Scrisori Catre Biserica – Scrisoarea 1 – PDF

Cuvântul “întrupare” provine din două cuvinte latine “in carnis” care înseamna “în carne” sau “în trup omenesc”. Ca termen teologic, denotă “luarea formei si naturii umane de către Isus, conceput ca Fiu al lui Dumnezeu”. În acest sens, foloseşte Ioan cuvântul când spune “Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu1…” – 1Ioan 4: 2-3.

Astfel, el face din credinţa în întrupare un test al uceniciei, deşi, fără îndoiala, aceasta înseamna mai mult decât simpla credinţă în apariţia istorică a lui Hristos. Venirea pe lume a unei noi vieţi – naşterea unui copilas – este în sine o minune. Infinit mai mult trebuie să reprezinte o minune întruparea Fiului lui Dumnezeu însuşi. Ea va ramâne pentru totdeauna o taină dincolo de înţelegerea omenească, dar ceea ce poate face oricine este să o accepte ca parte a planului de mântuire care a fost descoperit treptat după căderea omului din Eden. Din motive pe care nu le putem pătrunde pe deplin, Dumnezeu a permis apariţia păcatului. Totuşi, El a oferit un remediu. Acest remediu este ceea ce noi numim planul de mântuire şi este strâns legat de întruparea, moartea si învierea Fiului lui Dumnezeu. Nu putem concepe că Dumnezeu nu a ştiut cât avea să-L coste creaţiunea, şi “consiliul păcii” care a hotărât în această problemă; trebuie să fi inclus soluţii pentru orice eveniment neprevăzut. Pavel numea acest plan “înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu, aceea înţelepciune care a fost ascunsă şi pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de lumi, pentru slava noastra” – 1 Cor 2. 7.

Expresia “înainte de lumi” înseamnă: înainte de crearea oricarui lucru. Deci, planul de mântuire nu a fost o soluţie de ultim moment. El a fost “rânduit mai dinainte”. Chiar când Lucifer a păcătuit, planul nu a fost descoperit în întregime, ci era “păstrat în tăcere din vremea veşniciei” – Romani 16: 25 [A. R. V.].

Pavel ne informează că “prin descoperire Dumnezeiască am luat cunostiinţă de această taină…taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte veacuri în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Hristos prin Duhul.” – Efeseni 3: 3-5 În epistola către Evrei sunt două cuvinte care ne interesează în acest punct, si anume “se cuvine” din versetul 10 al capitolului 2 şi “trebuie” din versetul 17 al aceluiaşi capitol. Cuvântul grecesc pentru “se cuvine” este “prepo” şi înseamnă “corespunzător”, “corect”, “exact”, “plăcut”. Pavel, pe care-l considerăm autorul epistolei către Evrei, dă dovadă de mult curaj când îndrăzneşte să-i atribuie motive lui Dumnezeu şi declară că este potrivit şi drept pentru Dumnezeu să-L 1 M.L. Andreasen, probabil folosind traducerea KJV, spune: „… orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup nu este de la Dumnezeu…” facă pe Hristos “desăvârşit prin suferinţă” – Evrei 2:10.

El consideră că “Îi este placut” lui Dumnezeu să procedeze astfel; aceasta înseamnă că El aprobă acest lucru. În presupunerile lui cu privire la Dumnezeu, îl putem asemăna pe Pavel cu Avraam, care a fost şi mai curajos. Fără să înţeleagă ce avea Dumnezeu de gând sa facă, Avraam Îl sfatuieşte să renunţe la planul Său. El spune: “Vei nimici oare pe cel bun împreună cu cel rău?… Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, aşa ca cel bun să aibă aceeaşi soarta ca cel rău, departe de Tine aşa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” – Geneza 18: 23, 25

Moise încearcă de asemenea să-L mustre si să-L înveţe pe Dumnezeu. Când poporul Israel dansează în jurul viţelului de aur, Dumnezeu îi spune lui Moise: “Acum lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor; şi-i voi mistui.”- Exod 32: 10.

Moise încearcă să-L liniştească pe Dumnezeu şi spune: “Doamne, pentru ce să se aprindă mânia Ta împotriva poporului Tau? Întoarce-Te din iuţimea mâniei Tale şi lasă-Te de răul acesta, pe care vrei să-l faci poporului Tau.” – Exod 32: 11-12;

“Şi Domnul S-a lăsat de răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului Său.” – Exod 32: 14.

Putem observa că, în acest episod interesant, Dumnezeu îl testează doar pe Avraam şi îi oferă ocazia de a mijloci pentru oameni. Aceasta ne descoperă dispoziţia lui Dumnezeu de a discuta problemele cu sfinţii Săi, şi chiar cu cei care nu sunt sfinţi. El adresează omenirii invitaţia: “Veniţi acum să ne judecam” – Isaia 1: 18. Dumnezeu este nerăbdător sa comunice cu poporul Său. Nici Avraam şi nici Moise nu au fost mustraţi pentru îndrăzneala lor. Celalalt cuvânt asupra căruia dorim să ne îndreptăm atenţia este “trebuie”. Vorbind despre Hristos, Pavel spune: “În toate lucrurile a trebuit să fie asemenea fraţilor Săi, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispaşire pentru păcatele norodului.” – Evrei 2: 17.

În timp ce “se cuvine” din versetul 10 este o expresie blândă, “trebuie” din versetul 17 (ophilo în greacă) este un cuvânt aspru şi s-ar traduce ca “obligatoriu”, “trebuie”, “a avea ordin”, “a fi obligat, îndatorat, dator”. Pentru ca Hristos să poată fi un mare preot milos şi vrednic de încredere, Pavel spune că trebuie ca El să fie “în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi. Este obligatoriu. Este o datorie pe care trebuie să o îndeplinească şi nu trebuie să o evite. El nu poate realiza împăcarea oamenilor cu Dumnezeu dacă nu se aşează în locul lor şi nu devine asemenea lor în toate lucrurile. Nu este ceva ce se poate alege. Este dator să facă aceasta. Până nu va lupta cu aceleaşi ispite ca şi oamenii, nu va putea să simpatizete cu ei. Cineva care n-a fost niciodata flămând, slăbit sau bolnav, care nu a avut de înfruntat ispita, nu este în stare să-i înţeleaga pe deplin pe cei care sunt afectaţi. Din acest motiv era necesar ca Hristos să devină asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile. Pentru a înţelege slăbiciunile noastre, trebuia să fi fost El Însuşi “cuprins de slăbiciune” – Evrei 4: 15; 5: 2 .

Astfel , când oamenii suferă, suferă şi El în toate necazurile lor.” – Isaia 63: 9.

Însuşi Hristos mărturiseste: “Nu M-am împotrivit şi nu M-am tras înapoi. Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau, şi obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba: nu Mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipari.”- Isaia 50: 5-6.

El “a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre” – Matei 8: 17.

Hristos nu S-a cruţat pe Sine în nici un lucru. El nu a cerut să fie scutit de nicio încercare sau suferinţă omenească; şi Dumnezeu nu L-a scutit. Aceast experienţă era necesară pentru ca Hristos să devină un mare preot milos. Acum, El poate să-l înţeleagă pe orice fiu al omului, pentru că El ştie din proprie experienţă foamea şi bolile şi slăbiciunile şi ispitele şi supărările şi necazurile şi durerea şi sentimentul despărţirii de Dumnezeu. El a fost “ispitit în toate lucrurile ca si noi, dar fără păcat.” -Evrei 4: 15.

Pentru că Hristos a fost părtaş la necazurile şi slăbiciunile oamenilor îl face să fie un Mântuitor atât de întelegator. Având în minte aceste lucruri, citim cu uimire şi tristete afirmaţia falsă din “Questions on Doctrine” pagina 383, că Hristos a fost “scutit de patimile moştenite si întinăciunile care-i afectează pe descendenţii naturali ai lui Adam” [n. Tr. Cuvântul pe care îl aduce în discuţie Andreasen ca fiind folosit în QoD, este “exempt”, tradus în limba română prin “scutit”]. Pentru a aprecia importanţa acestei afirmaţii este nevoie să definim termenii “scutit” şi “patimi”. Dictionarul College Standard defineşte termenul “a scuti” prin “a elibera de o obligaţie dificilă, împovărătoare; a elibera, a absolvi de o restricţie sau povara”. New World Dictionary, College Edition , dă urmatoarea definiţie: “a elibera, a scoate de sub incidenţa unei reguli sau legi pe care ceilalţi trebuie s-o respecte, care este obligatorie pentru ceilalţi… implică eliberarea de nişte obligaţii sau cerinţe legale, în special când ceilalţi nu sunt scutiţi de acestea.” Patima este definită ca: “la origine suferinţă sau agonie… oricare din emoţiile cum ar fi: ura, supărarea, dragostea, teama, bucuria; agonia şi suferinţele lui Isus în timpul crucificării, sau în perioada ce a urmat ultimei cine. Patima implică de obicei o emoţie puternică, epuizantă.” Patima este un cuvânt cuprinzator. Dacă la origine se referă la supărare, suferinţă, agonie, nu se rezumă la aceste înţelesuri, nici doar la patimile cărnii, ci include toate emoţiile umane menţionate mai sus, cum sunt mânia, supărarea, pofta sau mila. Acest cuvânt include, de fapt, toate ispitele care-l împing pe om la acţiune. A lua aceste emoţii din calea omului, a-l scuti de orice ispita, ar avea ca rezultat o creatură sub-umana, un fel de ne-om, un om-umbră, o non-entitate, ceea ce Markham numea “frate cu boul”. Ispita este acea componentă a vieţii care determină clădirea unui caracter, bun sau rău, în funcţie de modul în care omul reacţionează în faţa ei. Dacă Hristos a fost scutit de patimile omeneşti, El a fost diferit de ceilalţi oameni. Această învăţătură este tragică si în totalitate în contradicţie cu ceea ce au crezut şi au susţinut întotdeauna Adventiştii de Ziua a Şaptea. Hristos a venit printre noi ca om, fără să ceară favoruri şi fără să fi primit vreo consideraţie specială. El nu a primit de la Dumnezeu vreun ajutor care să nu fi fost la îndemâna oricărui alt om. Aceasta a fost o condiţie necesară pentru ca demonstraţia Sa să aibă valoare şi lucrarea Sa să fie acceptata. Cea mai mică deviere de la această regula ar fi invalidat experimentul, ar fi anulat înţelegerea, şi ar fi lăsat omenirea fără nicio speranţă. De la început Satana L-a acuzat pe Dumnezeu ca este nedrept când pretinde oamenilor să ţină Legea şi de două ori nedrept când îi pedepseşte pentru că n-au făcut ceva ce nu poate fi făcut si nimeni n-a facut vreodata. El sustinea ca Dumnezeu trebuie să facă mai întâi o demonstraţie că Legea poate fi ţinută, dar sub condiţiile în care este supus omul. Noe, Iov, Avraam, David, au fost oameni buni, dar n-au reuşit să atingă înaltul standard al lui Dumnezeu. “Toţi au păcătuit” spune Pavel – Romani 3: 23.

Dumnezeu nu a fost influenţat de provocarea lui Satana; cu mult timp înainte, chiar din veşnicie, Dumnezeu hotarâse cursul acţiunii Sale. Deci, când a sosit timpul, El a trimis pe Însusi Fiul Său, într-o fire asemănătoare cu a păcatului, din pricina păcătului, osândind păcatul în firea pământească – Romani 8: 3. Hristos nu a acceptat păcatul în firea pământească; El l-a condamnat, sustinând puterea şi autoritatea Legii. Prin moartea Sa pe cruce, El a întărit mai departe Legea, suferind pedeapsa cerută de încălcarea ei şi confirmând legitimitatea acestei pedepse. Acum, El poate să ierte păcatele fără a putea fi acuzat că ignoră Legea, sau că o dă la o parte. Când a devenit evident că Dumnezeu intenţionează să-L trimită pe Fiul Său şi să demonstreze prin El că omul poate ţine legea, Satana şi-a dat seama că urmează o criză şi că el trebuie să-l învingă pe Hristos sau să piară pentru veşnicie. Un lucru îl preocupa în mod deosebit. Va veni Hristos pe pamânt ca un om, cu limitele, slăbiciunile şi infirmităţile pe care omul le-a dobândit ca urmare a pacatului ? Daca da, Satana spera că-L va putea înfrânge. Dacă Dumnezeu L-ar fi scutit pe Isus de patimile care afectează pe descendenţii lui Adam, el ar fi putut pretinde că Dumnezeu nu joacă cinstit, că testul nu este valid. În urmatoarele citate descoperim răspunsul lui Dumnezeu: “Dumnezeu a îngaduit ca Fiul Său să vină ca un prunc neajutorat, supus slăbiciunilor omeneşti. El I-a permis să întâmpine pericolele vieţii ca oricare suflet omenesc, să lupte ca orice fiu al omului cu riscul înfrângerii şi al pierderii veşnice” – DA, pag.49.

“Mulţi sustin că Hristos nu putea fi învins de ispită. Dacă ar fi fost aşa, El n-ar fi putut să se aşeze în locul lui Adam… Mântuitorul nostru a preluat umanitatea cu toate caracteristicile ei. El a îmbracat natura umană cu posibilitatea căderii în ispita” – DA, pag.117. “Ispita la care a fost supus Hristos era o teribilă realitate. El a fost pus la probă având libertatea de a ceda ispitelor Satanei şi de a compromite astfel planul lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi fost aşa, dacă nu ar fi existat posibilitatea ca El să cadă, nu ar fi putut fi ispitit în toate lucrurile aşa cum este ispitită familia omenească” – The Youth’s Insructor, 28 octombrie 1899.

“Când Adam a fost asaltat de ispititor, nu era afectat de niciuna din urmările păcatului. El se afla în deplina putere a bărbăţiei posedând deplina vigoare a minţii şi a trupului… Nu tot la fel era Isus când a mers în pustie pentru a-l înfrunta pe Satana. Timp de patru mii de ani rasa umană decăzuse în ce priveste puterea fizică, mintală şi morală; iar Hristos luase asupra Lui infirmităţile omenirii degenerate. Numai astfel putea să-l salveze pe om din adâncimea degradării sale” – DA, pag.117.

Hristos “L-a înfrânt pe Satana, în aceeaşi natură asupra căreia Satana obţinuse victoria. Vrajmaşul a fost învins de Hristos. Puterea divinităţii Mântuitorului a fost ascunsă. El a biruit ca om, bazându-se pe Dumnezeu pentru a primi putere. Acest lucru este privilegiul oricui” – The Youth’s Instructor 25 apr. 1901.

“Am primit scrisori în care se afirma că nu este posibil ca Hristos să fi avut aceeaşi fire ca şi omul, pentru că, daca ar fi avut-o, ar fi căzut la ispite similare. Dacă Isus n-ar fi avut o fire umană nu ar fi putut să ne fie exemplu. Dacă nu ar fi fost părtaş la firea noastră nu ar fi putut fi ispitit ca şi noi. Dacă nu ar fi fost posibil ca El să cedeze ispitei nu ar putea fi ajutorul nostru. Este o realitate solemnă faptul că Hristos a venit să lupte ca om, în numele omului. Ispitirea şi biruinţa Sa ne spun că omenirea trebuie să-I urmeze exemplul; omul trebuie să devină părtaş al naturii divine.” – Review and Herald 18 febr. 1890.

“Hristos a purtat păcatele şi infirmităţile rasei umane, aşa cum erau la vremea când El a venit pe Pamânt pentru a salva omenirea… El a îmbrăcat natura umană şi a purtat infirmităţile rasei degenerate – The Temptations of Christ pag. 30-31.

Dacă Hristos ar fi fost scutit de patimi, El nu ar fi fost capabil să înţeleagă şi să ajute omenirea. Într-adevar, trebuia neaparat ca El “să fie în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi, ca să poată fi un mare preot milos şi vrednic de încredere…şi pentru că, în ceea ce a suferit, carnea (firea) a fost ispitită, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispititi – Evrei 2: 17-18.

Un Mântuitor care n-a fost ispitit niciodată, care nu a avut de luptat cu patimile, care niciodată nu a “înalţat rugăciuni şi implorări cu strigate mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L salveze de la moarte”, care “deşi era Fiu”, totuşi nu a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit, care a fost “scutit” tocmai de lucrurile pe care un adevarat Salvator trebuia să le suporte: iată ce fel de Mântuitor ne oferă această nouă teologie. Nu este tipul de Mântuitor am nevoie eu, si nici restul lumii. Cineva care n-a luptat niciodata cu patima nu poate întelege puterea ei, nici nu poate simti bucuria de a o înfrânge. Dacă Dumnezeu i-a oferit favoruri speciale şi “scutiri” lui Hristos, L-ar fi descalificat pentru lucrarea pe care trebuia să o facă. Nu există o erezie mai periculoasă decât cea pe care o discutăm acum. Ea îmi fură Mântuitorul pe care-L cunoşteam şi Îl înlocuieşte cu o personalitate slabă, pe care Dumnezeu nu o crede în stare să reziste şi să înfrângă patimile pe care El le pretinde oamenilor să le reziste. Desigur, este clar pentru toţi că nimeni nu poate să pretindă că el crede ceea ce este scris în “Mărturii” şi în acelaşi timp să creadă această nouă teologie – că Hristos ar fi fost scutit de patimile omeneşti. Ori una, ori alta. Credincioşii sunt acum chemaţi să decidă. Ca să poţi accepta învăţătura din “Questions on Doctrine” trebuie să renunţi la credinţa în darul pe care Dumnezeu l-a dat acestui popor. Poate că cititorul ar fi interesat să ştie cum au ajuns aceste doctrine noi să fie acceptate de către conducători, să fie incluse în “Questions on Doctrine” şi astfel să li se confere statutul de “declaraţie oficială”. Problema naturii lui Hristos pe când era în trup este unul din stâlpii de temelie ai creştinismului. De această doctrină atârnă mântuirea omului. Apostolul Ioan o considera ca fiind hotărâtoare şi spune: “Orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; si orice duh care nu mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, nu este de la Dumnezeu.”- 1 Ioan 4: 2-3.

În ce fel de trup a venit Isus în lume? Repet un citat pe care l-am redat mai sus: “Hristos a luat asupra Lui infirmităţile unei omeniri degenerate. Numai astfel putea El să-l salveze pe om din adâncimea degradării sale”- DA, pag. 117.

Numai în măsura în care Hristos S-a identificat cu omenirea pe care venise s-o salveze, El poate arăta oamenilor cum să-şi învingă slăbiciunile şi patimile. Dacă oamenii în mijlocul cărora a trăit ar fi înţeles că El era scutit de patimile pe care ei trebuiau să le înfrunte, influenţa Sa ar fi fost imediat distrusă şi El ar fi fost socotit un înşelator.

Declaraţia Sa “am biruit lumea” – Ioan 16: 33 ar fi fost considerata o laudă necinstită, pentru că, în fără patimi, El nu avea nimic de învins. Fagăduinţa Sa: “Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie” – Apoc 3: 21, poate fi întâmpinată de oameni cu pretenţia că, dacă Dumnezeu i-ar fi scutit de patimi, ar fi putut şi ei realiza ceea ce a facut Hristos. A susţine că Dumnezeu L-a scutit pe Hristos de patimile care-i întinează pe oameni este culmea ereziei. Aceasta nimiceşte religia adevarată şi anulează planul de mântuire, şi-L face pe Dumnezeu un înşelător, şi pe Hristos complicele Său. O grea responsabilitate apasă asupra celor care propovăduiesc această falsă doctrină care duce la pierderea sufletelor. Adevărul este însă că Dumnezeu “n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toti”- Romani 8: 32; mai mult decât atât, deoarece firea Sa era sensibilă la cea mai uşoară ofensă, nepoliteţe sau sfidare, “testarea” Lui a fost mai grea şi ispitirea Lui mai puternică decât orice ne-ar fi dat nouă să înduram. El a rezistat “până la sânge”. Nu, Dumnezeu nu L-a cruţat, nici nu L-a scutit. În agonie, Isus “înalţa rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de moarte” – Evrei 5: 7.

