotdeauna un act al voinţei, iar noi suntem răspunzători pentru alegerile pe care le facem.

 Dumnezeu ne făgăduieşte: „Păstraţi-vă cu fermitate voinţa de partea Domnului şi fiecare emoţie va fi adusă în supunere faţă de voia lui Isus”. Făgăduinţa lui Dumnezeu ni se adresează nouă, tuturor celor ce suntem tulburaţi fără încetare de emoţiile şi impulsurile noastre. Dacă Îi predăm lui Isus voinţa noastră, El se va ocupa de sentimentele noastre. „Trebuie să vă aduceţi aminte că voinţa este izvorul tuturor acţiunilor voastre”.

 Domnul Isus spune: „Încredinţaţi-vă întreaga fiinţă sub conducerea Mea; oferiţi-Mi voinţa voastră; luaţi-o de sub controlul Satanei, iar Eu voi pune stăpânire pe ea”. Oare nu cumva, cei mai mulţi dintre noi ne străduim să-I dăruim lui Hristos propria noastră voinţă, fără să înţelegem că, datorită căderii primilor noştri părinţi, această voinţă se află sub controlul Satanei? Am vrea să credem că noi suntem la conducere, că noi suntem căpitanii corabiei noastre. Oare nu de dăm seama că, dacă voinţa noastră nu se află în mâinile lui Hristos, cel care ne conduce este Satana? Atât timp cât nici unul dintre noi nu este în stare să aducă la viaţă o inimă şi să dăruiască suflare fiinţei, trebuie să recunoaştem că suntem supuşi unor puteri superioare. Voinţa noastră este condusă, în mod inevitabil, fie de către Domnul Hristos, fie de către Satana, iar singura noastră capacitate este aceea de a alege sub stăpânirea căruia dintre ei vrem să fim. Mai întâi trebuie să alegem să luăm voinţa noastră din mâna Satanei şi să o dăruim lui Hristos. Să spunem cu voce tare: Iau din mâna Satanei această voinţă pe care Mi-ai dat-o. El nu are dreptul să o stăpânească. Aleg să supun voinţa mea controlului lui Isus Hristos.

De fapt, ce trebuie să facem pentru ca voinţa noastră să poată fi condusă în exclusivitate de Dumnezeu? Dacă dorim ca Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră, înainte de toate, trebuie să aibă loc o experienţă fundamentală. „Toţi oamenii trebuie vegheze asupra propriilor organe de simţ, pentru ca Satana să nu obţină stăpânirea asupra lor; căci acestea sunt porţile sufletului. Dacă doriţi să deţineţi controlul asupra propriei voastre minţi şi să nu îngăduiţi ca gândurile inutile şi imorale să vă păteze sufletul, trebuie să deveniţi nişte santinele credincioase ale ochilor, urechilor şi ale tuturor organelor voastre de simţ. Numai puterea harului este în stare să realizeze această lucrare, atât de vrednică de dorit” (Adventist Home, p. 401).

 Gândurile noastre sunt în cea mai mare parte produsul informaţiilor care pătrund în minte, prin intermediul organelor noastre de simţ. Prima şi cea mai importantă lucrare a voinţei este aceea de a hotărî ce anume vom auzi şi vedea. Dumnezeu nu poate lua aceste decizii în locul nostru. El nu va alege în locul fiinţelor create după propriul Său chip, datorită principiului inviolabil al libertăţii de a alege. Dar dacă alegem voinţa Sa, Dumnezeu va avea permisiunea de a intra cu putere în vieţile noastre şi de a îndeplini pentru noi, ceea ce nu suntem în stare să facem. Din acest motiv este atât de important, să fim nişte santinele credincioase ale ochilor şi urechilor noastre. Dacă voinţei i se acordă posibilitatea de a funcţiona în mod corect, nu poate fi bombardată la nesfârşit de atacurile venite din partea Satanei. Trebuie să refuzăm în mod categoric să-i permitem Satanei accesul în minţile noastre. Desigur, Satana va fi furios datorită acestei decizii şi va dubla efortul de a distruge hotărârea luată de noi. Aici este punctul în care avem nevoie de rugăciunea neîncetată, cerând har şi putere din partea lui Dumnezeu, ca să ducem la bun sfârşit, bunele noastre intenţii şi bunele noastre alegeri.