“Macăr că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” – versetul 8. Având în vedere toate acestea, ne întrebăm din nou, cum şi-a făcut loc în biserica noastră această doctrină care-L dezonorează pe Dumnezeu? Este ea rezultatul unui studiu profund, cu rugaciune, al cuiva competent, timp de ani de zile, iar concluzia finală a fost supusă bisericii într-o întâlnire publică a reprezentanţilor săi, anunţată dinainte în Review and Herald, oferind detalii asupra schimbărilor plănuite, pe care biserica le-a votat conform procedurii corecte? N-a avut loc nimic din toate acestea. A aparut o carte anonimă, iar cei care au avut ceva de obiectat au fost judecaţi si obstrucţionaţi. Aceasta este povestea modului în care aceste noi doctrine şi-au făcut loc în biserică, conform relatării Dr. Donald Grey Barnhouse, redactorul publicaţiei religioase Eternity, publicată mai întâi în această revistă, în septembrie 1956 şi mai târziu într-un articol intitulat “Sunt Adventiştii de Ziua a Şaptea creştini?”.

Cu permisiunea sa, am citat din acest articol. Precizăm că Dr. Barnhouse ne-a asigurat că întregul conţinut al acestui articol a fost prezentat fraţilor adventişti pentru aprobare înainte de a fi publicat. Faptul că, acest articol a fost publicat de trei ani şi nu a apărut niciun protest sau vreo dezminţire din partea conducătorilor noştri constituie un argument puternic în favoarea convingerii că ei recunosc adevărul celor relatate. Dr. Barnhouse povesteşte că “cu mai puţin de doi ani în urmă s-a luat hotărârea ca Mr. Martin să desfăşoare o cercetare în legatură cu Adventismul de Ziua a Şaptea”. Mr. Walter R. Martin era la acea dată doctorand în filozofie la Universitatea din New York şi colaborator al conducerii publicaţiei Eternity. Dorind să capete informaţii directe şi de încredere, Mr. Martin a mers la Washington, la cartierul general adventist, şi a luat legătura cu unii dintre conducători. “Răspunsul a fost imediat şi entuziast”. Mr. Martin a observat curând că “adventiştii respingeau cu înverşunare unele poziţii doctrinare care le fuseseră atribuite anterior”. Dintre acestea, cele mai importante erau problema semnului fiarei şi cea a naturii lui Hristos pe când era în trup. Mr Martin “le-a atras atenţia că în librăria de lângă cladirea în care aveau loc aceste întâlniri, o carte publicată de ei şi scrisă de unul din pastorii lor sustinea exact contrariul celor afirmate acum de către ei. Conducătorii au trimis după carte, au descoperit ca Mr. Martin avea dreptate şi au adus imediat acest fapt în atenţia funcţionarilor Conferinţei Generale, pentru ca situaţia să fie remediată şi asemenea publicaţii să fie corectate.” Acestea priveau în special doctrina semnului fiarei, una dintre doctrinele fundamentale ale Bisericii Adventiste, stabilită încă de la începuturi. Când liderii noştri au descoperit că Mr. Martin avea dreptate, ei au sugerat funcţionarilor Conferinţei Generale ca situatia sa fie “remediată şi publicaţiile de acest fel să fie corectate”.

Şi aşa s-a făcut. Nu suntem informaţi ce publicaţii au fost “remediate şi corectate”, nici dacă autorii au fost anunţaţi înainte de a se face modificările, nici dacă a fost consultata o comisie de carte aleasă conform procedurii recunoscute; nici dacă editorii sau casa de editură au fost de acord cu schimbările. Ştim, în schimb, că în lecţiunile Şcolii de Sabat pentru trimestrul II din 1958, care studiau cartea Apocalipsei, capitol cu capitol, capitolul 13 în care se vorbeşte despre semnul fiarei a fost în întregime omis.

Capitolul 12 era acolo, la fel şi capitolul 14, dar capitolul 13 lipsea. Lecţiunile Şcolii de Sabat fuseseră în mod evident “remediate şi corectate”. Este desigur anormal ca un slujitor al unei alte denominaţiuni să aibă atâta influenţă asupra conducătorilor noştri, încât să-i determine să “corecteze” teologia noastră şi să facă schimbări în învăţătura bisericii asupra unei doctrine vitale, şi chiar să “invadeze” Şcolile de Sabat din întreaga lume şi să le răpească preţioasa lecţie din Apocalipsa capitolul 13.

Pentru conducătorii noştri acest lucru echivalează cu a abdica de la misiunea lor. Dar asta nu e tot. Dr. Barnhouse relatează că aceeaşi procedură s-a folosit şi cu privire la subiectul pe care îl tratăm aici, şi anume natura lui Hristos pe când era în trup. Conducătorii noştri l-au asigurat pe Mr. Martin că “majoritatea denominaţiunii a susţinut întotdeauna (despre natura lui Hristos pe când era în trup) că este fără păcat, sfânta, şi desăvârşită, în ciuda faptului că unii dintre scriitorii lor au publicat uneori puncte de vedere contrarii care sunt total respinse de biserică în general”. Daca liderii noştri i-au spus aşa ceva lui Mr. Martin, i-au spus cel mai mare neadevar. Pentru că denominaţiunea noastră nu a susţinut un alt punct de vedere decât cel exprimat de Ellen White în citatele folosite în acest articol. Îi provocăm pe conducătorii noştri, sau pe oricine altcineva, să aducă dovezi în sprijinul afirmaţiei lor.

Ce neadevăr grosolan în afirmaţia că ” unii scriitori au publicat păreri “complet respinse de biserică în general”. Sora White a fost unul dintre aceşti scriitori care au “publicat”. Dar să ascultăm ce are de spus despre acest subiect una din carţile noastre standard, carte vândută în milioane de exemplare, “Bible Readings for the Home Circle” (Lecturi biblice pentru cercul familiei). Am în faţa mea două exemplare, unul editat de Pacific Press în 1916, iar celălalt de Southern Publishing House în 1944.

În amândouă citim la fel. Iată învăţătura acceptata de biserica noastră: “În umanitatea Sa, Hristos a fost părtaş la natura noastră căzută, păcătoasă. Dacă nu, atunci El nu a fost “asemenea fraţilor Săi”, nu a fost “ispitit în toate lucrurile ca şi noi”, nu a biruit aşa cum noi trebuie să biruim, de aceea nu ar fi Mântuitorul complet şi perfect de care omul are nevoie şi trebuie să îl aibă ca să fie salvat.”. Ideea ca Hristos S-a născut dintr-o mama “imaculată” sau fără pacat (protestanţii nu sustin acest lucru despre fecioara Maria), fără să moştenească tendinţe spre păcat, şi din acest motiv n-a pacatuit, Îl scoate pe Hristos de pe terenul lumii căzute, tocmai din locul unde este nevoie de ajutorul Lui. În latura Sa umană, Hristos a moştenit exact ceea ce moşteneşte fiecare copil al lui Adam, o natură căzută, păcătoasă. În latura Sa divină, El a fost născut din Duh. Şi aceasta s-a făcut pentru a aşeza omenirea într-o poziţie avantajoasă şi pentru a demonstra că, în acelaşi fel, oricine este “născut din Duhul” poate obţine biruinţa asupra păcatului în propria fire păcătoasă. Astfel, fiecare biruieşte aşa cum a biruit Hristos, Apocalipsa 3: 21.

Fără această naştere din Duhul nu există nici victorie asupra ispitei şi nici mântuire din păcat – Ioan 3: 37.” – pagina 21. Explicând în ce fel aceşti scriitori “publică” părerile lor, conducatorii noştri i-au spus lui Mr. Martin că “în rândul lor există şi unii membri extremişti, după cum există iresponsabili cu vederi stranii în orice domeniu al creştinismului fundamental”. Cred ca s-a mers prea departe. Sora White nu a facut parte dintre “extremiştii” care au publicat, şi nici autorii cărţii “Bible Readings for the Home Circle “. Conducătorii noştri ar trebui să-şi ceară scuze cât se poate de umile pentru o asemenea jignire adusa membrilor bisericii. Este aproape de necrezut că ei au putut face asemenea declaraţii. Dar acuzaţia a fost publicată acum aproape trei ani, şi nu s-a protestat în nici un fel. Mă simt umilit că s-au putut face asemenea acuzaţii, şi încă şi mai umilit că liderii noştri sunt complet indiferenţi faţă de ele. Pentru ca cititorul să poată vedea el însuşi raportul original al Dr. Barnhouse, am alăturat o copie a articolului reeditat “Sunt Adventiştii de Ziua a Şaptea creştini?”. Acesta nu este raportul în întregime, ci doar partea în care se relatează despre problemele discutate aici. Mai târziu voi prezenta alte extrase. “Cu aproape doi ani în urmă s-a hotărât ca Mr. Martin să întreprindă o cercetare în legatură cu Adventismul de Ziua a Şaptea. Am luat legatura cu adventiştii spunând că doream să-i tratez corect şi că aş fi apreciat oportunitatea de a-i intervieva pe unii dintre conducătorii lor. Răspunsul a fost imediat si entuziast. Mr. Martin a mers la Takoma Park, Washington D.C., cartierul general al mişcarii Adventiste de Ziua a Şaptea.

La început, cele două grupuri s-au privit cu mare suspiciune. Mr. Martin citise multă literatura adventistă şi s-a prezentat cu o serie de circa patruzeci de întrebari cu privire la poziţia lor teologica. La cea de-a doua vizită el s-a prezentat cu înregistrarea răspunsurilor teologice detaliate pe care le primise la întrebarile sale. Imediat s-a observat că adventiştii negau cu înverşunare unele poziţii doctrinare ce le fuseseră atribuite anterior. Pe când Mr. Martin citea răspunsurile lor, el a ajuns , de exemplu, la afirmaţia că ei respingeau ideea că păzirea Sabatului zilei a şaptea ar fi o condiţie de mântuire şi negau orice învăţătură care ar susţine că păzirea primei zile a săptămânii este considerată ca fiind primirea semnului anticreştin al fiarei. El le-a atras atenţia că în librăria adventistă de lângă cladirea în care aveau loc aceste întâlniri, un volum editat de ei şi scris de un pastor de-al lor susţinea exact contrariul celor afirmate acum de către ei. Conducătorii au trimis după carte, au descoperit ca Mr. Martin avea dreptate şi imediat au adus acest fapt în atenţia funcţionarilor Conferinţei Generale pentru ca situaţia să fie remediată şi asemenea publicaţii să fie corectate. Aceeaşi procedură s-a repetat în ceea ce priveşte problema naturii lui Hristos pe când era în trup, despre care majoritatea denominaţiunii a sustinut întotdeauna că a fost fără păcat, sfântă şi desăvârşită, în ciuda faptului ca unii dintre scriitorii lor au publicat ocazional vederi contrarii, total respinse de către biserică în general. Ei au continuat să-i explice lui Mr. Martin că exista în rândul lor un număr de extremişti, după cum există iresponsabili cu vederi stranii în orice domeniu al creştinismului fundamental. Această acţiune a Adventiştilor de Ziua a Şaptea este sugestivă pentru alţi paşi similari care urmau să fie facuţi ulterior. Cartea lui Mr. Martin despre Adventiştii de Ziua a Şaptea va fi publicată peste câteva luni. Ea va conţine o prefaţă scrisă de conducători demni de încredere ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, care vor atesta că nu au fost rastălmăciţi în acest volum şi că toate înţelegerile şi neînţelegerile explicate de Mr. Martin sunt exacte atât din punctul lor de vedere cât şi din punctul nostru evanghelic de vedere.

Toate referinţele lui Mr. Martin la un nou volum de doctrine adventist vor fi de pe “paginile dovadă” ale cărţii lor, care va fi editată în acelaşi timp cu lucrarea lui. Pe viitor, orice critică obiectivă la adresa mişcării advente trebuie să se refere la aceste publicaţii apărute în acelaşi timp. Poziţia adventiştilor poate părea, pentru unii dintre noi, în unele cazuri, o poziţie nouă; pentru ei ar putea fi doar poziţia grupului majoritar al conducerii înţelepte care este nevoita să “pună frână” unor membri care caută să susţină păreri diferite de cele ale conducătorilor responsabili ai denominaţiunii. Pentru a evita acuzaţiile care le-au fost aduse de către evanghelici, adventiştii au elaborat deja aranjamente pentru ca programul de radio Vocea Profeţiei şi Semnele Timpului, cea mai mare publicaţie a lor, să fie identificate ca prezentări ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.” În încheiere, doresc să subliniez din nou unele fapte izbitoare:

1. În “Questions on Doctrine” la pagina 383 se afirmă că Hristos a fost scutit. Spiritul Profetic susţine în mod clar că Hristos nu a fost scutit de ispitele şi patimile care-i asaltează pe oameni. Oricine acceptă această nouă teologie trebuie să renunţe la Mărturii. Nu există o altă posibilitate.

2. Mr. Martin a avut un rol esenţial în schimbarea învăţăturii noastre despre semnul fiarei şi natura lui Hristos pe când era în trup . Schimbări similare au fost făcute în alte cărţi, dar nu suntem informaţi care sunt aceste schimbari.

3. Conducătorii noştri au promis că nu vor mai face prozelitism. Aceasta va opri efectiv lucrarea noastră pentru lume. Şi au promis că-i vom raporta lui Mr. Martin cine va încălca aceasta înţelegere.

4. Am fost ameninţaţi că se va “pune frână” celor care nu vor urma credinţa conducătorilor. Aceştia sunt caracterizaţi ca “extremişti” şi “iresponsabili cu vederi stranii”.

5. Suntem îngroziţi să aflam că, pe unele cai, conducerea evanghelică are suficientă influenţă asupra conducătorilor noştri pentru a determina Vocea Profeţiei şi Semnele Timpului să-şi controleze mişcările pentru a evita acuzaţiile care le-au fost aduse de către evanghelici. Este o veste înspaimântatoare. Acestea sunt instrumente ale lui Dumnezeu şi este incredibil faptul ca liderii noştri permit unei influenţe din afară să le afecteze.

Prin aceasta s-a comis un mare păcat împotriva bisericii, păcat ce poate fi şters doar printr-o adâncă pocăinţă a părţii vinovate sau prin demisia discretă din conducere a persoanelor implicate. Membrii noştri sunt în mare masură neinformaţi şi se fac eforturi pentru a-i ţine în ignoranţă. Se ordonă ca totul să fie ţinut secret şi retineţi că la recenta sesiune a Conferinţei Generale nu s-a făcut niciun raport asupra tratativelor noastre cu evanghelicii şi despre alianţele făcute cu ei. Oficialii noştri se joacă cu focul şi conflictul care va rezulta va împlini previziunea că rătăcirea Omega “va fi de o natura surprinzătoare”.

De şapte ori am cerut o audienţă şi mi s-a făgăduit doar cu condiţia să mă întâlnesc în particular cu câţiva oameni şi să nu primesc niciun document de la dezbateri. Am cerut o audienţă publică, sau, dacă audierea va fi particulară, să se facă o înregistrare şi să mi se dea o copie a acesteia. Am fost refuzat. Deoarece nu am obţinut o audienţă, am scris aceste mesaje care conţin şi vor conţine ceea ce am dorit să spun într-o audienţă. Puteţi descoperi motivul pentru care funcţionarii Conferinţei Generale nu mi-au acordat audienţa pe care am cerut-o? Sunt un Adventist de Ziua a Şaptea şi iubesc acest mesaj pe care l-am predicat multă vreme. Sunt adânc întristat să văd că stâlpii de temelie ai credinţei noastre sunt distruşi şi că adevărurile binecuvântate care au făcut din noi ceea ce suntem acum sunt abandonate. Urmatoarea scrisoare va fi trimisă numai celor ce o vor cere, deci trimiteţi numele si adresa.

Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos şi doresc ca binecuvântarea Domnului să fie cu fiecare cititor. Ne aşteaptă timpuri grele şi trebuie să ne ţinem strâns de Dumnezeu în aceste remuri pline de primejdii. Domnul cu voi!

Scrisori Catre Biserica – Scrisoarea 2 – PDF

La începutul verii anului 1957 am avut în mâinile mele, în mod providenţial, cred, un exemplar al proceselor verbale ale Consiliului Administratorilor Fondului White, din luna mai a acelui an. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu acest consiliu, pot spune că este un mic comitet căruia i s‐a încredinţat custodia tuturor scrisorilor, manuscriselor şi cărţilor rămase de pe urma sorei White. În colaborare cu oficialii bisericii, consiliul stabileşte cine trebuie să aibă acces la materiale, în ce masură şi cu ce scop; ce va fi publicat şi ce nu; şi ce materiale nu vor fi puse la dispoziţia oricui. Cea mai mare parte din munca acestui consiliu consta în examinarea şi publicarea acestor scrieri, cât şi recomandarea pentru publicare a unor material considerate ca având valoare permanentă. Această muncă are o mare importanţă pentru biserică, întrucât numai ceea ce este aprobat de către consiliu va vedea lumina zilei. În timpul vieţii sale, sora White însăşi a făcut o mare parte din munca de selectare şi editare, şi în toate cazurile ea supraveghea ceea ce se facea. Ştim că orice se publica era supravegheat de dânsa şi avea aprobarea ei. Consiliul a preluat munca aceasta.

Conform proceselor verbale ale Fondului White, în prima zi a lunii mai 1957, doi oameni, membrii ai comitetului desemnat pentru a scrie cartea care avea să apară sub numele de “Întrebari asupra Doctrinei” au fost invitaţi de consiliul să se întâlnească cu ei pentru a discuta o problemă asupra căreia se făcuseră unele consideraţii la o întâlnire din ianuarie a aceluiaşi an. Această problemă avea în vedere afirmaţiile sorei White cu privire la lucrarea de ispăşire care se desfăşoară acum în Sanctuarul din cer. Această concepţie nu se armoniza cu concluziile la care ajunseseră conducătorii noştri în discuţiile cu evanghelicii. Pentru a înţelege pe deplin importanţa celor întâmplate, este necesar să amintim câteva lucruri din istorie.

Conducătorii adventişti au fost pentru câtva timp în legătura cu doi slujitori ai unei biserici evanghelice, Dr. Barnhouse si Mr. Martin respectiv redactorul şef al publicaţiei religioase Eternity, care apare la Philadelphia, şi adjunctul său, şi au discutat cu ei diverse lucruri din doctrinele noastre. În aceste conversaţii, ca şi în numeroase scrisori care au circulat între ei, evanghelicii au ridicat obiecţii serioase asupra unor aspecte ale credinţei noastre. Cea mai importantă problemă a fost dacă adventiştii pot fi consideraţi creşţini câtă vreme susţin puncte de vedere cum sunt: doctrina sanctuarului, cele 2300 de zile, anul 1844, judecata de cercetare şi lucrarea de ispăşire a lui Hristos în Sanctuarul ceresc dupa 1844. Oamenii noştri şi‐au exprimat dorinţa ca Biserica Adventistă să fie recunoscută drept una dintre bisericile protestante, o biserică creşţină, şi nu drept o secta.

Cele două grupuri au petrecut “sute de ore” studiind şi s‐au scris multe sute de pagini. Evanghelicii au vizitat cartierul nostru general din Takoma Park, iar oamenii noştri au vizitat Philadelphia şi au fost oaspeţii Dr. Barnhouse acasă la el. Periodic, alţi oameni erau chemaţi la consultări asupra unor probleme cum ar fi Vocea Profeţiei şi periodicele noastre, toate acestea cu scopul de a descoperi ce obstacole stau în calea recunoaşterii bisericii noastre ca denominaţiune creşţină.

După discuţii lungi şi tergiversate, cele două părţi au ajuns în cele din urmă la un acord lucrativ, şi deşi evanghelicii au încă obiecţii asupra unora din doctrinele noastre, sunt dispuşi să ne recunoască drept creşţini. Noi trebuie să facem câteva schimbări în unele din cărţile noastre privind “semnul fiarei” şi, de asemenea, “privind natura lui Hristos pe când era în trup”. Eternity, septembrie 1956. A fost adus “în atenţia funcţionarilor Conferinţei Generale, ca situaţia să poată fi remediată şi astfel de publicaţii să poată fi corectate”. Corecturile au fost făcute şi “această acţiune a Adventiştilor de Ziua a Şaptea este sugestivă pentru alţi paşi similari care urmează să fie facuţi ulterior”. Ibid. Nu suntem informaţi care alte cărţi au fost “remediate şi corectate”. Evanghelicii au publicat un raport al discuţiilor lor cu adventiştii în revista Eternity, de unde au fost luate citatele de mai sus. Dr. Barnhouse afirmă că ei şi‐au luat precauţia de a prezenta manuscrisul adventiştilor, pentru a nu se strecura vreo eroare sau neîntelegere.

Adventiştii nu au publicat raportul. Pâna la Sesiunea Conferinţei Generale de anul trecut (1958), problema nu a fost discutată. Doar câţiva ştiu că au avut loc consultări cu evanghelicii. Se şopteşte că liderii noştri au avut convorbiri cu evanghelicii, dar unii considera că acestea sunt doar zvonuri. Cei câţiva care stiu se abţin să‐şi spună părerea. Pare să existe o conspiraţie pentru păstrarea secretului. Pâna acum nu ştim, şi nici nu bănuim cine a purtat convorbirile cu evanghelicii. Nu ştim, şi nici nu bănuim cine a scris “Întrebari asupra doctrinei”. Cercetări serioase n‐au dus la niciun rezultat. Nu ştim, şi nici nu bănuim ce schimbări s‐au făcut, şi în ce cărţi, cu privire la semnul fiarei şi la natura lui Hristos pe când era în trup. Nu ştim cine a autorizat scoaterea din Lecţiunile Şcolii de Sabat pentru trimestrul II din 1958, a capitolului 13 din Apocalipsa, care se referea la semnul fiarei. Dr. Barnhouse raportează că “pentru a evita acuzaţiile evanghelicilor” adventiştii “au elaborat aranjamente” care privesc Vocea Profeţiei şi Semnele Timpului. Ce s‐a pus la cale nu ştim şi nu ni se spune. Nu putem avea un raport detaliat? Ne miră, de asemenea, cum se poate întâmpla ca slujitori ai unei alte denominţiuni să aibă un cuvânt de spus în ceea ce priveşte modul cum ne conducem noi treburile. Au abdicat conducătorii noştri? Cum se face ca ei se consulta cu evanghelicii şi îşi ţin propriul popor în întuneric?

Pentru a raporta despre aceasta ne limităm aproape în întregime la cele publicate în Eternity. Subiectul cel mai discutat la aceste conferinţe a fost cel al Sanctuarului. Dr. Barnhouse a fost sincer în aprecierea sa asupra acestei doctrine. El a avut obiecţii mai ales asupra judecăţii de cercetare, pe care o caracteriza ca fiind “cel mai colosal fenomen psihologic de salvare a aparenţelor din istoria religioasă”. Mai târziu, el a numit‐o “neînsemnată si aproape naiva doctrină a judecăţii de cercetare” şi spunea că “orice efort de a o susţine este perimat şi inutil”. Eternity, septembrie 1956.

Discutând despre explicaţia lui Hiram Edson asupra dezamăgirii de la 1844, Dr. Barnhouse spunea că presupunerea că Hristos “are de făcut o lucrare în Sfânta Sfintelor înainte de a veni pe pământ… este o idee omenească, pentru salvarea aparenţelor (pe care) unii adventişti neinformaţi…au dus‐o la extreme fantastice. Domnul Martin şi cu mine i‐am auzit pe conducătorii adventişti spunând, hotărât, că ei resping toate aceste idei extremiste. Au spus‐o în termeni foarte clari. În plus, ei nu cred, aşa cum gândeau unii dintre înaintaşii lor, că lucrarea de ispăşire a lui Isus nu s‐a încheiat la Calvar, şi că El ar oficia o slujbă preotească începând din 1844. Aceasta idee este de asemenea categoric respinsă”. Ibid.

Reţineţi aceste afirmaţii: Ideea că Hristos “are o lucrare de făcut în Sfânta Sfintelor înainte de a veni pe acest pământ… este o idee omenească pentru salvarea aparenţelor” şi “Domnul Martin şi cu mine i‐am auzit pe conducătorii adventişti spunând hotărât ca ei resping toate aceste idei extremiste. Şi nu au spus‐o în termeni neclari”.

Cred că s‐ar cuveni ca biserica noastră să aibă o declaraţie clară din partea liderilor noştri, care să confirme dacă Dr. Barnhouse şi domnul Martin spun adevărul când susţin că i‐au auzit pe conducătorii noştri spunând că ei resping ideea că Hristos are de făcut o lucrare în Sfânta Sfintelor înainte de a veni pe pământ. Această problemă necesită un răspuns foarte clar.

Înainte de a continua relatarea celor petrecute la conferinţe, haideţi să ne întoarcem la cei doi oameni care, în prima zi a lunii mai 1957 s‐au întâlnit cu Consiliul de Administraţie al Fondului White pentru a le cere sfatul şi, de asemenea, pentru a le face o sugestie. Aceşti oameni cunoşteau bine declaraţiile făcute de Dr. Barnhouse şi domnul Martin despre faptul că ideea slujirii lui Hristos în Sfânta Sfintelor fusese total renegată. Aceste declaraţii fuseseră publicate de câteva luni, la acea vreme, şi nimeni nu protestase. Oricum, cei doi oameni nu aveau nevoie de declaraţia publicată, deoarece amândoi luaseră parte la discuţiile cu evanghelicii. Mai ales unul dintre ei avusese o contribuţie remarcabilă la aceste conferinţe, îl vizitase pe Dr. Barnhouse la locuinţa sa şi vorbise în bisericile păstorite de Dr. Barnhouse, la invitaţia acestuia. El era unul dintre cei patru oameni care duseseră greul discuţiilor, şi a fost cel ales pentru a‐l însoţi pe domnul Martin în turul său pe coasta de vest pentru a vorbi în bisericile noastre. Era foarte apreciat de către Dr. Barnhouse. De altfel, sentimentul era reciproc.

În perioada în care cei doi oameni au vizitat pentru prima oara arhivele, în Ministry au apărut o serie de articole despre care se pretindea că ar prezenta “punctul de vedere adventist asupra ispăşirii, confirmat, iluminat şi clarificat de Spiritul Profetic”. În ediţia din februarie 1957 apare afirmaţia că “sacrificiul de pe cruce constituie ispăşirea completă, desăvârşită şi finală pentru păcatele omenirii. Această declaraţie este în armonie cu credinţa conducătorilor noştri, aşa cum îi citează Dr. Barnhouse. Este de asemenea în armonie cu o declaraţie semnată de un înalt slujitor al bisericii într‐o scrisoare personală: “Nu puteţi, frate Andreasen, să negaţi preţioasa învăţătură că Isus a făcut la cruce o ispăşire completă şi arhisuficientă… Noi o vom susţine mereu, şi vom continua să o proclamăm, întocmai ca şi scumpii noştri înaintaşi în credinţă”.

Ar fi interesant de văzut cum şi‐ar putea proba scriitorul această afirmaţie. Cert este ca înaintaşii noştri n‐au crezut şi n‐au proclamat niciodata acest lucru. Ei nu credeau că lucrarea de la cruce a fost completă si suficientă. Ei credeau ca preţul de răscumpărare a fost plătit şi aceasta este mai mult decât suficient; dar ispăşirea finală necesită intrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor în 1844. Astfel au predicat şi au crezut întotdeauna adventiştii şi aceasta este cea mai veche şi mai solidă doctrină pe care înaintaşii noştri au crezut‐o şi au proclamat‐o. Ei nu puteau să predice că ispăşirea de la cruce a fost completă, desăvârşită şi finală, şi totuşi să creadă că o altă ispăşire, tot finală, va avea loc în 1844. Ar fi fost absurd şi de neînteles. Plătirea pedepsei pentru păcatele noastre a fost, desigur, o parte vitală a planului de mântuire, dar nu a fost totul. O putem compara cu plasarea în Banca Cerului a unei sume suficiente pentru orice situaţie şi care poate fi retrasă de către şi pentru orice individ care are nevoie de ea. Acest preţ este “sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:19). Prin moartea Sa pe cruce, Isus “a plătit totul”; dar această preţioasă comoară devine eficientă pentru noi doar în măsura în care Hristos ne‐o atribuie, şi aceasta presupune venirea pe lume a fiecăruia din noi; deci ispăşirea trebuie să continue câtă vreme se vor naşte oameni. Ascultaţi cele ce urmează:
“Prin ascultarea Sa au fost acumulate resurse inepuizabile de ascultare desăvârşită. Cum se face ca un aşa imens tezaur nu este însuşit? În ceruri, meritele lui Hristos, renunţarea la Sine şi sacrificial Său sunt depozitate ca şi tămâia, pentru a fi jertfite împreună cu rugăciunile poporului Său”‐ Buletinul Conferinţei Generale, vol. 3, pag. 101, 102, trimestrul IV 1899.

Reţineţi expresiile: “resurse inepuizabile”, “tezaur imens … meritele lui Hristos”. Aceste resurse au fost depozitate la cruce, dar nu şi folosite acolo. Ele sunt depozitate şi jertfite împreună cu rugăciunile poporului lui Dumnezeu. Şi în mod special după 1844 acest fond este utilizat din belşug, pe măsură ce poporul lui Dumnezeu creşte în sfinţenie; dar nu poate fi epuizat; este suficient şi disponibil.

Ascultaţi din nou:
“El, care prin ispăşirea Sa a pregătit pentru ei un nesfârşit tezaur de putere morală, nu va ezita să folosească această putere în folosul lor. El le va atribui propria Sa îndreptăţire… Prin ascultarea Sa au fost acumulate resurse inepuizabile de ascultare desăvârşită… când rugătorii sinceri şi umili înaintează la tronul lui Dumnezeu, Hristos împarte cu ei meritele propriei Sale vieţi de ascultare desăvârşită. Rugăciunile noastre sunt parfumate cu această tămâie. Hristos S‐a pus garant pentru a mijloci în numele nostru, şi Tatăl L‐a ascultat întotdeauna” ‐ Ibid.

În timp ce ne rugăm, acum în 1959, Hristos mijloceşte pentru noi şi “amestecă” cu rugăciunile noastre “meritele propriei Sale vieţi de ascultare desăvârşită. Această tămâie parfumează rugăciunile noastre… Şi Tatăl îl ascultă întotdeauna pe Fiul Sau”.

Comparaţi aceasta cu declaraţia din Questions on Doctrine, pagina 381: “(Isus) se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu pentru noi… Dar aceasta nu în speranţa de a obţine ceva pentru noi acum sau în viitor. Nu! El a obţinut‐o deja pentru noi la cruce”.

Reţineti imaginea: Hristos se înfăţişează înaintea Lui Dumnezeu pentru noi. El mijloceşte, dar nu obţine nimic. Oare nu cunoaşte El ceea ce are deja? Nu L‐a informat nimeni că nu mai are rost să mijlocească? El Însuşi “nu speră” să obţină ceva acum sau în viitor. Şi totuşi El mijloceşte, şi continua să pledeze. Ce privelişte pentru îngeri! Şi se pretinde că aceasta ar fi o învăţătură adventistă! Aceasta este cartea aprobată de conducătorii adventişti şi răspândită în toată lumea pentru a arăta ce credem noi. Dumnezeu să ne ierte! Cum putem noi să stăm înaintea lumii şi să convingem pe cineva că noi credem într‐un Salvator în stare să mântuiască, dacă îl prezentăm ca mijlocind fără rost înaintea Tatalui?

Dar, slava Domnului, aceasta nu este o doctrina adventistă. Ascultaţi ce spune sora White, citată mai sus: ” Hristos S‐a pus garant pentru a mijloci în numele nostru, şi Tatal Îl ascultă întotdeauna pe Fiul Sau”. Aceasta înseamna crestinism, şi nu altceva. În aceste condiţii, putem noi să tăcem? Sora White spune: “În ultimii patruzeci de ani fiecare fază a ereziei s‐a năpustit asupra noastră… în special în ce priveşte slujirea lui Hristos în Sanctuarul ceresc… Vă miraţi că, atunci când văd începuturile unei lucrari care ameninţă să schimbe unii dintre stâlpii credinţei noastre, am ceva de spus? Trebuie să ascult ordinul: “Înfruntă‐l!” ‐ Seria B, nr. 2, pagina 58.

Şi din nou: “Vrajmaşul sufletelor a căutat să insufle presupunerea că o mare reformă urmează să aibă loc printre Adventiştii de Ziua a Şaptea şi că această reformă constă în renunţarea la unele doctrine care constituie stâlpii credinţei noastre, şi angajarea într‐un proces de reorganizare. Dacă această aşa‐zisă reformă ar avea loc, ce s‐ar întâmpla? Principiile adevărului pe care Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, le‐a dat bisericii rămăşiţei, ar fi distruse. Adevăruri fundamentale, care au susţinut lucrarea în ultimii patruzeci de ani, ar fi considerate erori. Ar fi instituită o nouă organizaţie. Cărţile unei noi ordini ar fi scrise. Un sistem de filozofie intelectuală ar fi introdus… Nimic nu ar putea sta în calea noii mişcări” ‐ Ibid, paginile 54 şi 55.

“Vom tăcea de frică să nu le rănim sentimentele? Vom păstra tăcerea de frică să nu le stricăm influenţa, în timp ce suflete sunt înşelate?…Mesajul meu este: Nu voi mai consimţi să asist fără a protesta la pervertirea adevărului” ‐ Ibid, paginile 9, 15.

Mă îndoiesc de faptul că liderii adventişti erau pe deplin conştienţi de multiplele referinţe din lucrările sorei White cu privire la lucrarea de ispăşire care se desfăşoară în Sanctuarul ceresc, de la 1844 încoace. Dacă ar fi fost aşa, cum ar fi putut îndrăzni să adopte poziţia pe care au luat‐o în ce priveşte problema Sanctuarului? Această idee îşi are suportul în aparenta surpriză a celor doi oameni care au vizitat arhivele şi au afirmat că, în cercetarile lor, au “devenit brusc conştienţi de declaraţiile sorei White care sugerau că lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum în Sanctuarul ceresc” ‐ Procesul verbal, 1 mai 1957, pagina 1483.

De ce au devenit ei brusc conştienţi? Descoperirea pare să‐i fi surprins. Folosind pluralul ‐ declaraţii ‐ ei se referă la mai mult de o singură referinţă. Nu ştiu cât de multe au găsit ei. Eu am găsit şaptesprezece, şi mai sunt, cu siguranţă, şi altele. Şi de ce folosesc ei cuvântul “sugerează”? Sora White face mai mult decât să sugereze. Ea face afirmaţii hotărâte. Iată câteva dintre acestea: “La sfârşitul celor 2300 de zile, în 1844, Hristos a intrat în locul prea sfânt din sanctuarul ceresc, pentru a încheia lucrarea de ispăşire, în
pregătirea revenirii Sale” ‐ Tragedia Veacurilor, pagina 422.

“Hristos a sfârşit doar o parte a lucrării Sale ca Mijlocitor pentru a începe o altă parte a acestei lucrări, şi încă mijloceşte cu sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătoşilor”‐ Ibid, pagina 429.

La “deschiderea locului prea sfânt din sanctuarul ceresc, în 1844, Hristos a intrat acolo pentru a încheia lucrarea de ispăşire. Ei vedeau ca Isus slujea acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, mijlocind cu sângele Său în favoarea păcătoşilor”. Ibid, pagina 433. “Hristos este reprezentat ca stând continuu la altar, oferind neîncetat sacrificiul Său
pentru păcat ele lumii… Din cauza păcătuirii neîncetate, este nevoie de Mijlocitor… Isus prezintă meritele jertfei Sale pentru fiecare ofensă şi orice greşeală a păcătosului” ‐ Ms. 50, 1900.

Aceste afirmaţii sunt clare. La sfârşitul celor 2300 de zile, în 1844, Hristos intra în Sfânta Sfintelor “pentru a încheia lucrarea de ispăşir. “El TERMINASE DOAR O PARTE A LUCRĂRII SALE ca Mijlocitor al nostru” în prima despărţitură. Acum El “începe o altă parte a lucrării Sale”. El mijloceşte “cu sângele Său înaintea Tatălui”. E
“slujeşte continuu la altar”. Acest lucru este necesar “din cauza necontenitei păcătuiri”. “Isus prezintă meritele jertfei Sale pentru orice ofensă sau greşeală a păcătosului”. Aceasta argumentează faptul că ispăşirea este continuă, actuală. El slujeşte “neîncetat…Isus prezintă meritele jertfei Sale pentru orice ofensă”. “El trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei” ‐ Evrei 7:25.

Putem presupune că, atunci când cei doi oameni afirmau ca au “devenit brusc conştienţi de declaraţiile lui Ellen White, care sugerau că lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum în sanctuarul ceresc”, ei citiseră fragmentele de mai sus şi poate şi altele. În lumina acestei cunoştinţe, ce au sugerat ei să se faca? Au dorit ei să‐şi schimbe vechile opinii eronate şi să le armonizeze cu afirmaţiile limpezi ale Spiritului Profetic? Nu, din contra, ei “au sugerat membrilor consiliului să introducă în anumite cărţi ale lui Ellen White unele note de subsol sau anexe care să explice pe larg înţelegerea noastră privind diferitele faze ale lucrării de ispăşire a lui Hristos” ‐ Proces verbal, pagina 1483.

Cântăriţi această uluitoare afirmaţie. Ei admit că sora White afirma că “lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum în sanctuarul din ceruri” şi apoi propun să se insereze, în unele din cărţile dânsei, note care să prezinte înţelegerea noastră cu privire la ispăşire! Ei erau, în orice caz, de acord cu declaraţia oficială din “Întrebari despre doctrină” că atunci când citim “în scrierile lui Ellen White că Hristos face acum ispăşire, trebuie să se înţeleagă că ne referim doar la faptul ca Hristos o pune acum în aplicare” etc. , paginile 354, 355.

Dacă sora White ar trăi acum şi ar putea citi aceasta, în mod sigur s‐ar ocupa de îndrăzneţii scriitori în cuvinte foarte clare. Ea nu ar acorda nimănui, oricine ar fi acesta, dreptul să schimbe cele scrise de ea sau să le interpreteze astfel încât să strice înţelesul lor clar. Pretenţia pe care “Întrebari asupra doctrinei” o ridică, cum că dânsa ar fi intenţionat să spună altceva decât a spus, distruge efectiv autoritatea a tot ceea ce a scris. Dacă ar trebui să consultam un interpret inspirat din Washington pentru a şti ce a vrut ea sa spună, am putea mai bine să desfiinţăm complet Mărturiile. Dumnezeu să ne păzească de aşa ceva!

La începutul acestui secol, când soarta bisericii atârna în balanţă, sora White a scris: “Satana a plănuit să submineze credinţa noastră în istoria cauzei şi lucrării lui Dumnezeu. Sunt adânc îngrijorată scriind aceasta: Satana lucrează prin oameni aflaţi în poziţii importante, pentru năruirea temeliilor credinţei noastre. Fraţilor, vom permite noi să se întâmple aşa ceva? ‐ Review and Herald, 19 noiembrie 1903. Răspunzând la întrebarea “vom permite noi să se întâmple aşa ceva?”, ea spune: “Mesajul meu este: Nu voi asista fără să protestez la această pervertire a adevărului… Am fost instruită să‐mi avertizez poporul; pentru că mulţi sunt în pericol să primească teoriile şi sofismele care subminează stâlpii de temelie ai credinţei” ‐ Scrisori catre medici si pastori, seria B, nr. 2, pagina 15.

“În ultimii patruzeci de ani fiecare fază a ereziei s‐a năpustit asupra noastră, pentru a ne întuneca înţelegerea cu privire la învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu, în special la cele privind slujirea lui Hristos în sanctuarul ceresc… Dar învăţăturile fundamentale, care ne‐au făcut să fim ceea ce suntem, trebuie păstrate, aşa cum Dumnezeu le susţine în întreg Cuvântul Său şi în Mărturiile Spiritului Său. El ne cheamă să rămânem statornici, păstrând credinţa în principiile fundamentale a căror autoritate este indiscutabila” – Ibid, pagina 59. “Vă miraţi că, văzând începuturile unei lucrări care ameninţă să schimbe unii dintre stâlpii credinţei noastre, am ceva de spus? Trebuie să ascult ordinul: “Înfruntă‐l!” – Ibid, pagina 58.

În afară de sugestia de a insera în unele din cărţile lui Ellen White note şi explicaţii care să dea cititorului impresia că ea nu s‐a opus noii lor interpretări, cei doi au mai făcut o propunere. “Este o problemă”, au spus ei, “care va lua o mare amploare în viitorul apropiat şi pe care dorim s‐o prevenim prin pregătirea şi includerea unor note în viitoarele ediţii ale cărţilor lui Ellen White” ‐ Proces verbal pagina 1483.