 În Thoughts From the Mount of Belssing (Cugetări de pe Muntele Fericirilor), pp. 61, 62, descoperim câţiva paşi elementari pe care trebuie să-i facem, dacă dorim să ne folosim voinţa în mod corect. „Voinţa noastră trebuie să-I fie predată Lui, ca să o putem primi înapoi, curăţită, înnobilată şi ataşată de Cel Divin, prin legăturile împreunei simţiri, atât de strâns, încât El să poată revărsa prin noi valurile iubirii şi puterii Sale”. Mai întâi, trebuie să luăm voinţa noastră de sub controlul Satanei şi să o dăruim în mod conştient lui Hristos. Putem formula în cuvinte decizia noastră, spunând: Doamne, Îţi dau voinţa mea Ţie. Aleg să încredinţez în mâinile Tale procesul luării deciziilor mele. Apoi, Domnul Isus va avea permisiunea de a îndeplini în noi lucrarea Sa purificatoare şi înnobilatoare. Când lucrarea aceasta va fi încheiată, El ne va dărui înapoi propria noastră voinţă, într-o stare cu mult mai bună decât cea în care era atunci când I-am dat-o.

 Aici este momentul în care intră în scenă puterea voinţei. Prin propria noastră ambiţie, nu putem crea puterea voinţei. Dar când îi dăm lui Hristos slaba noastră voinţă, el ne-o va înapoia însoţită de puterea Sa proprie. Puterea lui Hristos = puterea voinţei. De acum, voinţa este capabilă de a fi o santinelă credincioasă a simţurilor. Aceşti paşi sunt elementari şi nu există nici o cale mai scurtă. 1) Luaţi voinţa voastră din mâna Satanei. 2) Încredinţaţi această voinţă în mâinile lui Hristos. 3) Apoi, Domnul Hristos ne înapoiază voinţa, încărcată de puterea necesară pentru a aduce la îndeplinire hotărârile bune.

 „Dacă vrem să atingem acest înalt ideal trebuie să sacrificăm tot ceea ce face ca sufletul să se poticnească,”. Acum, ajungem la partea cea mai dificilă din întregul proces. Aici este locul în care eul luptă cu furie şi disperare să rămână în viaţă. „Păcatul are putere de influenţă asupra noastră prin intermediul voinţei. Predarea voinţei este asemănată cu tăierea unei mâini sau scoaterea unui ochi. Adesea ni se pare că a-I preda voinţa lui Dumnezeu înseamnă a consimţi să treci prin viaţă mutilat sau desfigurat”. Seamănă aceste cuvinte cu evanghelia populară din zilele noastre, care spune: Tot ceea ce ai de făcut este să crezi că Isus a murit pentru tine şi locul în cer îţi este asigurat?

 Aici se află miezul tuturor lucrurilor pe care am dorit să vi le spun legat de voinţă. Aici se află secretul unei vieţi de creştin victorioase, al biruinţei asupra păcatului, al schimbării vieţii noastre de la eşec la succes. Deoarece, din fire, voinţa este rea şi tinde să urmeze sugestiile Satanei, ea ne va îndemna să dăm înapoi, să ne îndoim, să căutăm scuze, să argumentăm, să-i învinovăţim pe alţii şi să facem orice ca să evităm asumarea responsabilităţii pentru răzvrătirea inimii noastre. Dacă nu recunoaştem că suntem nişte fiinţe umane răzvrătite şi rele, Dumnezeu nu mai poate face nimic pentru noi. Ne este greu să admitem faptul acesta, deoarece ne petrecem cea mai mare parte a vieţii încercând să afişăm o imagine cu totul diferită cu privire la noi. În cele din urmă, noi nu facem acele lucruri îngrozitoare despre care auzim vorbindu-se fără încetare la programul de ştiri.