Îl las pe cititor să bănuiască de ce se grăbeau acei oameni să introducă note şi explicaţii în cărţile lui Ellen White. Ar putea aceasta să constituie un “fapt împlinit”, un lucru deja făcut şi care ar putea fi dificil sau imposibil de schimbat? Este o problemă importantă, pentru că ne‐ar da motive să credem că acest lucru s‐a întâmplat şi cu alte cărţi şi că există o mişcare hotărâtă de modificare a doctrinei şi în alte aspecte ale ei. Acest lucru ar trebui cercetat în continuare, înainte de a fi prea târziu.

În procesul verbal din data de 2 mai se raporteaza: “Întâlnirea Consiliului Administratorilor din data de 1 mai s‐a încheiat fără a se face ceva în problema discutată, despre oportunitatea inserării unor note de subsol sau explicaţii privind afirmaţiile lui Ellen White despre lucrarea de ispăşire a lui Hristos, care sugerau o lucrare continuă la timpul prezent în ceruri. Întrucât preşedintele consiliului nostrum este plecat din Washington pentru urmatoarele patru luni, şi implicaţiile acestei probleme impun cea mai atentă grijă si sfatuire, s‐a votat să amânăm pentru mai târziu consfătuirea asupra problemelor care au fost aduse în atenţia noastră de fraţii “X” şi “Y” privind afirmaţiile lui Ellen White despre continuitatea lucrării de ispăşire a lui Hristos.” ‐ Proces verbal pagina 1488.

Putem presupune că, patru luni mai târziu, când fratele Olson s‐a întors, s‐a votat împotriva propunerilor mai sus amintite. Aceasta se întâmpla la opt luni după prima lor întâlnire din ianuarie, când fusese expusă problema. Când mi‐a fost adusă la cunostinţă această situaţie, am început să mă rog. Care era responsabilitatea mea în această problemă, dacă aveam vreuna? Nu am discutat cu nimeni. Am hotărât ca am în primul rând o responsabilitate faţă de oficialii bisericii, deci am scris conducerii din Washington. Am fost informat atunci că nu aveam dreptul să deţin aceste informaţii. Erau considerate secrete şi nu aveam dreptul să citesc documentele. După ce am trimis patru scrisori, mi s‐a spus că ei nu doreau să discute mai departe această problemă. Problema fusese clasată. Când am întrebat dacă asta înseamnă că “uşa s‐a închis”, mi s‐a replicat: “Consider problema la care vă referiţi ca fiind închisă”, ca şi în articolul neadevărat si batjocoritor din Ministry “am discutat cu fraţii interesaţi şi dorim să încheiem discuţiile asupra acestei probleme”. Deci uşa se închisese.

Iată câteva din declaraţiile oficiale: “Procesele verbale sunt confidenţiale şi nu sunt destinate uzului public”. Dacă s‐a făcut ceva rau, este interzis să se discute doar pentru că unii vor să păstreze aceasta secret?

“Aţi făcut aceasta pe baza unor zvonuri şi pe baza proceselor verbale confidenţiale pe care nu aveaţi dreptul sa le cititi”. Nimeni nu‐mi vorbise despre aceasta sau să mă fi informat. Am citit procesul verbal şi am acţionat în consecinţă. Procesul verbal nu este zvon sau bârfă. Este un document oficial şi este semnat. “… nu aveaţi dreptul sa le citiţi”. Când am dovezi despre un fapt pe care îl consider distructiv pentru credinţă, să închid ochii asupra a ceea ce consider a fi eforturi premeditate de a înşela poporul prin inserarea de note, explicaţii şi note‐anexă în cărţile sorei White? Această atitudine ar fi aprobată oficial?

“Doresc să repet ceea ce am scris anterior, că oamenii au tot dreptul să meargă la comitete, inclusiv cel de la domeniul White, şi să facă sugestii fără teama de a fi pedepsiţi sau consideraţi eretici”.

Se subliniază din nou: “Reafirm declaraţia mea anterioară, că eu cred că aceşti fraţi au procedat corect mergând la persoanele responsabile pentru a discuta orice sugestie.” Aceasta arată clar că acţiunea celor doi fraţi este aprobată oficial, că ei n‐au făcut niciun lucru pentru care ar putea fi admonestaţi, ci au făcut ceea ce aveau tot dreptul să facă. Nu cred ca fraţietatea noastră va primi cu bucurie acest nou mod de a privi lucrurile. “A sugera că Adventişti de Ziua a Şaptea, buni şi credincioşi, s‐au apucat să distrugă stâlpii credinţei noastre, este complet neadevărat… să falsifice Mărturiile, când aşa ceva nu s‐a făcut, nici nu s‐a încercat vreodată.”

Las în seama cititorului să hotărască cu ce scop au mers acei oameni la comitet: n‐au intenţionat ei să introducă adăugiri, note, note‐anexă, explicaţii în “unele din cărţile lui Ellen White?” Deşi consiliul a decis în cele din urmă să respingă propunerea lor, aceasta nu anulează vinovăţia lor. Cât despre a considera acest fapt drept “o falsificare a Mărturiilor, când nu s‐a făcut şi nici nu s‐a încercat aşa ceva”, procesele verbale vorbesc suficient de clar.

Episodul de la arhive ne aduce în atenţie o situatie gravă. Problema nu constă numai în faptul că doi oameni au intenţionat să facă adăugiri la unele din cărţile sorei White. Mult mai grav este faptul că această acţiune este aprobată de conducerea noastră, care afirmă că aceşti oameni aveau tot dreptul să facă ceea ce au făcut. Această declaraţie deschide şi altora calea să‐i urmeze şi, dacă problema este ţinută în secret, pot rezulta cu uşurinţă mari abuzuri. Fără îndoială, dacă problema ar fi supusă imediat votului bisericii, nu s‐ar permite nimănui să modifice, sau să încerce să modifice scrierile lui Ellen White.

Oamenii care au vizitat arhivele în data de 1 mai au declarat clar, conform relatării, că au descoperit că sora White afirmă hotărât că “lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum în sanctuarul din ceruri”. Pe de altă parte, revista Ministry din februarie 1957 susţine exact contrariul. Se afirmă că “sacrificiul de pe cruce constituie ispăşirea completă, desăvârşită şi finală pentru păcatele oamenilor”. “Întrebări despre doctrină” încearcă să împace aceste două păreri opuse afirmând că dacă “auzim pe un adventist spunând, sau citim în literatura adventistă, chiar şi în scrierile Ellenei White, că Hristos face acum ispăşire, trebuie să se înţeleagă că ne referim doar la faptul că Hristos o pune în aplicare” ‐ paginile 354, 355. Este clar că, dacă ispăşirea a fost finalizată la cruce, nu mai poate avea loc mai târziu o alta ispăşire, tot finală. Când predicam, acum o suta de ani, că ziua ispăşirii începe în 1844, greşeam deci. Aceasta se încheiase cu 1800 de ani în urmă. Sutele de cărţi publicate, mai mult de un milion de exemplare din “Lecturi biblice” care au fost vândute, milioanele de broşuri distribuite, în care spuneam că “în ceruri este ziua judecăţii” erau doctrine false; învăţăturile biblice pe care le‐am dat copiilor si tinerilor, şi pe care le‐am prezentat drept adevăruri biblice, sunt basme. Uriah Smith, Loughborough, Andrews, Andross, Watson, Daniells, Branson, Johnson, Lacey, Spicer, Haskell, Gilbert şi mulţi alţii se fac vinovaţi de propagarea unor doctrine false; şi întreaga denominaţiune, a cărei contribuţie de căpătâi la credinţa crestină a fost doctrina sanctuarului şi lucrarea lui Hristos, trebuie să mărturisească acum că a greşit, şi că nu avem o solie pentru lume în aceste zile din urmă. Cu alte cuvinte, neam înşelat şi i‐am înşelat şi pe ceilalţi. Faptul că poate am fost cinstiţi nu schimbă cu nimic faptul că am răspândit o solie falsă. Daţi la o parte problema sanctuarului, judecata de cercetare, solia celor 2300 de zile, lucrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor, şi ne vom pierde dreptul de a exista ca denominaţiune, ca mesageri ai lui Dumnezeu pentru o lume pierdută. Dacă Spiritul Profetic ne‐a condus greşit atâţia ani, să‐l dăm la o parte. Dar nu! Opriţi‐vă! Dumnezeu nu ne‐a călăuzit greşit. Nu am predicat născociri viclene. Avem o solie care va rezista încercării şi va înfrânge teoriile uzurpatoare care încearcă să se strecoare printre noi. În acest caz nu poporul este cel care a mers pe calea greşită, cu excepţia celor care i‐au urmat pe conducatori. Este timpul pentru o schimbare hotărâtă. Sunt mai mult de patru ani de când apostazia a început să devina evidentă. În acest timp s‐au făcut încercari deliberate de a slabi credinţa în Spiritul Profetic, fiind clar pentru oricine că atâta timp cât poporul respectă darul care i‐a fost dat , nu poate fi călăuzit greşit. Dar nu este timp de vorbit. Este timpul pentru acţiune. Este timpul să facem lumină în ungherele întunecoase. Nu trebuie să mai existe înţelegeri secrete, nici acorduri cu alte denominaţiuni care urăsc Legea şi Sabatul şi care batjocoresc credinţa noastră sfântă. Să nu mai legăm prietenii cu duşmanii adevărului, să nu mai promitem că nu vom face prozelitism. Nu trebuie să‐i toleram pe conducătorii care acceptă modificarea scrierilor care ne‐au fost încredinţate şi îi stigmatizează ca extremişti pe cei care îndraznesc să nu fie de acord cu ei. Nu trebuie să mai stăm liniştiţi. La corturile tale, Israele!

Curaj, fraţilor! Dumnezeu este viu. Avem o lucrare de făcut. Să lucrăm toţi împreună. Să nu uităm că tăria noastră stă în apropierea de Dumnezeu, în rugăciune.

Fie ca toţi să ne consacrăm Lui din nou.

Scrisori Catre Biserica – Scrisoarea 3 – PDF

Cu ani în urmă, în timp ce călătoream în Minnesota de Nord, am petrecut un sfârşit de săptămână într‐un oraş mic în care trenul nu circula duminica şi nu existau autobuze. Nu mi‐a plăcut să stau inactiv, aşa că am aranjat să ţin un serviciu public într‐o sală a primăriei. Am pus un afiş scris de mâna, în care spuneam că voi vorbi după amiază despre Adventiştii de Ziua a Şaptea. Vă mărturisesc că aş fi preferat mai degrabă să nu vorbesc, pentru că simţeam nevoia să mă odihnesc. Cu siguranţă anunţul meu nu va atrage prea mulţi oameni.

Spre surpriza mea, sala era aproape plină. De vreme ce oamenii arătau interes pentru subiect, am hotărât să mai anunţ încă un serviciu pentru acea seară. Imediat, un domn bine îmbrăcat a ieşit din rândurile auditoriului, s‐a prezentat ca fiind, temporar, pastorul singurei biserici din oraş şi m‐a invitat să merg la biserica sa şi să vorbesc în acea seară. I‐am amintit care este subiectul meu, dar el a afirmat că este acceptabil şi pot să merg să vorbesc despre Adventism. I‐am mulţumit şi am urmat invitaţia sa. Dupa întâlnire, în acea seară, mi‐a spus că‐i pare rău ca m‐a invitat.
‐ Când v‐am auzit după amiază, mi‐a spus el, am crezut că sunteţi un om inteligent. Acum ştiu că nu sunteţi.
‐ Ce v‐a determinat să vă răzgândiţi?
‐ Aţi spus că dumneavoastră credeţi în Geneză, nu‐i aşa?
‐ Sigur că nu. Niciun om inteligent nu crede povestea din Geneza despre creaţiune.
‐ Deci nu credeţi în Vechiul Testament?
‐ Niciun om inteligent nu ar crede.
‐ Dar în Noul Testament credeţi?
‐ Da, sigur, sunt multe lucruri bune în el. Dar când ajung la scrierile lui Pavel, mă opresc. El este cauza tuturor problemelor.
‐ Ce credeţi despre Hristos?
‐ A fost un om bun, un om foarte bun. Desigur, a avut şi el lipsurile lui. Dar a fost un om bun.
‐ Sunteti pastor?
‐ Da, într‐un fel. Sunt directorul seminarului. Sunt în vacanţă şi îl înlocuiesc temporar pe pastorul din acest oraş, un fost student de‐al meu.
A urmat o conversatie revelatoare pentru mine, care s‐a prelungit până noaptea târziu. Cunoşteam câte ceva despre acel seminar şi unul dintre profesorii mei urmase acolo nişte cursuri.
‐ Le predaţi studenţilor dumneavoastră ceea ce mi‐aţi spus în această seară?
‐ Da, şi încă multe altele.
‐ Şi studenţii dumneavoastră prezintă aceste lucruri în bisericile lor?
‐ O, nu! Niciodată. Oamenii nu sunt pregătiţi pentru aşa ceva. Sunt mult mai conservatori decât pastorii. Trebuie să‐i luăm cu binişorul.

Acest episod îmi vine în minte când privesc la situaţia din biserica noastră în ultimii ani. Am fost tulburat când am auzit prima dată că liderii noştri au purtat negocieri cu evanghelicii; dar am sperat că oferta celorlalte biserici de a ne considera ca fiind de‐ai lor nu‐i va atrage pe oamenii noştri. Auzisem atât de multe predici pe baza textului din Numeri 23:9 “Este un popor care locuieşte la o parte, şi nu face parte dintre neamuri” încât am fost amăgit. Întrucât negocierile au fost considerate secrete de top, a trecut ceva timp până să se scurgă vreo informaţie exactă. Când a aparut, a fost răscolitoare. Washingtonul a furnizat prea puţine ştiri, iar ceilalţi m‐au informat că nu au nimic de spus. În orice caz, se părea că liderii noştri erau influenţaţi şi că se făceau paşi care cu greu ar mai fi putut fi retraşi.

Prima ştire autentică n‐a venit de la conducătorii noştri sau prin publicaţiile noastre, ci dintr‐o publicaţie evanghelică datată septembrie 1956, care, într‐o ediţie specială, relata cele întâmplate. Această relatare era atât de incredibilă încât am ezitat sa o i-au în onsiderare. Eram sigur că cele relatate n‐au avut loc, şi că liderii noştri vor publica imediat o dezminţire. Am aşteptat un an, am aşteptat doi. Dar până astazi nu s‐a publicat niciun protest şi nicio dezminţire. Trebuie deci să accept, dezgustat, că cele relatate sunt adevărate. Haideţi să vedem ce s‐a întâmplat.

Principalele noastre publicaţii

În vreme ce citeam Review and Herald săptămână de săptămână, am constatat că articolele te ajută în general. Atât colaboratorii, cât şi redactorii şi autorii articolelor citează liber din Spiritul Profetic. Sunt momente când nu sunt de acord cu unele poziţii pe care le consider nefondate, dar nu sunt dese. Dar am învăţat să nu ia prea în serios anumite probleme minore. Am citit Review cu încredere, m‐am bucurat de ea. Pot să spun acelaşi lucru despre Semnele Timpului.

Dar nu este cazul revistei Ministry, revista noastră pastorală. Articolele generale sunt de acelaşi tip şi calitate ca şi în Review, dar nu este întotdeauna aşa cu chestiunile specifice şi editorialele. Pe acestea trebuie să le citesc cu grijă şi precaut. Uneori conţin ceea ce eu numesc erezie şi o pervertire periculoasă a adevărului. Aceasta poate fi o acuzaţie serioasă. Şi într‐adevăr aşa e. Pot să ilustrez ce am în minte prezentând un exemplu concret.

Ministry

În ultimii ani s‐a produs o schimbare clară a accentelor din Ministry, şi nu într‐un sens bun. Această schimbare coincide cu perioada în care conducătorii noştri au avut contacte şi rapoarte strânse cu evanghelicii. Tendinţa aceasta era evidentă mai dinainte, dar acum a ajuns să dea roade. Ca să dau un exemplu, vă voi îndrepta atenţia asupra unui articol din feburarie 1957, intitulat “Aplicarea preoţească a actului ispăşitor.” Se pretinde că aceasta este “înţelegerea adventistă a ispăşirii, confirmată, ilustrată şi clarificată de Spiritul Profetic.” Dat fiind faptul că nu s‐a renunţat la această idee sau nu s‐a protestat împotriva ei, nu putem decât să concluzionăm just că ea este aprobată oficial.

Ispăşirea

Autorul oferă un mic tribut “lupei,” adică Spiritului Profetic, apoi face acea afirmaţie despre ispăşire: “Pe de o parte, nu este limitată doar la sacrificiul morţii lui Hristos pe cruce. Pe de altă parte, nici nu este restrânsă la slujba Marelui nostru Preot ceresc în sanctuarul de sus, în ziua antitipică a ispăşirii sau în ceasul judecăţii lui Dumnezeu, aşa cum unii dintre înaintaşii noştri au crezut şi au scris în mod greşit” (Ministry, februarie 1957, pagina 9). Autorul insistă asupra faptului că Spiritul Profetic învaţă în mod clar că ambele aspecte sunt incluse: “Un aspect fiind incomplet fără celălalt şi fiecare completându‐l pe celălalt” (Idem). Cu alte cuvinte, şi moartea pe cruce, şi slujba lui Hristos în cea de‐a doua despărţitură sunt necesare pentru ispăşire. Până aici suntem în deplin acord. Moartea a constituit o parte indispensabilă a ispăşirii. Una este incompletă fără cealaltă.

Acest lucru trebuie reţinut, deoarece după câteva propoziţii autorul va spune că moartea pe cruce este suficientă; să citez: “Jertfa de pe cruce (este) o ispăşire completă, perfectă şi finală pentru păcatul omului” (pagina 10). După ce la început a spus că moartea ispăşitoare a fost incompletă, acum spune că este completă, perfectă şi finală. Nu consideră că moartea este doar o ispăşire parţială, ci una completă, perfectă şi finală. Aici nu putem fi de acord. Cele două afirmaţii sunt ireconciliabile. Aceasta este mai mult decât o greşeală de exprimare. În timp ce în următorul paragraf autorul recunoaşte de formă nevoia unei slujbe în sanctuarul ceresc, el lasă deoparte orice caracteristică esenţială a ispăşirii şi omite datele esenţiale ale conceptului adventist despre ispăşire, care justifică existenţa noastră ca popor distinct care are o solie pentru lume în prezent.

În explicarea lui asupra lucrării lui Hristos în sanctuar, el nu face referire şi nici nu menţionează Daniel 8:14: “Apoi sanctuarul va fi curăţit.” Fără acest text, lucrarea lui Hristos în sanctuar devine lipsită de sens. El nu menţionează anul 457 î.Hr, cele 70 de săptămâni sau mijlocul săptămânii care precizează vremea jertfei de pe cruce, şi care este “ca un drug într‐un loc tare” (Is. 22:23) de care fixăm întreaga schemă cronologică a profeţiei şi care, de asemenea, justifică data, 1844.

Îndepărtaţi sau schimbaţi aceste date şi adventiştii sunt fără ancoră pentru sistemul cronologic care culminează cu anul 1844, şi sunt incapabili să‐şi motiveze existenţa ca popor ce trebuie să vestească lumii cea mai importantă solie pentru acest timp: “Temeţi‐vă de Dumnezeu, şi daţi‐I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui” (Apoc. 14:7). Fiecare dintre aceste date pe care autorul le lasă deoparte, şi tot restul, în cuvintele dr. Barnhouse, este “perimat, răsuflat şi nefolositor” (Eternity Extra, septembrie 1956, p. 4).

O colecţie cuprinzătoare

În Questions on Doctrine, începând de la pagina 661, există o secţiune care este formată din citate extrase din scrierile sorei White asupra subiectului ispăşirii, în total 30 de pagini. Se susţine că este o “colecţie cuprinzătoare” a învăţăturilor sorei White referitoare la ispăşire. Când am întâlnit cuvântul “cuprinzătoare,” m‐am aşteptat să descopăr o colecţie completă şi vastă. Dar consultând materialul, am fost dezamăgit de caracterul lui incomplet şi părtinitor. Am descoperit că este o colecţie cu multe lipsuri şi fără substanţă, în care nu au fost introduse numeroase citate care în mod corect ar fi trebuit introduse chiar şi într‐o compilaţie mică, ca să nu mai spunem de una cuprinzătoare. Şi, destul de ciudat, citatele care au fost omise erau de aşa fel încât sub nicio formă nu ar fi trebuit lăsate deoparte.

Mai întâi de toate, am vrut să ştiu ce a spus sora White referitor la anul 1844, care este “anul crizei.” Am vrut să ştiu dacă acest an avea vreo legătură cu ispăşirea, sau dacă putea fi lăsat deoparte fără probleme. Am descoperit că autorul l‐a omis. Aşa că am căutat alte citate, în afara celor care fuseseră introduse în colecţie. Am citit afirmaţia: “La finalul celor 2300 de zile în 1844… Marele nostru Preot… intră în sfânta sfintelor şi acolo stă în prezenţa lui Dumnezeu, pentru a… îndeplini lucrarea judecăţii de cercetare, şi pentru a face ispăşire pentru toţi cei care beneficiază de ea.” Se afirmă că aceasta este “marea zi a ispăşirii finale” (Tragedia veacurilor, p. 480). Am căutat această afirmaţie importantă în colecţia cuprinzătoare, dar nu am găsit‐o. Am mai căutat o afirmaţie asemănătoare: “…la sfârşitul celor 2300 de zile în 1844, Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc pentru a împlini lucrarea de finală a ispăşirii, care pregăteşte venirea Sa” (Idem, pagina 442). Nu am găsit‐o. Am căutat această afirmaţie: “…aceasta este slujba care a început la sfârşitul celor 2300. Atunci, aşa cum i se spusese mai dinainte profetului Daniel, Marele nostru Preot a intrat în Sfânta Sfintelor, pentru a împlini ultima parte a lucrării Sale solemne ‐ curăţirea sanctuarului.” Nu am putut‐o găsi. Am căutat afirmaţia: “Sfârşitul celor 2300 de zile în 1844 a marcat o criză importantă” (Idem, pagina 429). Nu am găsit‐o.

Am căutat alte afirmaţii, cum ar fi: “Lucrarea sfântă a lui Hristos (care) se desfăşoară în prezent în sanctuarul ceresc,” “…lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum în sanctuarul ceresc,” “Astăzi El realizează ispăşirea pentru noi înaintea Tatălui” (Mărturii, vol. 5, pagina 520; White Board Minutes, p. 1483; Mss. 21, 1895, citat în Ministry, februarie 1957, pagina 30). Nu am găsit niciuna dintre acestea.
La început am crezut că în această carte, Questions on Doctrine, nu a fost loc pentru aceste paragrafe, şi nici în Ministry. Dar a trebuit să renunţ la această idee când am observat că numai un anumit tip de afirmaţii erau omise. Toate citatele omise erau legate de data acelei “crize” importante, 1844, judecata de cerceteare, intrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor pentru ispăşirea finală; lucrarea Lui de ispăşire din prezent; lucrarea de ispăşire pe care o face El “astăzi înaintea Tatălui.” Acestea sunt afirmaţiile pe
care dr. Barnhouse le‐a luat în râs şi despre care a spus că liderii noştri le‐au “respins în totalitate.” De asemenea, el a ridiculizat experienţa lui Hiram Edson în lanul de porumb
şi a numit judecata de cercetare nu numai o idee “ciudată,” dar o “idee omenească, scornită pentru salvarea prestigiului.” De fapt, “fenomenul psihologic cel mai colosal din istoria religioasă, inventat pentru salvarea prestigiului” (Eternity Extra, septembrie 1956, pp. 3,4). Şi acum descoperim că toate aceste afirmaţii jignitoare nu fac parte din “colecţia cuprinzătoare.” Să fie aceasta doar o simplă coincidenţă?

Ne întrebăm ce efect a avut ridiculizarea evanghelicilor asupra conducătorilor noştri şi asupra autorului articolului din Ministry, despre care discutăm. Singurul lucru care i‐a împiedicat pe fraţii noştri să treacă, trup şi suflet, la evanghelici, au fost, în mod ciudat, scrierile sorei White. Ea a pus un foarte mare accent pe problema sanctuarului, şi nu ar fi uşor să converteşti poporul nostru la un nou punct de vedere, atâta timp cât ei au Mărturiile care îi susţin în vechea poziţie. Credinţa poporului nostru în Spiritul Profetic ar trebui să fie slăbită sau, şi mai mult, distrusă, înainte de a se parcurge un drum lung pentru a‐i aduce la o nouă viziune. Articolul din Ministry serveşte exact acestui scop.

Însuşi editorul, în cercetările sale “a devenit extrem de conştient la declaraţiile sorei White, care indică faptul că lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum în sanctuarul ceresc” (P.V. White, pagina 1483). Aceasta nu se potrivea deloc cu noul punct de vedere în care se susţinea că ispăşirea a fost făcută pe cruce, aşa că el a sugerat că “vor apărea cu siguranţă note de subsol sau apendice la cărţile lui Ellen G. White care să clarifice în general în cuvintele ei înţelegerea noastră asupra diferitelor faze ale lucrării de ispăşire a lui Hristos” (Idem). Şi el a sugerat grăbirea în “pregătirea şi introducerea unor asemenea note în viitoarele tipăriri ale cărţilor lui Ellen White.” Când planul a devenit cunoscut, a fost abandonat. Autorul articolului din februarie 1957, Ministry, a preluat controlul şi a publicat articolul despre care discutăm acum.

Nici măcar o singură dată

Autorul pune următoarea întrebare: “De ce, în primele zile, în lumina acestor lucruri, sora White nu a scos la suprafaţă acest lucru şi nu a corectat conceptul limitat sau uneori greşit al primilor noştri scriitori referitor la ispăşire? Şi de ce a folosit ea unele dintre frazele lor exclusive fără să le pună în contrast cu înţelegerea ei mai largă, mai plină de adevăr, atunci când le‐a folosit?” (Ministry, februarie 1957, pagina 11). Aceasta era dilema. Unii dintre primii noştri scriitori aveau concepte greşite despre ispăşire. Sora White nu i‐a corectat, ci chiar a folosit unele dintre frazele lor. Cum poate fi explicat acest lucru? Răspunsul pe care îl dă autorul este cel mai surprinzător şi uluitor răspuns care a fost dat vreodată la o astfel de întrebare. Fiţi atenţi:
“Ca răspuns: Este esenţial ca înainte de toate să ne amintim un lucru fundamental: Nici un adevăr doctrinal sau interpretare profetică nu a fost transmisă vreodată acestui popor mai întâi prin Spiritul Profetic ‐ nici măcar o singură dată.” Citiţi din nou acele cuvinte. Şi reţineţi că acesta este un articol despre care se pretinde că prezintă adevărata semnificaţie a ispăşirii, interpretarea oficială care are aprobarea conducerii şi pe care editorul a acceptat‐o. Nu a fost retractată sau modificată. Este păstrată mai departe.

Acestea sunt cuvinte îndrăzneţe, aproape incredibile, şi în întregime neadevărate. Afirmaţia că sora White nu a contribuit iniţial în nici un singur caz cu niciun adevăr doctrinal sau interpretare profetică, nu va fi crezută de miile şi milioanele de cititori ai ei care au beneficiat cu toţi de lucrările ei. Cât despre mine, am găsit mult ajutor şi instruire în învăţătura ei doctrinală şi în interpretarea ei profetică. Autorul însuşi, care la pagina 11 din Ministry, februarie 1977, spune: “Noi suntem fundamental protestanţi, luând Biblia ca singură regulă a credinţei şi a practicii,” luna următoare, într-o scrisoare semnată, afirmă: “Consider toate învăţăturile Spiritului Profetic referitoare la un anumit subiect a fi învăţături cu autoritate în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.” Credinţa noastră nu poate fi întărită de un scriitor care în public spune “Biblia şi numai Biblia,” iar în particular neagă acest lucru. Evident, o afirmaţie este făcută pentru lume; iar cealaltă este făcută pentru a potoli temerile poporului nostru. Se impun nişte explicaţii.

Cititorul a observat că autorul nu spune că sora White nu a contribuit niciodată cu vreun adevăr doctrinal sau interpretare profetică. El spune că ea nu a contribuit cu nimic iniţial, cu alte cuvinte, ea nu a avut nici o contribuţie originală. Contribuţia ei a fost preluată de la altcineva; ea a “dus‐o mai departe.” Adversarii noştri au afirmat acest lucru ani de zile, dar niciodată nu m‐am gândit că aşa ceva va fi transmis lumii întregi cu acceptul conducătorilor. Dar aşa stau lucrurile. Orice ar fi scris sora White, fie sfatul Tatălui şi al Fiului, fie gândurile rebele ale lui Satana, “cineva i le‐a spus.” Ea nu a contribuit cu nimic, iniţial. Nici măcar o singură dată! Daţi‐mi voie să va dau un exemplu. Următorul paragraf este preluat din Mărturii pentru comunitate, Seria B, nr. 2, pp. 56, 57.

“Mulţi din poporul nostru nu realizează cât de solidă este fundaţia pe care a fost construită credinţa noastră. Soţul meu, fratele Joseph Bates, fratele Pierce, fratele Edson şi alţii au fost entuziaşti, nobili şi adevărul a fost în mijlocul celor care după trecerea vremii în 1844, au căutat adevărul ca pe o comoară ascunsă. M‐am întâlnit cu ei, am studiat şi ne‐am rugat cu zel. Deseori rămâneam împreună până târziu în noapte, şi uneori întreaga noapte, rugându‐ne pentru lumină şi studiind Cuvântul. Aceşti fraţi au adunat împreună iar şi iar ca să studieze Biblia, pentru ca să o putem înţelege şi pentru a fi pregătiţi să o predicăm cu putere. Când în studiul lor au ajuns la acel punct în care au spus: ‘Noi nu putem să facem nimic,’ Duhul Domnului a venit asupra mea. Am fost luată în viziune şi mi‐a fost dată o explicaţie clară a pasajelor pe care noi le studiasem, fiind îndrumată cum să lucrăm şi cum să predicăm eficient. Astfel ne‐a fost dată lumina care ne‐a ajutat să înţelegem Scriptura referitor la Hristos, misiunea Sa şi lucrarea Sa de preoţie. Mi‐a fost arătat un fir neîntrerupt al adevărului întinzându‐se din acea vreme până în momentul când vom intra în cetatea lui Dumnezeu, şi le‐am dat şi altora îndrumarea pe care mi‐a dat‐o Dumnezeu.”

În acest caz nu a existat nici un intermediar omenesc. Sora White a obţinut îndrumarea de sus, doar dacă nu considerăm că ea minte. În situaţia respectivă, îndrumarea era privitoare la “Hristos, misiunea Sa şi lucrarea Sa de preoţie,” chiar acele subiecte pe care le analizăm acum. Oricare ar fi lucrul de care suntem siguri sau de care ne îndoim, ştim acum că îndrumarea care i‐a fost dată sorei White referitoare la subiectul lui Hristos, misiunea Sa şi lucrarea Sa de preoţie, a venit direct de la Dumnezeu. Aceasta înseamnă că autorul învăţăturii sanctuarului, aşa cum au crezut‐o şi au predicat‐o pionierii noştri, este Dumnezeu. Ea venit printr‐o viziune, ceea ce nu cred că se mai poate spune despre vreunul dintre punctele noastre de doctrină.

O criză

Am intrat într‐o perioadă de criză în această denominaţiune, când conducătorii noştri încearcă să impună o doctrină falsă şi îi ameninţă pe cei care se opun. Întregul program este incredibil. Oamenii încearcă acum să dea la o parte temeliile multor generaţii şi au impresia că pot reuşi. Dacă nu am avea Spiritul Profetic nu am şti de abaterea de la doctrina sănătoasă care ne ameninţă acum şi de apariţia mişcării Omega care ne va decima rândurile şi va produce răni dureroase. Situaţia actuală a fost clar conturată. Ne apropiem de punctul culminant.

Cunosc faptul că au fost date viziuni în mod repetat pentru a confirma studiul anterior. Cunosc faptul că o anumită perioadă mintea sorei White a fost “blocată,” după cum s‐a exprimat ea, şi că în felul acesta i‐au fost date viziuni, întocmai ca în situaţia amintită mai sus. Ea însăşi spune că “timp de doi sau trei ani mintea mea a continuat să fie blocată în ceea ce priveşte înţelegerea Scripturii.” În această perioadă Domnul i‐a dat viziuni. Apoi i s‐a întâmplat ceva, despre care ea a scris: “…din acel moment am devenit capabilă să înţeleg Cuvântul lui Dumnezeu” (Idem, p. 58). Timp de “doi sau trei ani” mintea sorei White a fost blocată. Evident, în felul acesta Dumnezeu a intenţionat să‐I întărească credinţa în darul pe care îl are; pentru că oamenii şi‐au dat seama că ea însăşi nu avea nicio cunoştinţă. Apoi, când au ajuns la capătul cunoştinţei şi nu au ştiut ce să facă, lumina a venit printr‐o sursă despre care ei credeau că nu le poate rezolva problemele. În mod clar, Domnul era Cel care le arăta calea, şi ei au mărturisit acest lucru şi “au acceptat descperirile oferite ca fiind lumină din cer.”

Încercând să se protejeze, autorul îşi schimbă complet poziţia şi spune că ea a întrecut “cu mult poziţiile luate de primii cercetători, iar sfaturile ei au fost mereu aşa de clare, aşa de complete şi aşa de adecvate încât s‐au dovedit a depăşi cu mult conceptele tuturor contemporanilor săi ‐ fiind uneori în avans cu cincizeci de ani faţă de acceptarea lor de către unii.” Mă întreb pe cine a copiat ea în aceste condiţii.

Pregătind cartea Questions on Doctrine, a devenit necesar să se cerceteze puţin prin manuscrisele publicate şi nepublicate al sorei White pentru a şti cu siguranţă ce a spus ea referitor la anumite lucruri. Această activitate a fost oferită autorului din Ministry, care declară următoarele în Ministry din februarie 1957, p. 11:

Articolul din Ministry

“S‐a ridicat următoarea întrebare: “Din ce cauză sfaturile, clarificările şi expunerile despre ispăşire şi efectele preoţiei ei nu au fost prezentate înaintea noastră până acum?” Răspunsul, credem noi, este simplu şi extrem de clar: Nimeni nu şi‐a luat timpul pentru un efort susţinut necesar unei astfel de activităţi laborioase, spre a le găsi, analiza şi organiza.

„Deoarece conducătorii noştri ignoră în mare măsură această mărturie latentă de o nepreţuită valoare, nu s‐a simţit nevoia, şi nu s‐a găsit timpul necesar unui proiect atât de vast. Accesul la colecţia completă a vechilor periodice care conţin cele două mii de articole ale lui Ellen White nu este uşor, deoarece o colecţie completă nu există nicăieri. În plus, valoroasele declaraţii din manuscrise nu sunt disponibile în formă publicată.”

„Şi apoi, ca biserică, suntem atât de ocupaţi să ducem lumii solia noastră specială, şi ca mişcarea noastră complexă să înainteze în multiplele ei sectoare de activitate, încât nimeni nu pare să aibă timp sau măcar interes pentru o aşa sarcină imensă. Se ştie că această cercetare ar fi una dintre cele mai laborioase, datorită enormei cantităţi de material care trebuie parcurs.” „Totuşi, când nevoia se va face simţită în mod clar şi va deveni evident că a sosit timpul pentru o asemenea cercetare, necesitatea ei va fi recunoscută şi se va găsi timp pentru a aduna nu numai declaraţiile din cărţile cunoscute, dar şi din vasta arie de periodice, articole şi sfaturi din manuscrise.”

Observaţi că autorul nu minimalizează sarcina care‐i stă înainte, şi este o sarcină enormă. Este regretabil că a ajuns să ne spună că liderii noştri nu simt nevoia unei astfel de lucrări, nu au timp pentru aşa ceva şi nici nu‐i interesează.

În această cercetare el a descoperit că sora White nu a contrazis, nici n‐a schimbat ceea ce a spus la începutul lucrării sale. Autorul spune, cu propriile cuvinte, că „Declaraţiile de mai târziu ale sorei White nu contrazic, nici nu schimbă afirmaţiile ei anterioare”. El spera desigur că dânsa îşi schimbase poziţia cu privire la ispăşire, poziţie pe care el a criticat‐o şi a încercat s‐o explice spunând că n‐a constituit, iniţial, o parte din doctrină sau din interpretarea profetică. Este clar că, dacă dânsa ar fi intenţionat săşi schimbe punctul de vedere, ar fi avut nenumărate ocazii să facă acest lucru în cei peste şaizeci de ani pe care i‐a trăit după ce clarificase poziţia cu privire la ispăşire. Dar ea nu a contrazis şi nici n‐a schimbat ceea ce scrisese odinioară. Aceasta este mărturia unuia care a combătut poziţia ei timpurie şi care este nevoit să mărturisească acum că ea nu s‐a schimbat. Era de aşteptat ca autorul articolului din Ministry să ajungă să recunoască, după ce a examinat întregul material, că nu există nici o dovadă că Ellen White s‐a răzgândit sau a contrazis ceea ce scrisese mai înainte.

Acest fapt îi creează autorului nostru o altă dilemă. Trebuia acum să rămână la cele scrise de ea, întrucât nu putea susţine că ea ar fi autorizat vreo schimbare, indiferent de ce natură ar fi fost. Ce putea face el acum? Avea o singură soluţie: să afirme cu seninătate că sora White intenţiona să spună altceva decât ceea ce afirmase. Observăm din nou limbajul său specific prin care evită o declaraţie directă, preferând o abordare pasivă: el spune „o clarificare distinctă a termenilor şi a înţelesurilor scoate în evidenţă faptul că este destinat să aibă o influenţă foarte întinsă”. Declaraţiile ei de mai târziu „investesc aceşti termeni timpurii cu un înţeles mai larg decât cel atribuit de obicei”. Şi, conform explicaţiei lui, când ea spune că Hristos face ispăşire (el omite cuvântul „acum”), ea „vrea desigur să spună că aplică individului ispăşirea deja făcută”. Aceasta este în deplină armonie cu declaraţia din Questions on Doctrine al cărei autor declară cu îndrăzneală că dacă cineva „aude pe un adventist spunând, sau citeşte în literatura adventistă, chiar şi în scrierile Ellenei White, că Hristos face acum ispăşire, trebuie să înţeleagă că ne referim doar la faptul că Hristos aplică beneficiile ispăşirii pe care a făcut‐o la cruce.”

Asta este într‐adevăr o noutate. Am scris câteva cărţi, dintre care una despre serviciul din sanctuar, şi deci aceasta se încadrează în ceea ce numim „literature adventistă”. Şi acum, un individ neautorizat spune tuturor că, atunci când eu am spus că Hristos face acum ispăşire, nu am vrut să spun asta. Am vrut să spun că El aplică ispăşirea acum 1.800 de ani. Totuşi, nu‐i chiar atât de grav dacă el îndrăzneşte să‐şi asume rolul de interpret al meu şi să spună ce voiam de fapt să spun prin ceea ce am spus. Dar când încearcă să spună lumii, că atunci când Ellen White spune că Hristos face ispăşire, ea vrea de fapt să spună doar că El o aplică, este grav. Putem aplica aici reproşul pe care i‐l face Dumnezeu lui Iov când acesta vorbeşte prea mult: „Cine este cel ce Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere?”(Iov 38:2) Nu se întâmplă des ca Dumnezeu să fie sarcastic. Dar în acest caz este. Şi Iov a meritat‐o.

Deci, când citesc „…chiar şi în scrierile lui Ellen White, că Hristos face ispăşire”, nu trebuie să cred asta. El a făcut ispăşirea acum 1.800 de ani; şi chiar dacă ea afirmă că Hristos face ispăşire acum, că „astăzi El face ispăşire”, că „suntem în marea Zi a Ispăşirii, şi lucrarea sfântă a lui Hristos în favoarea poporului lui Dumnezeu care are loc în ceruri trebuie să constituie studiul nostru statornic” (Mărturii, vol. 5, pagine 250), sunt nevoit să apelez la un interpret pentru a afla ce vrea să spună.

Un astfel de joc cu cuvintele este periculos, deoarece face posibilă orice interpretare. Dacă autorul acestui articol are dreptate, înseamnă că îmi pot permite să spun despre orice cuvânt al unui scriitor că înseamnă altceva decât ce spune de fapt. Aceasta ar face imposibilă comunicarea, şi ar transforma lumea într‐un Babel. Ce s‐ar alege din acorduri, sau contracte, sau din spusele cuiva, dacă mi‐aş putea permite să interpretez cum vreau cele spuse de alţii? Biblia spune că Sabatul este ziua a şaptea. Pare suficient de clar. Dar teoria autorului îmi permite să spun că Biblia nu vrea de fapt să spună aşa ceva. Absurd, veţi spune. Şi eu spun Amin. Când Biblia spune şapte, nu vrea să spună unu. În orice caz, conform filozofiei autorului, cuvintele ar deveni de neînţeles.