 Dar este suficient să dăm la o parte masca aparenţelor pe care societatea, nevoia unui loc sigur de muncă şi aprobările amicilor noştri ne obligă să o purtăm, şi ne vom descoperi chiar acolo, alături de soldaţii care bat cuiele în palmele lui Isus. Trebuie să ne vedem pe noi înşine aşa cum suntem în realitate – nişte fiinţe umane rele şi răzvrătite. Trebuie să conştientizăm absenţa totală a armoniei cu voia cerului şi faptul că suntem complet nepotriviţi pentru a ne simţi fericiţi în prezenţa lui Dumnezeu. Este greu să ne vedem pe noi înşine aşa cum suntem în realitate, să smulgem măştile pe care le folosim pentru a-i păcăli pe oameni. Mâna şi ochiul sunt părţi preţioase ale anatomiei noastre, nu-i aşa? Iar noi vom face totul pentru a le păstra. Totuşi, ni se spune că renunţarea la propria noastră voinţă în favoarea voinţei lui Dumnezeu, ne face să ne simţim ca şi când ni s-ar tăia o mână sau ni s-ar scoate un ochi.

 Tratăm noi cu seriozitate predarea voinţei? Dacă este aşa, înseamnă oare că vom fi nevoiţi să ne petrecem tot restul vieţii mutilaţi şi desfiguraţi. Ochii nu mai au voie să privească tot ceea ce ar pofti să privească. Ce fel de viaţă mai este aceasta? Cum vom putea să ne satisfacem nevoia de amuzament? Vom fi nişte fanatici înguşti? Vom fi nişte extremişti, lipsiţi de prieteni? Eu, pur şi simplu, nu pot trăi în felul acesta.

 Atât timp cât ne simţim ameninţaţi de teama pierderii şi a auto-mutilării, ne va fi total imposibil să-I predăm voinţa noastră lui Hristos. Trebuie să înţelegem cât de adânc este înrădăcinat păcatul în noi; cât de puternic suntem conduşi păcat, de egoism şi de răutate. Apoi, trebuie să apelăm la bisturiul chirurgului. Nu este uşor să ceri în mod deliberat ca acel bisturiu să taie în mintea ta şi în eul tău. Dar, dacă nu cerem lucrul acesta, cancerul egoismului va nimici orice şansă de a avea viaţa veşnică. Eul trebuie înlăturat din caracter, dacă nu, va duce sufletul cu sine în iad.

 Ne-am construit cu toţii punţi spre lumea Satanei. Deşi nu le trecem în permanenţă, eul se simte bine să ştie că aceste punţi există şi pot fi folosite, ori de câte ori simţim nevoia de a ne satisface anumite nevoi sau imbolduri. A-I preda lui Dumnezeu propria noastră voinţă înseamnă a arde toate acele punţi, fără nici o posibilitate de a fi construite încă odată. Iar aceasta pare să fie un viitor teribil de întunecat. Cum vom putea continua să trăim, dacă punţile nu mai există? Tot ceea ce poate face religia pentru noi este să ne mutileze şi să ne desfigureze?

 Acesta este punctul în care trebuie să agonizăm împreună cu Dumnezeu. Vă garantez că va fi mai dureros şi mai dificil decât orice încercare a vieţii, deoarece eul moare extrem de greu. Lupta pentru predarea voinţei va fi intensă şi ni se va părea că viaţa noastră s-a terminat. Dar, când suntem dispuşi să renunţăm la urâţenia egoismului şi să-I îngăduim lui Dumnezeu să incendieze toate punţi spre lumea Satanei; când suntem dispuşi să abandonăm toţi acei idoli dragi care dau farmec şi fac să merite trăită această viaţă anostă, atunci, întreaga bătălie s-a încheiat. Oh, vor mai fi conflicte mărunte în viitor, dar bătălia a avut deja loc. Adevăratul război nu are legătură cu păzirea Sabatului, îmbrăcămintea sau alimentaţia, ci este legat de voinţă. Când voinţa noastră este predată lui Hristos, celelalte aspecte ale vieţii pot fi ordonate în armonie cu voia lui Dumnezeu. El ne va arăta cum să ascultăm. Când nu vom mai căuta scuze, argumente şi motive de îndoială, bătălia s-a încheiat.

 Acest principiu are o aplicaţie directă în domeniul câştigării de suflete. Nu este de nici un folos să le prezentăm oamenilor schimbările privitoare la stilul de viaţă, dacă nu au fost convertiţi. Tot ceea ce vom auzi vor fi doar obiecţii – dovezi că schimbarea nu este cu adevărat necesară. Înainte de a-i confrunta cu adevărurile distinctive, trebuie să ne asigurăm că oamenii sunt cu adevărat convertiţi. Convertirea constituie problema esenţială. După ce convertirea este trăită, toate celelalte schimbări privitoare la stilul de viaţă vor avea loc mult mai uşor.

 În experienţa creştină individuală ne confruntăm cu aceleaşi dificultăţi. Multe dintre subiectele pe care le discutăm nu reprezintă adevărata problemă. Adevărata problemă este inima şi voinţa. După ce voinţa este predată şi punţile sunt incendiate, toate celelalte dificultăţi vor fi rezolvate cu uşurinţă. Domnul ne va călăuzi în cunoaşterea binelui şi a răului, iar noi vom urma planul Lui fără să ezităm.

Acum suntem pregătiţi să examinăm rezultatele predării voinţei noastre lui Hristos. Satana . . . „cunoaşte mai bine decât noi limitele propriei sale puteri şi uşurinţa cu care poate fi învins, dacă ne împotrivim şi îl înfruntăm. Prin puterea divină, cel mai slab dintre sfinţi este mai tare decât Satana şi toţi îngerii lui” (Testimonies, vol. 5, pp. 293, 294). Tot ceea ce este necesar, în realitate, în vederea biruinţei asupra păcatului este dorinţa noastră de a ne împotrivi şi de a-l înfrunta pe Satana. Atât timp cât facem compromis cu Satana şi tolerăm compania lui, vom continua să cădem şi să fim descurajaţi. Cât de mult ar trebui să preţuim aceste făgăduinţe. Noi îl considerăm pe Satana mai puternic decât este în realitate. Credem că ispitele lui sunt atât de copleşitoare, încât nu le putem rezista. Trebuie să ne concentrăm atenţia asupra lucrurilor pe care puterea lui Dumnezeu este capabilă să le înfăptuiască, chiar şi în viaţa celui mai slab dintre copiii Săi.

 Punctul culminant al studiului nostru privitor la voinţă constă în declaraţia clasică din Steps to Christ (Calea către Hristos), pagina 47: „Mulţi se întreabă, ‚Cum să-I predau întreaga mea fiinţă lui Dumnezeu?’ Deşi doriţi să vă predaţi pe voi înşivă lui Dumnezeu, aveţi prea puţină putere morală; trăind în sclavia îndoielii, sunteţi stăpâniţi de obiceiurile vieţii voastre de păcat. Promisiunile şi hotărârile voastre sunt ca nişte funii de nisip. Nu vă puteţi controla gândurile, impulsurile şi înclinaţiile. Cunoaşterea promisiunilor neîmplinite şi a jurămintelor încălcate vă slăbesc încrederea în propria voastră sinceritate şi vă face să credeţi că Dumnezeu nu mai poate să vă accepte; dar nu trebuie să disperaţi. Nu este aceasta, exact situaţia în care ne regăsim toţi? Promitem, luăm hotărâri şi după aceea cădem. Considerăm că voinţa noastră este suficient de puternică pentru a controla propriile gânduri şi simţăminte. Dar, pentru noi, nu există nici o speranţă reală, până când nu recunoaştem profunda noastră păcătoşenie. Am fost născuţi cu o natură căzută, într-o lume căzută, în care domneşte Satana. Când recunoaştem fără rezerve starea lipsită de speranţă în care suntem şi ne întoarcem la Domnul Hristos, cerând ajutor, uşa biruinţei este deschisă.