Iacov spune: „Da al vostru să fie da şi nu să fie nu”. A susţine că declaraţia clară că „Hristos face acum ispăşire” înseamnă de fapt că El o aplică acum, este inadmisibil din punct de vedere gramatical, filologic, teologic şi al bunului simţ. Iar a merge mai departe şi a construi pe o astfel de interpretare falsă o nouă teologie, iar aceasta să fie şi aprobată, este de necrezut. Asumarea necuvenită a autorităţii asociată cu încumetarea în virtutea poziţiei dobândite dă roade. Şi roadele sunt rele.

Încercările actuale de a micşora şi a distruge încrederea în Spiritul Profetic şi de a stabili o nouă teologie poate înşela pe unii, poate chiar pe mulţi, dar temeliile pe care am clădit atâţia ani încă rezistă şi Dumnezeul nostru este viu. Aceste avertismente sunt întemeiate:
„Dacă slăbiţi încrederea poporului în Dumnezeu, în mărturiile pe care El i le‐a dat, vă răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu asemenea lui Core, Datam şi Abiram” (Mărturii, vol. 5, pagina 66).

Într‐o cercetare neterminată pe care am condus‐o cu ani în urmă, am descoperit ceea ce a aflat şi autorul nostru, şi chiar mai mult decât atât. Printre alte lucruri, am găsit într‐un pamflet intitulat „Un cuvânt către Mica Turmă”, publicat de James White la Brunswick, Maine, în data de 30 mai 1847, o declaraţie a sorei White despre sanctuary care mi‐a atras imediat atenţia. Este datată 21 aprilie 1847 şi a fost scrisă în Topsham, Maine. La pagina 12 am găsit aceste cuvinte, pe care presupun că le‐a găsit şi autorul nostru. Sora White spune:
„Cred că sanctuarul care va fi curăţit la sfârşitul celor 2300 de zile este Templul Noului Ierusalim, în care slujeşte Hristos. Domnul mi‐a arătat în viziune, cu mai mult de un an în urmă că fratele Crosier avea adevărata lumină cu privire la curăţirea sanctuarului, etc…., şi a fost voia Lui ca fratele C (Crosier) să scrie părerea sa, pe care ne-a prezentat‐o în ediţia specială a publicaţiei Day‐Star din 7 februarie 1864. Am primit aprobarea deplină din partea Domnului, de a recomanda acest articol tuturor sfinţilor. Mă rog ca aceste rânduri să se dovedească a fi o binecuvântare pentru dumneavoastră şi pentru toţi scumpii copilaşi care le vor citi.” Semnat, E. G. White.

Am făcut repede o copie după această ediţie specială şi am citit‐o. În timp ce scriu aceste rânduri am în faţă această fotocopie şi, la paginile 40 şi 41 citesc articolul fratelui Crosier. După ce discută unele teorii în care nu credea, fratele Crosier observă:
„Dar ei spun că ispăşirea a fost făcută şi terminată pe Calvar când Mielul lui Dumnezeu a murit. Aşa ne învaţă oamenii, şi aşa cred celelalte biserici şi lumea, dar nu este nimic adevărat sau sfânt în această învăţătură, dacă nu este susţinută de autoritatea divină. Doar câţiva, sau poate chiar nimeni din cei care susţin această opinie n‐au verificat vreodată temeiurile pe care se sprijină.

1. Dacă ispăşirea a fost făcută la Calvar, cine a făcut‐o? Ispăşirea este lucrarea preotului; cine a oficiat‐o pe Calvar? Soldaţii romani şi evreii batjocoritori?
2. Ispăşirea nu constă doar în uciderea jertfei; păcătosul înjunghia animalul de jertfă (Levitic 4:1‐4, 13‐15 etc.), apoi preotul lua sângele şi făcea ispăşire (Levitic 4:5‐12,16‐21).
3. Hristos a fost numit Mare Preot pentru a face ispăşire, şi în mod sigur nu a acţionat în această calitate până după învierea Sa, şi nu avem nici o mărturie că ar fi desfăşurat, pe pământ, după înviere, vreo activitate care ar putea fi numită ispăşire.
4. Ispăşirea se oficia în Sanctuar, iar Calvarul nu era un astfel de loc.
5. Hristos nu putea, conform textului din Evrei 8: 4, să facă ispăşire câtă vreme era pe pământ. „Dacă ar fi pe pământ n‐ar putea fi preot.” Preoţia pământească a fost cea levitică; cea divină este cerească.
6. Deci, El nu a început lucrarea de mijlocire, de orice natură ar fi fost ea, decât după înălţarea Sa, când, cu propriul Său sânge, a intrat în Sanctuarul din ceruri, pentru noi.

Iată deci „adevărata lumină” despre care Domnul i‐a arătat sorei White în viziune, că are aprobarea Sa, şi pe care a fost deplin autorizată s‐o recomande tuturor sfinţilor. Numai dacă o desconsiderăm pe sora White putem respinge această mărturie a sa. Nu suntem gata să facem aşa ceva.

Avem acum în faţă următoarea situaţie: A găsit autorul nostru din Ministry, în cercetarea sa amănunţită, afirmaţia că fratele Crosier avea „adevărata lumină”? Dacă na găsit‐o nu prea are motive să fie mulţumit de munca sa. În orice caz, dacă aş fi fost profesor şi i‐aş fi dat să facă această muncă de cercetare, iar el ar prezenta drept raport colecţia din Questions on Doctrine, i‐aş fi acordat calificativul F, care în limbaj şcolar înseamnă greşeală. Oricum, avem în acest caz o cercetare de slabă calitate, sau o omisiune, care mai târziu, în funcţie de împrejurări, poate avea consecinţe grave.7

M.L. Andreasen, 1957

În documentele şi scrisorile pe care le‐am trimis din când în când, cu privire la ceea ce eu consider o gravă abatere de la credinţă din partea conducătorilor noştri, am respectat cu stricteţe sfatul pe care Hristos ni‐l dă în Matei 18: 15‐17. Aici El spune că, dacă se ivesc dezacorduri între fraţi „mustră‐l între tine şi el singur.” Dacă nu ascultă, „mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune‐l bisericii.” Am respectat acest principiu, după cum puteţi observa şi din această relatare.

În luna mai 1957 am avut în mâini, în mod providenţial cred, o copie a proceselor verbale ale Consiliului administratorilor de la White Estate din data de 1 şi 2 mai 1957, în care este relatată întâlnirea în care cei doi fraţi au discutat cu administratorii despre o declaraţie cu privire la ispăşire pe care au găsit‐o în scrierile sorei White. Ei au căutat sfat în această problemă, întrucât ceea ce descoperiseră nu era în armonie cu noul punct de vedere pe care îl susţinea conducerea. Ce atitudine ar fi trebuit să ia aceşti cercetători faţă de declaraţiile sorei White?

Timp de luni şi chiar ani de zile, conducătorii noştri au studiat împreună cu unii dintre slujitorii bisericilor evanghelice, în vederea recunoaşterii bisericii noastre drept un corp creştin evanghelic. Studiile priveau doctrinele adventiste, în special ispăşirea, judecata de cercetare şi lucrarea lui Hristos în sanctuarul din ceruri începând 1844. Evanghelicii au numit aceste doctrine „cel mai colosal fenomen psihologic de salvare a aparenţelor din istoria religioasă” şi aşa le‐au prezentat în publicaţia lor, Eternity, din septembrie 1956, reeditând articolul într‐o ediţie specială sub titlul „Sunt adventiştii de ziua a şaptea creştini?”

Se pare că evanghelicii au produs o influenţă pronunțată asupra conducătorilor adventişti, astfel încât Dr. Barnhouse, unul dintre pastorii evanghelici prezenţi, relatează că liderii noştri „au respins total” unele din doctrinele lor cele mai importante. Poate ar fi mai bine să‐l lăsăm pe Dr. Barnhouse să ne relateze întâmplarea, aşa cum a publicat‐o în articolul său. Subiectul special pe care îl discută este ceea ce noi numim „Marea dezamăgire” şi se referă la marea dezamăgire a adventiştilor din 1844 când ei aşteptau ca Domnul să revină. Iată relatarea: „În dimineaţa care a urmat „marii dezamăgiri” doi oameni mergeau printr‐un lan de porumb pentru a scăpa de batjocurile nemiloase ale vecinilor de la care îşi luaseră rămas bun pentru totdeauna în ziua precedentă. Potrivit spuselor lui, Hiram Edson

(omul din lanul de porumb care s‐a gândit primul la acest lucru) a fost pătruns de convingerea că „în loc să iasă din Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc pentru a veni pe pământ, în ziua a zecea a lunii a şaptea, la sfârşitul celor 2300 de zile, Hristos a intrat de fapt pentru prima oară, în această zi, în a doua despărţitură a sanctuarului, şi că El are o lucrare de făcut în Locul prea Sfânt înainte de a reveni pe pământ.” Aceasta este, pentru mine, nimic mai mult decât o idee umană pentru salvarea aparenţelor. Putem să ne dăm seama că unii adventişti neinformaţi au preluat această idee şi au dus‐o până la extreme fabuloase. Mr. Martin şi cu mine i‐am auzit pe conducătorii adventişti spunând hotărât că ei resping toate aceste extreme. Şi aceasta în termeni foarte clari. În plus, ei nu cred

ideea susţinută de unii dintre învăţătorii lor din trecut, că lucrarea de ispăşire a lui Isus nu s‐a sfârşit la Calvar, şi că El ar desfăşura o altă slujbă preoţească de la 1844 încoace. Această idee este de asemenea total respinsă. Ei cred că, după înălţarea Sa, Hristos administrează beneficiile ispăşirii pe care a finalizat‐o pe Calvar.

Întrucât doctrina sanctuarului se bazează pe tipul marelui preot evreu intrând în Sfânta Sfintelor pentru a sfârşi lucrarea de ispăşire, se poate vedea că ceea ce rămâne este fără temei exegetic, fiind o speculaţie teologică de domeniul fantasticului. Conform acestei versiuni, de la 1844 încoace Hristos examinează rapoartele vieţii tuturor oamenilor şi hotărăşte ce răsplată va primi fiecare creştin. Credem că nu există nici măcar vreo aluzie, în vreun verset din Scriptură care să susţină o idee atât de ciudată şi mai credem că orice efort de a o susţine este răsuflat şi inutil.”

Pentru a înţelege mai bine aceste afirmaţii, adaug următoarea explicaţie, care ar putea clarifica unele exprimări.

Dr. Barnhouse relatează mai întâi binecunoscuta întâmplare, cum Hiram Edson, mergând prin lanul de porumb în dimineaţa care a urmat „dezamăgirii” devine conştient că „în loc de a părăsi Sfânta Sfintelor… Marele Preot intră pentru prima oară în cea de‐a doua despărţitură a sanctuarului, şi că El mai are o lucrare de făcut în Sfânta Sfintelor înainte de a reveni pe pământ.” Lucrarea pe care El trebuie s‐o facă înainte de revenirea Sa, este finalizarea ispăşirii, care implică judecata de cercetare. Această concepţie, spune Dr. Barnhouse, „este doar o idee umană pentru salvarea aparenţelor.” Şi el continuă: „Unii adventişti neinformaţi au preluat această idee şi au dus‐o la extreme fabuloase.” Asta înseamnă că ei cred că Hristos a intrat într‐adevăr în Sfânta Sfintelor ca să sfârşească lucrarea pe care o are de făcut înainte de venirea Sa pe pământ, şi care implică judecata de cercetare şi finalizarea ispăşirii. Dr. Barnhouse spune: „Mr. Martin şi cu mine i‐am auzit pe conducătorii adventişti spunând hotărât că ei resping aceste extreme. Şi aceasta în termeni foarte clari.”

Dacă ar fi să credem afirmaţia Dr. Barnhouse, atunci conducătorii noştri resping o doctrină pe care noi am păstrat‐o cu sfinţenie de la începuturi. Acest fapt reiese clar din cele relatate de Dr. Barnhouse în continuare: „Unii dintre învăţătorii lor din trecut au susţinut ideea că lucrarea de ispăşire a lui Isus nu a fost încheiată la Calvar, şi, de asemenea, că El mai are de făcut o slujbă preoţească după 1844. Această idee este de asemenea total respinsă.”

Când Dr. Barnhouse spune că „unii” din învăţătorii noştri din trecut susţineau că „lucrarea de ispăşire a lui Isus nu a fost încheiată la Calvar” trebuie să fi primit această informaţie de la vreunul din autorii „neinformaţi” ai noii noastre teologii, întrucât istoria ne relatează că toţi învăţătorii noştri au învățat aceasta. James White, J.H. Waggoner, Uriah Smith, J. N. Andrews, J. N. Loughborough, C. H. Watson, E.E. Andross, W.H. Branson, Camden Lacey, R.S. Owen, O. A. Johnson, F. D. Nichols (până în 1955) au apărat cu hotărâre doctrina lucrării de ispăşire a lui Hristos de la 1844 încoace, şi şi‐au exprimat această convingere în scrierile lor. În timp ce scriu aceste rânduri, am alături toate scrierile lor. James White, primul preşedinte al Conferinţei Generale, când a fost numit redactor şef al revistei Signs of the Times, a scris în prima ediţie a acestei publicaţii un articol „pentru a corecta afirmaţiile false care circulă printre noi… Mulţi dintre cei ce se numesc adventişti susţin păreri cu care nu putem simpatiza, şi dintre care unele credem că subminează cele mai clare şi mai importante principii stabilite în Cuvântul lui Dumnezeu.” În al doilea dintre cele douăzeci şi şapte de puncte de credinţă putem citi următoarele: Hristos „a trăit pentru a ne fi exemplu, a murit în locul nostru, a fost înălţat pentru îndreptăţirea noastră, a urcat la cer pentru a fi mijlocitorul nostru în sanctuarul din cer, unde, cu propriul său sânge, face ispăşire pentru păcatele noastre; care ispăşire, departe de a fi fost încheiată la cruce, unde a fost doar adusă jertfa, reprezintă ultima parte a lucrării Sale ca preot.” Aceste Credinţe Fundamentale au fost publicate într‐o broşură şi răspândite în mii de exemplare. Ar fi interesant de ştiut dacă cel care a scris paginile 29, 30, 31 şi 32 din Questions on Doctrine ne poate oferi o listă a scriitorilor care au susţinut păreri contrarii celor scrise de autorii menţionaţi mai sus. Eu nu am găsit nicio dovadă în favoarea afirmaţiilor incorecte susţinute în special în aceste pagini.

Să continuam să studiem raportul Dr. Barnhouse din revista Eternity. El tocmai afirmase că liderii adventişti au „respins total” ideea că Hristos „desfăşoară a doua slujbă preoţească de la 1844 încoace,” aşa cum numeşte el lucrarea de ispăşire. În schimb, spune el, „ei cred că, după înălţarea Sa la cer, Hristos administrează beneficiile ispăşirii pe care a încheiat‐o pe Calvar.” Oricum, el nu acordă nici o importanţă acestei idei. Vechiul Testament ne arată că marele preot înjunghia animalul de jertfă în curtea templului. Dar ispăşirea nu consta în uciderea jertfei. „Sângele este cel care face ispăşire” (Leviticul 17:11). Deci marele preot trebuia „să ducă sângele dincolo de perdeaua dinăuntru… să‐l stropească spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii, şi să facă astfel ispăşire pentru sfântul locaş” (Leviticul 16:15,16). „Va intra să facă ispăşirea” (versetul 17). Dr. Barnhouse argumentează că, deoarece noi ne bazăm în mare parte doctrina ispăşirii pe modelul din Levitic, trebuie să credem că, aşa cum marele preot de pe pământ ducea sângele în sanctuar şi făcea ispăşire, şi Hristos trebuie să facă acelaşi lucru pentru a încheia ispăşirea. Altfel, avem o ispăşire fără sânge. Dacă nu facem acest ultim pas, atunci suntem nevoiţi să credem că ispăşirea s‐a făcut în curte şi nu în sanctuar, ceea ce distruge practic tipologia. Dacă această ultimă slujbă cu sângele este omisă, atunci teoria noastră asupra ispăşirii este întristător de săracă şi „nu are nici un temei exegetic, și este o speculație teologică imaginară în cel mai ănalt grad.” Dacă Hristos nu a mers cu sânge să încheie ispăşirea, atunci ceea ce susţinem noi este „perimat, răsuflat şi nefolositor.” El are un argument bun.

Când am citit pentru prima oară în publicaţia evanghelicilor că liderii noştri au renegat doctrina lucrării de ispăşire a lui Hristos din sanctuar după 1844 şi au înlocuit‐o cu „aplicarea beneficiilor ispăşirii făcute pe cruce,” nu‐mi venea să cred, şi n‐am crezut. Când mi s‐a spus că, dacă citesc chiar şi în „scrierile lui Ellen White, că Hristos face acum ispăşire,” nu trebuie să cred asta, m‐am întrebat: „Cum vine asta?” Ispăşirea a fost făcută cu 1.800 de ani înainte, spun conducătorii noştri. Sora White spune că ispăşirea are loc acum. În Questions on Doctrine se afirmă că a fost făcută cu 1.800 de ani înainte.

În Ministry găsim scris că ispăşirea de la cruce a fost finală. Pe cine sau ce să mai cred? Pentru mine, a nega slujirea lui Hristos în a doua despărţitură a sanctuarului, acum, înseamnă a respinge adventismul. Această învăţătură constituie unul dintre stâlpii de temelie ai adventismului. Dacă resping ispăşirea care are loc acum în sanctuar, pot la fel de bine să resping adventismul în întregime. Poporul lui Dumnezeu nu este pregătit pentru aşa ceva. El nu‐şi va urma conducătorii în apostazie.

În această situaţie, mi‐a trecut prin minte că ar fi posibil ca cei de la Eternity să fi regretat ceea ce au scris şi că au retractat, sau că vor retracta cele scrise. Deci am scris la Eternity, întrebând dacă au mai publicat aceea ediţie specială. Mi‐au răspuns că au făcut‐o. Întrucât autorii îşi rezervaseră drepturile asupra articolului, am cerut permisiunea de a cita din el. Am primit următorul răspuns: „Suntem bucuroşi să vă acordăm permisiunea de a cita din articolul „Sunt adventiştii de ziua a şaptea creştini?” şi apreciem încrederea pe care o acordaţi prin aceasta publicaţiei Eternity.” Această scrisoare este datată Philadelphia, Pennsylvania, 2 mai 1958, şi este semnată de către redactor.

Aceasta se întâmpla după douăzeci de luni de când acest articol apăruse pentru prima dată în Eternity. Dacă în timpul acestor douăzeci de luni conducătorii noştri ar fi protestat, dacă ar fi dat o dezminţire, redactorul m‐ar fi avertizat în mod cinstit să nu folosesc materialul şi să nu citez aceste declaraţii. Dar redactorul n‐a făcut nimic de felul aceste. El s‐a arătat încântat şi a consimţit să folosesc materialul şi să citez din el. S‐au împlinit cinci ani de când au început discuţiile, şi trei ani de când acest articol a fost publicat. În tot acest timp mă aşteptam ca ai noştri să dezmintă acuzaţiile şi să‐i admonesteze pe evanghelici pentru defăimarea conducerii noastre. Dar nu am auzit nici un protest.

Din contra, am citit în publicaţiile noastre unele referinţe care‐i prezentau pe aceşti evanghelici ca fiind nişte domni, buni creştini, ceea ce cred că este adevărat. Astfel de oameni nu spun minciuni. În absenţa vreunei dezminţiri sau vreunui protest din partea oamenilor noştri, am tras propriile mele concluzii. Dar dacă ai noştri ar declara sincer că Dr. Barnhouse şi Mr. Martin nu i‐au auzit niciodată făcând declaraţiile care le sunt atribuite în Eternity, aş lua imediat legătura cu evanghelicii şi le‐aş cere să justifice nişte acuzaţii atât de grave. Această problemă este prea serioasă pentru a fi trecută cu

vederea. Mii de oameni au citit articolul din Eternity şi sunt serios îngrijoraţi. Unul dintre pilonii principali ai credinţei noastre, potrivit celor apărute în Eternity, a fost înlăturat. Vom sta nepăsători şi vom permite ca doctrina sanctuarului să fie călcată în picioare chiar de presupuşii ei susţinători?