 Dacă nu trebuie să disperăm, care este cauza faptului că suntem continuu învinşi? „Ceea ce trebuie să înţelegeţi este adevărata putere a voinţei. Ea este puterea care guvernează fiinţa umană; puterea de a decide sau capacitatea de a alege. Totul depinde de funcţionarea corectă a voinţei. Capacitatea de a alege le-a fost dată oamenilor de către Dumnezeu; ea le aparţine, iar ei trebuie să o exercite. Voi înşivă nu puteţi să vă schimbaţi inima şi nu puteţi   să-I predaţi lui Dumnezeu dorinţele şi tendinţele ei; dar puteţi alege să Îi slujiţi Lui. Puteţi să-I daţi propria voastră voinţă; iar El va lucra după aceea în voi, atât voinţa, cât şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere. În felul acesta, întreaga voastră fiinţă va fi adusă sub controlul Duhului lui Hristos; sentimentele voastre vor fi centrate în El, gândurile voastre vor fi în armonie cu El”. Vă rog să observaţi cât de multe aspecte depind de corecta funcţionare a voinţei. Fericirea, pacea, adevăratul succes, viaţa veşnică – toate depind de modul în care ne folosim voinţa.

 La început, Dumnezeu l-a creat pe om după propriul Său chip. Acest chip divin a fost distrus aproape complet de cei şase mii de ani de păcat. Practic, singura parte care ne-a rămas intactă din chipul lui Dumnezeu este puterea de a alege. Este trăsătura în care ne asemănăm cel mai mult cu Dumnezeu, în starea firească în care suntem. Puterea de a alege a fost darul oferit lui Adam şi Evei de Dumnezeu, iar El nu i-a permis Satanei să-l ia de la oameni. Datorită faptului că încă avem acel dar, întreaga veşnicie este posibilă pentru noi.

 Vă rog să observaţi că noi nu putem să-I predăm lui Dumnezeu dorinţele şi tendinţele inimii noastre. În mod natural, nu simţim plăcere faţă de lucrurile aflate pe calea lui Dumnezeu. Noi credem că această cale este înjositoare şi restrictivă. Umilinţa, modestia şi spiritul supus nu sunt dorite de inima firească. Dar, în ciuda faptului că nu ne place să împlinim voia lui Dumnezeu, avem capacitatea de a alege să Îi slujim Lui. Oricând putem să înălţăm rugăciunea: „Doamne, dă-mi dispoziţia de a fi ascultător. Mie nu îmi place ceea ce fac acum, dar nu sunt în stare să părăsesc vechile mele cărări. Ajută-mă să doresc lucrul acesta, Doamne”. Probabil că vom fi nevoiţi să repetăm de multe ori rugăciunea aceasta, dar să perseverăm. Să luăm voinţa noastră din mâna Satanei şi să I-o dăruim lui Dumnezeu.

 Iată incredibilele rezultate ale predării voinţei proprii lui Dumnezeu. „Când ne predăm pe noi înşine lui Hristos, inima noastră este unită cu inima Lui, voinţa noastră este contopită cu voinţa Lui, mintea noastră devine una cu mintea Lui, gândurile noastre sunt aduse în supunere faţă de El; noi trăim viaţa Lui. Aceasta înseamnă să fii îmbrăcat în neprihănirea Lui” (Christ’s Object Lessons [Parabolele Domnului Hristos], p. 312). Întreaga noastră fiinţă este supusă conducerii Domnului Hristos, iar sentimentele şi gândurile noastre vor în armonie cu sentimentele şi gândurile Lui. Eu cred că acesta este un alt mod de a descrie ‚biruinţa’. Caracterul nostru deformat şi denaturat este adus sub autoritatea lui Hristos. Noi putem iubi aşa cum iubeşte Hristos, deoarece voinţa noastră Îi aparţine. Atitudinile şi dorinţele noastre sunt identice cu cele ale fiinţelor cereşti. Când vom păşi în mod real pe străzile de cristal, vom simţi că este ceva natural să trăim asemenea îngerilor, pentru că am învăţat să gândim aşa cum gândesc ei.

 Singurul lucru pe care trebuie să-l facem acum, este să ne predăm Lui, iar apoi, totul va urma de la sine, asemenea vagoanelor care merg înapoia locomotivei. Dumnezeu îndeplineşte partea cea grea. El transformă vechea noastră fire; El ne face în stare să ne bucurăm de lucrurile pe care cândva le-am urât şi să urâm lucrurile de care cândva ne-am bucurat. Partea noastră este să-I dăm Lui propria noastră voinţă, pentru ca El să o poată curăţi. Putem spune, „Doamne, Eu nu pot să mă abţin să nu fac lucrul acela, dar aleg să nu-l fac. Eu nu pot rezista să nu-l fac, dar aleg să nu-l fac”. Tânărul care şedea pe canapea, nu putea să învingă păcatul, deoarece se baza pe propriile sale puteri. El ar fi trebuit să se predea lui Dumnezeu şi să primească puterea Lui.

 Noi trebuie să spunem: „Doamne, iau voinţa mea de la Satana şi Ţi-o dau Ţie. Vreau să-Ţi îngădui să arzi toate punţile mele spre lumea Satanei. Vreau să mă împotrivesc felului în care mi-am trăit cea mai mare parte din viaţă. Doresc să fiu născut de sus. Te doresc pe Tine, mai mult decât orice alt lucru din lume”. Apoi, avem privilegiul de a vedea ce poate să facă Dumnezeu, dintr-un material aproape complet lipsit de valoare. Păcatele care ne hărţuiau şi care au distrus totul în viaţa noastră, vor fi biruite; gândurile rele nu vor mai fi îngăduite în minte; puterea viciilor va fi sfărâmată. Tendinţele rele vor fi îndreptate. Sentimentele greşite vor fi schimbate şi o nouă fiinţă se naşte, în Domnul Isus Hristos. Dacă vom continua să-I spunem „Da” lui Dumnezeu şi „Nu” eului personal, va avea loc o schimbare totală a caracterului nostru. Domnul va elimina toate eforturile noastre omeneşti şi ne va face să fim pe deplin dependenţi de El, aşa cum a făcut cu Iacov, cu mult timp în urmă.

Timpul este prea înaintat pentru a continua să ne conducem propriile vieţi şi bisericile, prin intermediul metodelor noastre fireşti. Trebuie să fim nişte oameni duhovniceşti. Firea poate avea succes în viaţă şi poate coordona o biserică, dar nu poate merge în cer. Numai ceea ce este duhovnicesc ajunge acolo.

 Să ne aducem aminte fără încetare că Dumnezeu este de partea noastră. El nu ne contabilizează păcatele pentru le transforma în capete de acuzare împotriva noastră. Dumnezeu aleargă cu mult înainte pe cale, ieşindu-ne în întâmpinare. El doreşte mai mult decât orice altceva să ne primească cu bucurie în familia Sa.

 Noi nu îndrăznim să ne lăsăm purtaţi de curenţi. Trebuie să facem un pas înainte şi să luăm o decizie, chiar dacă aceasta este opusă tuturor lucrurilor pe care am dori să le facem.

 Întregul secret al biruinţei păcatului constă într-un singur cuvânt – voinţa. Ce vom alege? Fiecare alegere pe care o facem este un act al voinţei. Să alegem în mod deliberat să luăm voinţa noastră din mâna Satanei şi să I-o dăruim lui Hristos.

 Ce minunat este să vezi cum Dumnezeu ia un păcătos slab, plin de vicii şi de sentimente distrugătoare, şi îl transformă într-o citadelă pe care Satana nu are puterea să o doboare. Dumnezeu va lua în stăpânire voinţa care luptă neputincioasă şi o va transforma  într-o voinţă curată, o voinţă puternică; o voinţă care Îl va alege pe Dumnezeu pentru totdeauna şi care preferă mai degrabă să moară decât să-L dezonoreze pe Dumnezeu prin păcat. Slavă fie adusă lui Dumnezeu! Mari sunt lucrările Sale!