Ne vom întoarce la cei doi oameni care au intrat în arhivele White în mai 1957 pentru a se sfătui cu administratorii White. Ei şi‐au terminat cercetarea şi au raportat consiliului că au găsit „indicii” ale faptului că sora White susţine că „lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum (ea scria aceasta în 1880) în sanctuarul din ceruri.” Această descoperire dădea o lovitură mortală noii lor teologii. Era evident imposibil să crezi că lucrarea de ispăşire a fost îndeplinită şi finalizată la cruce, şi în acelaşi timp să susţii că se desfăşoară totuşi în ceruri. Aceste afirmaţii nu pot fi adevărate în acelaşi

timp. Cu toate aceste, biserica noastră s‐a pronunţat deja asupra acestui punct când, în 1957, s‐a scris în Ministry că marele act de la cruce a constituit „ispăşirea completă, perfectă şi finală pentru păcatele oamenilor” (Ministry, februarie 1957). În acest articol se afirma că aceasta este acum „înţelegerea adventistă asupra ispăşirii, confirmată, iluminată şi clarificată de Spiritul Profetic.” (Ibidem). Această afirmaţie n‐a fost niciodată retractată, sau modificată, sau schimbată şi niciun scriitor sau redactor n‐a contrazis‐o. Ea rămâne.

În această situaţie, ce să facă cercetătorii? Fuseseră puşi în faţa declaraţiei sorei White că ispăşirea este desfășurată acum în ceruri. De asemenea, cunoşteau declaraţiile conducerii noastre, cum că ispăşirea a fost făcută şi terminată la cruce. Ei trebuiau să accepte ori una, ori alta. Au ales să‐i urmeze pe conducători.

Dar cum rămânea cu numeroasele declaraţii ale sorei White? Era clar că trebuia ca influenţa ei să fie în vreun fel slăbită, şi afirmaţiile ei răstălmăcite. Dar aceasta era greu de făcut; şi ceea ce avea să se facă trebuia făcut în secret. Dacă era descoperit la timp, planul ar fi eşuat. Dacă, totuşi, s‐ar fi putut lucra în secret şi repede, problema ar fi devenit un „fapt împlinit” înainte ca cineva să afle despre ce este vorba.

Acesta a fost momentul când mi‐a fost înmânată o copie după procesele verbale ale Consiliului Administratorilor de la White Estate, pe care le voi prezenta în continuare, astfel încât să aveţi posibilitatea de a constata singuri ce s‐a întâmplat: Procesul verbal din 1 mai 1957, pagina 1483: „În acest moment al desfăşurării lucrărilor, fraţii X şi Y au fost invitaţi să se alăture administratorilor pentru a continua discutarea unei probleme care fusese lua tă în studiu în ianuarie. Fratele X şi grupul său, care studiaseră cu câţiva pastori au devenit brusc conştienţi de declaraţiile lui Ellen White care arată că lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum în sanctuarul din ceruri. Într‐o afirmaţie din „Bazele educaţiei creştine” este folosit cuvântul „sacrificiu.” Pentru neadventişti, care nu sunt obişnuiţi cu modul în care înţelegem noi problema sanctuarului, referirile la o continuare a lucrării de ispăşire a lui Hristos sunt dificil de înţeles, şi s‐a sugerat administratorilor că, în unele dintre scrierile lui Ellen White ar putea apărea nişte note de subsol sau note‐anexă care să clarifice, în cea mai mare parte în cuvintele lui Ellen White, înţelegerea noastră asupra diverselor faze ale lucrării de ispăşire a lui Hristos.

Cei doi fraţi care s‐au alăturat administratorilor în timpul discuţiilor au considerat că aceasta este o problemă care va lua amploare în viitorul apropiat şi că ar fi bine să ne grăbim să pregătim şi să includem astfel de note în următoarele ediţii ale scrierilor ei. Problema a fost discutată cu grijă şi seriozitate, dar în momentul în care întâlnirea a luat sfârşit pentru a face loc altor comitete, nu se hotărâse încă nimic.” Întâlnirea din data de 2 mai, pagina 1488. Declarațiile lui Ellen White asupra lucrării de ispășire a lui Hristos.

„Întâlnirea administratorilor din data de 1 mai s‐a încheiat fără a se lua nicio hotărâre în privinţa problemei discutate pe larg, şi anume oportunitatea unor note de subsol sau a unor explicaţii în legătură cu declaraţiile lui Ellen White privind lucrarea de ispăşire a lui Hristos, declaraţii care arată că această lucrare continuă în acest timp în ceruri. Deoarece preşedintele consiliului nostru lipseşte din Washington pentru o perioadă de patru luni, ”s‐a votat amânarea pentru mai târziu a dezbaterii problemei aduse în atenţia noastră de către fraţii X şi Y în legătură cu declaraţiile lui Ellen White cu privire la continuarea lucrării de ispăşire a lui Hristos”.”

După întoarcerea preşedintelui consiliului din călătoria sa de patru luni, problema a fost discutată în continuare şi s‐a decis ca sugestia celor doi fraţi să fie respinsă. Această hotărâre este vrednică de laudă, dar meritele ei sunt oarecum umbrite de faptul că a fost nevoie de opt luni de zile pentru a fi luată, şi că nu s‐a ajuns la această concluzie decât după ce planul a fost dezvăluit.

Acest raport m‐a năucit: Cum poate îndrăzni cineva să propună să se facă adăugiri la scrierile sorei White pentru a susţine noile puncte de vedere? Am meditat îndelung şi m‐am rugat mult. Aveam eu vreo responsabilitate în această problemă? Dacă aveam, era de datoria mea să vorbesc cuiva, unui singur om. Întrucât răul nu fusese comis împotriva mea, ci împotriva bisericii şi credinţei noastre, aveam datoria să vorbesc unuia dintre conducători. Şi aşa am făcut.

În scrisoarea pe care am trimis‐o în data de 27 februarie 1957 mi‐am exprimat teama că editarea cărţii Questions on Doctrine fusese pregătită prea în grabă şi după un timp de studiu prea scurt. Cărţile de acest fel nu pot fi scrise pe fugă şi trebuie pregătite de oameni care au studiat subiectul o viaţă întreagă şi au petrecut ani de zile cercetând Mărturiile.

Pe 7 martie 1957 am primit acest răspuns: „Am reţinut observaţia dumneavoastră: „Mă tem ca nu cumva conţinutul cărţii în curs de publicare să afecteze credinţa noastră.” Cred, frate Andreasen , că nu este cazul să vă îngrijoraţi pentru ceea ce va apărea în carte. Ea este verificată cu grijă de către un grup de oameni capabili în care avem cea mai mare încredere. Sunt încredinţat că veţi fi încântat de rezultate.” În răspunsul meu din data de 1 martie, îmi exprimam din nou temerile cu privire la conţinutul cărţii. Referindu‐mă la un articol care apăruse în numărul din februarie 1957 al revistei Ministry, spuneam: „În cazul în care comitetul este de acord cu părerile publicate aici, trebuie să protestez în modul cel mai serios. Pentru că aceste puncte de vedere nu sunt, în mod sigur, doctrine adventiste, ci reprezintă păreri dobândite în urma studiului superficial al câtorva părţi din scrierile sorei White, şi nu reflectă învăţătura generală.” Încheiam cu următoarele cuvinte: „În acest mod îmi exprim protestul împotriva celor publicate în acest timp cu privire la doctrina ispăşirii, şi doresc ca protestul meu să fie cunoscut din timp. Nu pot să cred că unii dintre fraţii noştri au fost împinşi în acest impas de dorinţa de a fi asemenea popoarelor (bisericilor) din jurul nostru şi că am ajuns să facem concesii ca urmare a presiunilor dinafară.

Neprimind nici un răspuns, am scris din nou pe data de 10 mai 1957: „Sper că aţi înţeles că vorbesc serios. Am mare încredere în dumneavoastră. În cei peste şaizeci de ani de colaborare oficială cu biserica, unul din principalele mele scopuri a fost să inspir încredere în Spiritul Profetic. În ultimii doi ani am vorbit de 204 ori despre acest subiect. Am simţit că poporul nostru avea nevoie de ajutor, şi am încercat să‐l ajut. Sunt îngrozit de ceea ce pare să ne rezerve viitorul, dacă Dumnezeu nu ne va ajuta. Fie ca Domnul să vă dea înţelepciune şi curaj pentru a face ceea ce trebuie.”

După ce am intrat în posesia proceselor verbale confidenţiale ale consiliului White Estate, am urmat sfatul lui Hristos de a vorbi „cu el singur,” şi am scris patru scrisori preşedintelui Conferinţei Generale. La 26 ianuarie 1957 am primit acest răspuns: „Sunt sigur că putem avea toată încrederea că fraţii de la White Estate vor acţiona cu prudenţă în această direcţie şi nu vor adopta poziţii care ar putea crea încurcături în viitor. În mod sigur, frate Andreasen, nu există nici o intenţie de a ne amesteca în scrierile sorei White. Le preţuim nespus de mult. Referitor la cartea Questions on

Doctrine, daţi‐mi voie să vă asigur că nu este lucrarea fraţilor ale căror nume le‐aţi menţionat. Este adevărat că ei au contribuit la această lucrare, dar ea a fost luată din mâinile lor şi este mai degrabă rezultatul muncii unui grup mai mare, decât opera câtorva oameni.”

La 4 iulie 1957 am răspuns printr‐o scrisoare din care citez: „Mă tem că va veni o zi când această problemă va ajunge la cunoştinţa poporului. Aceasta va zdruncina credinţa întregii biserici. Desigur, unii se vor bucura că, în sfârşit, sora White a fost lepădată. Alţii vor plânge şi vor striga la Dumnezeu pentru mângâiere, „Cruţă pe poporul Tău, şi nu face de ruşine moştenirea Ta!” Iar când vom cădea în propria noastră plasă, bisericile lumii se vor desfăta! Vă rog, frate, aveţi în vedere ca această carte să nu fie publicată. Ar fi fatal. Dacă acum nu are loc o lucrare de ispăşire în sanctuarul din cer, atunci biserica ar putea să‐şi recunoască greşeala deschis şi cinstit, şi să suporte consecinţele. Să o dăm deoparte pe sora White, şi să nu mai apărăm cu ipocrizie scrierile ei, iar în spatele aparenţelor să publicăm aşa ceva şi să mai şi pretindem că este opera ei. Închei exprimându‐mi înalta mea consideraţie pentru dumneavoastră. Vă stă înainte o sarcină aproape copleşitoare, de a face faţă celei mai mari apostazii pe care biserica a întâmpinat‐o vreodată.”

La 18 septembrie 1957 am primit această comunicare: „Consider închisă problema la care vă referiţi. Nu cred că aveaţi dreptul să folosiţi procesele verbale de la White Estate aşa cum aţi făcut‐o. Procesele verbale sunt confidenţiale şi nu sunt destinate uzului public. Sper să nu ajungem niciodată să considerăm că oamenii ar trebui condamnaţi şi puşi sub disciplină pentru că au venit înaintea celor în drept pentru a discuta chestiuni care ţin de lucrarea şi învăţătura bisericii.”

La 27 septembrie 1957 am răspuns: „Mulţumesc pentru scrisoarea dumneavoastră din 18 septembrie, în care afirmaţi că „problema la care vă referiţi este închisă.” Am cerut o investigaţie. Dumneavoastră aţi respins‐o. Aţi ignorat persoanele implicate, aţi spus că nu aveam dreptul să folosesc informaţiile pe care le‐am primit, şi aţi închis uşa. Daţi‐mi voie să vă explic că singurul mod în care am folosit informaţiile primite a fost să vă informez pe dumneavoastră, şi pe nimeni altcineva. Ce altceva aş fi putut face? Aţi afirmat că dacă aceste informaţii ar fi ajuns în mâinile dumneavoastră, nu le‐aţi fi folosit. Permiteţi‐mi o precizare. Eu consider că această situaţie constituie cea mai mare apostazie care a avut loc în biserica noastră, şi dumneavoastră vreţi s‐o tăinuiţi! Iar acum aţi închis uşa. Nu cred, frate Figuhr, că vă daţi seama de gravitatea situaţiei. Poporul nostru nu va accepta nici o falsificare sau încercare de modificare a Mărturiilor. Aceasta le va inspira un simţământ de teamă că ceva nu este în regulă cu cei din conducere.

Citiţi din nou scrisoarea mea din 12 septembrie. Puteţi salva situaţia, dar numai dacă veţi vrea să cercetaţi problema. Sunteţi pe punctul de a distruge biserica. Mă voi ruga pentru dumneavoastră.”

Corespondenţa mea cu Washington‐ul a continuat pe această linie până când, la 16 decembrie 1957, am primit acest ultimatum: „Ei (cei din poziția de conducere) vă cer să încetaţi această activitate.” Trei zile mai târziu am primit următoarea completare: „Aceasta vă aşează în opoziţie cu biserica din care faceţi parte, şi în mod sigur va crea probleme în relaţia dumneavoastră cu biserica. Având în vedere toate acestea, funcţionarii despre care v‐am scris mai devreme vă cer să încetaţi activitățile dumneavoastră.”

În tot acest timp nu mi s‐a propus vreo audienţă. Mi s‐a ordonat pur şi simplu sămi încetez activitatea, şi, implicit, am fost ameninţat că, dacă nu voi face aşa, „negreşit vor apărea probleme în relaţia dumneavoastră cu biserica.” N‐a existat nici o propunere de audiere, mi s‐a ordonat pur şi simplu să‐mi încetez activitatea. Fusesem condamnat fără drept de apel. Ameninţarea că numele meu ar putea ajunge să fie luat în discuţie spunea destul de mult. Nu s‐a pus problema dacă plângerea mea era îndreptăţită. Eram deja condamnat; singura problemă era cum voi fi pedepsit.

Aceasta îmi aduce aminte de cele publicate în Eternity, şi anume că fraţii noştri iau „explicat lui Mr. Martin că în rândul lor (al adventiştilor) se află şi unii extremişti, după cum există lunatici iresponsabili în orice segment al creştinismului fundamental.” În contrast cu această extremă, ei au o „conducere înţeleaptă,” referindu‐se la ei înşişi. Nu ştiu cum s‐au comportat conducătorii noştri la întâlnirile cu evanghelicii, dar au creat impresia că „grupul majoritar al conducerii înţelepte (care) este hotărât să „pună frână” membrilor care caută să susţină păreri diferite de cele ale conducerii responsabile a denominaţiunii” (Eternity Extra, Septembrie 1956, pagina 2).

Invit cititorul să mediteze la acest lucru. Avem o conducere înţeleaptă – potrivit propriei ei aprecieri. Avem, de asemenea, „lunatici iresponsabili.” Această conducere înţeleaptă este hotărâtă să oprească pe „oricare membru care caută să susţină păreri contrare celor ale conducerii responsabile a bisericii.”

Prima dată când am citit acest lucru, nu mi‐a venit să cred. Am fost, timp de cincizeci de ani un membru onorabil al bisericii, ocupând chiar poziţii de răspundere. Dar fiindcă am îndrăznit să susţin „păreri diferite de cele ale conducerii înţelepte a bisericii,” am devenit unul dintre „lunaticii iresponsabili,” dintre „extremiştii” din biserică; şi, fără a fi fost măcar audiat, mi s‐a ordonat să‐mi încetez activitatea sau voi simţi „frânele” puse. Dacă nu aş avea în faţa mea, chiar în acest moment, dovezile, mi‐ar fi greu să cred că o „conducere înţeleaptă” ar încerca să înăbuşe criticile şi să‐i ameninţe pe acei membri care caută să susţină păreri diferite de cele ale conducerii responsabile a bisericii. Chiar  aici am ajuns? Roma a mers doar puţin mai departe.

Unii vor obiecta că acestea sunt doar spusele evanghelicilor despre conducătorii noştri. Dar rămâne faptul că ai noştri n‐au protestat niciodată împotriva acestor acuzaţii. Propriul meu caz arată clar, că fără vreo cercetare sau vreo audiere, aveam să fiu adus înaintea instanţei, nu pentru o audiere, ci pentru a fi condamnat fără a fi fost audiat, de către cei care s‐au erijat în postura de judecători. Reţineţi că aceasta se întâmpla înainte de Conferinţa Generală din 1958, înainte ca noua teologie să fi fost oficial acceptată şi înainte ca biserica să fi avut ocazia să se pronunţe asupra subiectului. Orice critică publică trebuia să înceteze. Dacă nu înceta, aveau să apară negreşit „probleme în relaţia dumneavoastră cu biserica.” Acesta era un ultimatum.

Cum am reacţionat? Cum ar fi reacţionat oricine. Era vorba de o uzurpare a autorităţii . Am scris că eram un om al păcii, şi că aş fi putut fi convins, dar nu ameninţat. Credeam, şi cred şi acum că biserica se află în faţa apostaziei prezise de mult, că liderii noştri au urmat exact linia schiţată în Spiritul Profetic şi că am o datorie de la care nu mă pot eschiva. Îmi pare foarte rău că liderii noştri, prin acţiunile lor, au oferit duşmanilor noştri ocazia de a aduce reproşuri îndreptăţite cauzei lui Dumnezeu. În scrisorile mele anterioare am menţionat iar şi iar că duşmanii noştri vor descoperi, mai devreme sau mai târziu, slăbiciunea noastră şi vor profita de ea. I‐am rugat pe conducătorii noştri să îndrepte greşelile făcute; dar fără rezultat. Culegem acum ce am semănat. În următoarea mea scrisoare am reluat eforturile, solicitând o audiere, nu particulară, ci publică, şi dacă se va considera că nu este bine aşa, o audiere particulară, dar care să fie înregistrată şi să primesc şi eu o copie a înregistrării. Dar nu am reuşit. Voi prezenta mai târziu motivele pentru care nu am reuşit să obţin o audiere înregistrată. Am fost întrebat ce mă aştept să obţin. Am primit sute de scrisori în care mi se promitea sprijin dacă aveam să fac anumite lucruri. Am răspuns la câteva scrisori, dar îmi este imposibil fizic să intru în corespondenţă cu toţi care mi‐au scris. Am primit multe indicaţii şi instrucţiuni, dar n‐am vrut să implic pe alţii. Mi s‐au atribuit tot felul de motive; se pare că unii oameni nu reuşesc să înţeleagă că a atribui motive înseamnă a judeca. De asemenea, unii nu pot să înţeleagă că doctrina în sine este destul de importantă pentru a furniza motive de protest. În aceste momente de criză ar fi o laşitate din partea mea să nu mă ridic, cu ajutorul Domnului, împotriva celor puternici.

Au venit la mine trei delegaţii care au stăruit să fac ceva „practic”. Ei spuneau de fapt aşa: „Suntem alături de dumneavoastră, dar nu aţi abordat problema în mod practic. În momentul în care ne vom alătura dumneavoastră este posibil să ne pierdem poziţia, şi probabil aşa se va întâmpla (ei fiind pastori). Dacă aveţi ceva să ne oferiţi, dacă doriţi să porniţi o altă mişcare la care să ne putem alătura, vom veni cu dumneavoastră. Dar să părăseşti totul fără a avea vreo perspectivă, este nerealist. Nu veţi obţine nimic până nu veţi avea ceva de oferit.”

Le‐am răspuns acestor oameni că sunt adventist de ziua a şaptea, că nu intenţionez să iniţiez o altă mişcare şi că nu contez pe susţinerea celor care privesc astfel lucrurile. Ei nu sunt făcuţi dintr‐un material care să poată să rămână în picioare în crizele care ne stau în faţă.

Sunt adventist de ziua a şaptea şi mă bucur în adevăr. În cele din urmă dreptatea şi adevărul vor învinge. Sper că, dacă adevărul despre situaţia prezentă va fi făcut cunoscut, se vor găsi bărbaţi şi femei care vor protesta şi vor avea suficientă influenţă pentru a efectua unele schimbări în organizaţia noastră care să asigure încredinţarea slujbelor sfinte unor oameni care să fie credincioşi adevărului dat sfinţilor de la început. Închei această scrisoare salutându‐vă din inimă pe toţi. Următoarea mea scrisoare, în legătură cu audierea, va fi interesantă. Până atunci, Domnul să fie cu dumneavoastră.

 M.L. Andreasen, 1957

În scrisoarea precedentă am relatat cum, în luna mai 1957, am intrat în posesia unor procese verbale oficiale ale Consiliului Administratorilor de la White Estate, considerate a fi secrete, care dezvăluiau o tentativă de falsificare a Mărturiilor prin inserarea în unele volume a unor note şi explicaţii cu scopul de a crea impresia că sora White era de acord cu noua teologie promovată în Ministry şi în Questions on Doctrine, sau măcar că n‐ar fi fost împotriva ei. Am fost uluit când am citit acest document oficial, şi de două ori uimit când am citit că acest plan era aprobat de conducerea noastră. Asta ar însemna că oamenii pot să încerce, fără teamă, să facă adăugiri la scrierile Spiritului Profetic prin care să modifice sau să schimbe înţelesul celor scrise de sora White. Ce siguranţă mai putem avea că scrierile ce urmează a fi publicate reprezintă învăţătura nealterată a autorului, şi că nu au fost „modificate şi corectate” cum s‐a întâmplat cu alte cărţi, conform relatării din revista Eternity din septembrie 1956?

În timp ce mă gândeam cu îngrijorare la ceea ce aceşti oameni încercaseră să facă, am fost profund tulburat dându‐mi seama că acest fapt era aprobat de administraţie, şi că urma să fie pe viitor o tactică acceptată. Oamenii vor putea, de aici înainte, să meargă la White Estate şi, cu aprobarea sa, să insereze în secret explicaţii şi note, înainte ca cineva să afle ceea ce se întâmplă. Şi vor putea face aceasta cu asigurarea că, dacă cineva află şi face cunoscut ce s‐a întâmplat, administraţia va discuta cu el şi‐l va ameninţa până când îşi va înceta „activitatea.”

În cazul meu, mi s‐a spus că procesele verbale erau confidenţiale şi că nu aveam dreptul să le procur şi nici măcar să le citesc. Deşi am citat direct şi corect din rapoartele oficiale (procesele verbale), mi s‐a spus: „Aţi făcut toate acestea pe baza unor zvonuri şi pe baza proceselor verbale confidenţiale pe care nici nu aveaţi dreptul să le citiţi” (Scrisoare, decembrie 1957). Deşi oamenii voiau să insereze „note,” „explicaţii,” „noteanexă,”  note de subsol,” „note favorabile,” „în viitoarele ediţii ale scrierilor lui Ellen White,” (reţineţi că toate aceste expresii sunt la plural), preşedintele minimalizează problema, declarând, într‐o scrisoare din 20 septembrie 1957 că toate acestea se rezumau la „o trimitere inserată la sfârşitul unei pagini.” Asta era, o trimitere, la sfârşitul unei pagini, în una din cărţile sorei White. Dar aceasta este în totală contradicţie cu raportul oficial. Cum poate fi explicată această discrepanţă?

Primul meu gând şi prima mea speranţă au fost că voi fi chemat imediat să dau socoteală, şi că mi se va cere să‐mi susţin sau să‐mi retrag acuzaţiile; că un grup de oameni imparţiali vor fi chemaţi pentru a conduce o audiere. Dar am fost dezamăgit în aşteptările mele.

Prima reacţie la „activitatea mea” a sosit într‐o scrisoare din data de 16 decembrie 1957. Mi se spunea: „Problema activităţii dumneavoastră a fost discutată de către funcţionarii Conferinţei Generale, care dezaprobă total ceea ce aţi făcut. De aceea, ei vă cer să încetaţi această activitate.” Înainte să fi avut ocazia să răspund, în data de 19 decembrie am primit următoarele: „Doresc să repet ceea ce am scris mai devreme, că oamenii au tot dreptul să meargă la comitete, inclusiv la White Estate, şi să facă sugestii fără să se teamă că vor fi puşi sub disciplină sau trataţi ca eretici. Dacă ne gândim că aţi făcut toate acestea pe baza zvonurilor şi pe baza proceselor verbale pe care nici nu aveaţi dreptul să le citiţi, se pare că nu aţi procedat ca un adevărat adventist. Nu aţi fost prezent la acea şedinţă a consiliului şi tot ce ştiţi despre ea sunt zvonuri şi scurtele note redactate de secretarul acestei întâlniri. Acum, faptul că aţi mers mai departe şi aţi creat o astfel de problemă, nu vă pune într‐o lumină de invidiat. Dacă faceţi aceasta, vom avea şi noi ceva de spus.

Aceasta vă va aşeza din nou în opoziţie cu biserica, şi va crea în mod sigur probleme în relaţia dumneavoastră cu biserica. Având în vedere toate acestea, slujbaşii despre care v‐am scris anterior vă cer în mod serios să încetaţi activitatea dumneavoastră.” După cum observaţi, nu a fost sugerată vreo audiere, pentru a stabili dacă acuzaţiile mele erau întemeiate sau nu. Am fost pur şi simplu somat să‐mi încetez activitatea, sau dacă nu…

Cum am reacţionat? Ca orice om care a fost ameninţat. Am răspuns că sunt un om al păcii, că aş putea fi convins, dar nu ameninţat. Le‐am cerut să‐şi urmeze planurile. Eram pregătit pentru orice ar fi urmat.

Ce urma? Nu ştiam ce voia să însemne, la urma urmei, „relaţia mea cu biserica.” Puteam să înţeleg orice. Aflasem ce impresie îi lăsaseră ei lui Barnhouse, în ce priveşte cazul în care cineva s‐ar împotrivi autorităţii lor. Iată ce relatează el: „Poziţia adventiştilor, cel puţin pentru unii dintre noi, pare a fi o poziţie nouă; pentru ei ar putea fi doar poziţia grupului majoritar al conducerii înţelepte care este hotărâtă să „pună frână” membrilor care caută să susţină păreri diferite de cele ale conduceri responsabile a denominaţiunii.” (Eternity Extra, 1 septembrie 1956).

Este regretabil că liderii noştri au lăsat evanghelicilor o astfel de impresie. Această declaraţie a fost publicată acum trei ani. Conducătorilor noştri le‐a fost atrasă atenţia asupra ei şi li s‐a cerut să dezmintă o asemenea intenţie. Dar ei n‐au dat nici o dezminţire, n‐au protestat în nici un fel şi poporul nostru, cu oarecare neplăcere, a ajuns la concluzia că impresia Dr. Barnhouse cu privire la conducătorii noştri este corectă.

Adăugaţi la aceasta relatarea lui Martin că liderii noştri i‐au spus că „în rândul adventiştilor există unii „lunatici,” aşa cum există iresponsabili cu vederi ciudate în orice segment al creştinismului fundamental.” Conducătorii noştri le‐au spus evanghelicilor aceste lucruri în timpul discuţiilor asupra importantului subiect al naturii lui Hristos pe când era în trup. Eu consider aceste afirmaţii ca fiind o insultă. Ele arată dispreţul conducătorilor noştri faţă de cei care nu sunt de părerea lor. Cred că aceste afirmaţii constituie mari capete de acuzare. Poporul nostru este îndelung răbdător, dar este pentru prima dată când credincioşii adventişti sunt insultaţi de către conducătorii lor.

Scurtă întâlnire

Singura întâlnire pe care am avut‐o cu conducerea a avut loc în februarie 1958, când doi slujbaşi mi‐au cerut să mă întâlnesc cu ei în timpul celor câteva minute de pauză dintre şedinţele lor de lucru. Principala lor dorinţă părea a fi să afle dacă intenţionez să  ontinui „activitatea” mea. Le‐am spus că asta intenţionam. Am fost întrebat de ce nu am cerut o audiere. Nu mi‐a trecut niciodată prin minte să cer o audiere. Mă aşteptam să fiu convocat. Dar, meditând la aceasta, a doua zi am scris: „Nu am ştiut că aţi fi dorit să vin la Washington pentru o audiere sau o discuţie, întrucât nu aţi pomenit niciodată de aşa ceva. Dacă aceasta este dorinţa dumneavoastră, sunt gata să vin. Am o singură rugăminte, ca audierea să fie publică sau să fie prezent un stenograf şi să primesc o copie a procesului verbal” (Scrisoare, 5 februarie 1957).

În răspunsul pe care l‐am primit, datat 10 februarie, invitându‐mă să vin, se spunea: „Conform dorinţei dumneavoastră, fraţii nu au ridicat obiecţiuni asupra înregistrării conversaţiei noastre. Sugerăm că o înregistrare pe bandă de magnetofon ar putea fi modul cel mai practic de a face aceasta.”

Această propunere îmi convenea. Reţin totuşi că nu se menţiona că voi primi o copie a înregistrării. Mă gândeam că, probabil, asta era de la sine înţeles, întrucât pusesem această condiţie şi ei acceptaseră propunerea mea. Dar eram neliniştit. Dacă aş fi scris pentru a cere o nouă confirmare, aş fi creat impresia că pun la îndoială sinceritatea lor. Dar, neprimind nici o altă comunicare, la data de 21 februarie, am scris: „Cu sau fără intenţie, nu aţi răspuns la solicitarea de a‐mi da o copie a înregistrării. Aceasta este necesar deoarece , în orice discuţie despre ce s‐a spus ori nu s-a spus, va fi cuvântul meu contra cuvântului a doisprezece oameni. Nu‐mi pot permite să mă aşez într‐o astfel de poziţie. Voi veni doar dacă veţi îndeplini această condiţie.”

La aceasta am primit un răspuns pe 27 februarie: „În privinţa înregistrării, cred că am precizat în scrisoarea din 10 februarie că fraţii intenţionează să înregistreze pe bandă de magnetofon dezbaterile de la această întâlnire. Aceasta va furniza o înregistrare completă a celor ce se vor spune şi se vor face. Presupunem că veţi fi mulţumit de o înregistrare atât de amănunţită.” Cerusem o copie a înregistrării, şi această scrisoare mă asigura că va fi făcută o înregistrare pe bandă, care „va asigura o înregistrare completă a celor ce se vor spune şi se vor face.” Se presupunea că „o astfel de înregistrare amănunţită” îmi va fi pe plac. Aşa avea să fie. În sfârşit, eram asigurat că se va face o înregistrare completă şi, conform propriei lor sugestii, urma să fie o înregistrare pe bandă de magnetofon. Nici nu puteam să cer mai mult. Dar, citind cu atenţie Questions on Doctrine am observat că unele lucruri puteau fi afirmate pe o pagină, iar la numai câteva pagini distanţă să fie ignorate.

Am reţinut şi câteva expresii cu dublu înţeles, şi aceasta mi‐a creat o senzaţie de nesiguranţă. Nu‐mi puteam alunga din minte bănuiala că unele dintre aceste expresii au fost folosite cu scopul de a crea confuzie şi a deruta pe cititor. De aceea, am recitit scrisorile pe care le trimisesem şi pe cele primite, în special părţile care se refereau la cererea mea de a primi o copie a înregistrării. Am constatat că cererea mea nu era confirmată nicăieri şi că discutarea ei fusese evitată. Aceasta m‐a surprins. Oare exista intenţia de a nu mi se da o copie a înregistrării, în timp ce scrisorile erau gândite pentru a crea impresia că voi primi o copie? Dovezile păreau să‐mi întărească suspiciunea. Pentru a mă convinge, am scris în data de 4 martie că doresc asigurarea absolută, formulată clar, că mi se va da „o copie completă a înregistrării,” aşa cum se menţionase. Am încheiat spunând: „Asupra acestui punct trebuie să fiu absolut sigur.” Neprimind nici un răspuns până la data de 12 martie, am scris din nou: „Aştept încă o promisiune clară că nu se va face o singură înregistrare, şi că mi se va da o copie. După cum spuneam în prima mea scrisoare, este o condiţie esenţială.”

La 18 martie a sosit răspunsul: „V‐aţi referit la dorinţa de a se păstra o înregistrare, şi, de asemenea, o copie a înregistrării. Discutând aceasta cu funcţionarii, s‐au făcut următoarele propuneri, care ni s‐au părut corecte pentru toţi cei interesaţi: grupul va alege un secretar, care va scrie  concluziile la care vom ajunge, iar acestea vor fi supuse întregului grup pentru aprobare, după care fiecare va primi o copie. Credem, frate Andreasen, că această sugestie va fi pe placul dumneavoastră.”

Aceasta era o sugestie cu totul nouă şi complet diferită. După ce mi se spusese, în scrisoarea din 27 februarie, că se va face o înregistrare pe bandă, o înregistrare „completă… a celor ce se vor spune şi se vor face” şi se exprimase speranţa că o astfel de „înregistrare amănunţită va fi pe placul meu,” acum mi se prezenta o nouă şi neaşteptată propunere, cu totul diferită de cea anterioară. Nu avea să mai fie nici stenograf, nici înregistrare pe bandă, nici relatare completă, ci unul dintre ei avea să scrie concluziile la care vom ajunge. Şi se presupunea că aveam să fiu mulţumit cu aşa ceva! Dar nu eram deloc mulţumit. Era un abuz de încredere. Era, ca şi înlocuirea Rahelei cu Lea, o afacere ruşinoasă. Mă simţeam ca şi Iacov când a fost păcălit. Cu trei săptămâni înainte mi se promisese „o înregistrare completă” a întâlnirii, care se spera că va fi pe placul meu. Acum mi se oferea o copie a concluziilor, care se spera de asemenea că îmi va fi pe plac.

Scrisoarea din 18 martie descoperă faptul că n‐a existat niciodată intenţia de a mi se da o copie a înregistrării, şi că ei se prefăcuseră tot timpul, gândind că voi accepta sugestia lor, venind la o audiere sau discuţie fără a mi se garanta primirea vreunei înregistrări a discuţiei, ci doar a concluziilor. În Evul Mediu ereticii erau arestaţi şi condamnaţi în secret. Pe atunci nu exista o acțiune „habeas corpus.” Şi acum funcţionarii sugerau o şedinţă neînregistrată, la care să fie prezenţi doar câţiva oameni, şi să nu se facă nici un fel de înregistrare! Consider că aceasta este o sugestie imorală. De ce anume se temeau? Şi, pe deasupra, înainte de a veni la audiere, s‐a pus condiţia „să fiţi de acord, supunând cazul dumneavoastră comitetului Conferinţei Generale, să respectăm decizia comitetului” (Scrisoarea din 13 mai 1958). Aceasta descoperă clar intenţia comitetului. Avea să aibă loc o audiere, o audiere secretă, incluzând şi o discuţie, dar înainte de avea loc audierea sau discuţia trebuia să fiu de acord să accept concluzia şi verdictul lor! În aceste condiţii, ce ar mai fi putut face pentru a câştiga procesul?

Se pare că funcţionarii aveau de gând să se erijeze în postura de acuzatori, juraţi, judecători şi executori. Într‐un caz care implică puncte de doctrină şi care necesită discuţii pentru a se ajunge la concluzii sănătoase, un comitet de oameni neutri, neimplicaţi direct în controversă, trebuie să examineze cazul. Nici un judecător nu examinează vreodată un caz în care este personal interesat. El refuză să prezideze un caz în care este cât de puţin implicat. Dar slujbaşii noştri s‐au ales singuri pentru a examina cazul şi a arbitra o dispută care implică puncte de teologie, cu dreptul de a acţiona şi de a cere ca partea adversă să accepte dinainte orice decizie ar fi luată. Aceasta înseamnă de fapt a accepta pretenţia oamenilor aleşi ca administratori, executori, promotori, finanţatori, organizatori şi sfătuitori, că ar avea jurisdicţie asupra doctrinei, deşi nu au fost educaţi în acest scop. I‐am auzit pe fiecare spunând, în diferite ocazii: „Nu sunt teolog.”

La 26 martie 1958 am răspuns scrisorii care spunea că nu va avea loc nici o înregistrare, dar că voi primi o copie a concluziilor. Nu aveam nevoie de aşa ceva. Ştiam dinainte care ar putea fi acestea, întrucât fusesem deja judecat şi ameninţat. Mi se ascunsese intenţionat faptul că nu aveam să primesc o copie a înregistrării, pentru a putea fi judecat în secret. Aparent se intenţiona să nu se facă cunoscută această problemă, şi, dacă eram de acord de la început să accept concluziile lor, puteam fi acuzat că mi‐am călcat promisiunea dacă aş fi făcut ulterior vreun comentariu. Dacă aş fi putut fi determinat să vin la Washington în aceste condiţii, aş fi fost cu siguranţă „înfundat.” Cu toată această „poveste” în minte, cu repetatele „ocoliri” ale cererii mele de a primi o copie a înregistrării, mă simţeam înşelat şi încheiam scrisoarea mea spunând: „Încălcarea promisiunilor dumneavoastră anulează înţelegerea noastră.”

Încrederea mea în oameni fusese serios zdruncinată. La 3 aprilie am primit un răspuns care afirma că scrisoarea mea „a fost primită şi conţinutul ei a fost prezentat funcţionarilor.” Nu se menţiona nimic despre declaraţia mea: „Încălcarea promisiunilor dumneavoastră anulează înţelegerea noastră,” care era partea cea mai importantă. De altfel, se pare că această declaraţie nu a fost citită funcţionarilor, pentru că, o lună mai târziu am primit o scrisoare în care mi se spunea: „Am aflat de la alţii că dumneavoastră consideraţi că ne‐am încălcat promisiunea.”

Această denaturare a cuvintelor mele a fost răspândită printre fraţi, care au crezut desigur că scrisesem altora, nu persoanelor interesate. Nu făcusem aşa ceva. În aceeaşi scrisoare din 3 aprilie, cel care‐mi scrie declara: „Este adevărat, aşa cum afirmaţi, că mai întâi a fost sugerată o înregistrare pe bandă, însă nu vi s‐a promis o copie. După ce s‐a făcut această propunere, ne‐am mai gândit la această problemă şi credem că o asemenea înregistrare nu ar fi cea mai înţeleaptă soluţie. Să înregistrezi pe bandă orice remarcă, oricât de neînsemnată, n‐ar fi corect faţă de participanţi. În astfel de discuţii, nu este exclus ca omeni serioşi să aibă scăpări pe care mai târziu să le regrete şi să le corecteze. Omul muritor este supus unor astfel de greşeli; dar pentru ce le‐am păstra? Intenţia sinceră a acestei întâlniri este de a ajunge împreună la nişte concluzii… După cum reiese din scrisorile dumneavoastră, aceasta părea să fie în conformitate cu sugestia dumneavoastră de la început.”

Această scrisoare clarifică mai multe aspecte. Se admite că la început a fost sugerată o înregistrare pe bandă. De asemenea, este clar că nu a existat intenţia de a mi se da o copie, deşi scrisorile au fost concepute astfel încât să‐mi ascundă acest fapt. Se mai afirmă că slujbaşii s‐au răzgândit şi au hotărât că n‐ar fi înţelept să înregistreze totul, întrucât „n‐ar fi corect faţă de participanţi”‐ un motiv uluitor, care trădează intenţii „necurate.” Şi apoi, ultima afirmaţie falsă: „După cum reiese din scrisorile dumneavoastră, aceasta pare să fie în conformitate cu prima dumneavoastră sugestie.”

Asta este o minciună sfruntată. Îl provoc pe cel care mi‐a scris aceste rânduri să găsească măcar un loc unde am spus sau am sugerat aşa ceva. Şi totuşi, această impresie a fost răspândită printre fraţii din Washington. Fără să le treacă prin minte că Washington‐ul ar putea spune altceva decât adevărul absolut, fraţii care au fost sfătuiţi să „păstreze linia” aveau să creadă desigur că aceasta a fost „sugestia mea iniţială.” Nimic n‐ar putea fi mai departe de adevăr. Iar şi iar, am accentuat în toate scrisorile mele că doresc o copie a înregistrării, şi acum cel care‐mi scrie spune că reiese din scrisorile mele că o copie a concluziilor a fost sugestia mea iniţială. Care ar putea fi motivul acestei clare dezinformări? Cred că ştiu. Este oare posibil ca ştirile de la Washington să aibă nuanţe tendenţioase?

De ce această schimbare bruscă?

Trebuie să existe nişte motive serioase pentru care s‐a decis brusc să nu se mai facă nici o înregistrare, după ce, mai întâi, se luase hotărârea de a se face o înregistrare completă „a tot ce se va spune şi se va face.” Rapoartele despre criza apostaziei „Alfa,” cea din 1888, au dispărut în mare parte, şi relatările care au mai rămas sunt ascunse la loc sigur şi nu sunt disponibile. Nu dorim ca această situaţie să se repete în criza „Omega.” Deci, să fim deschişi.

Nu ştiu care a fost cauza acestei schimbări. Pot numai să presupun. Se ştia că „activitatea” mea urma să fie luată în discuţie, şi, de asemenea, şi relaţia mea cu biserica. Fraţii au sugerat că probabil am şi eu câteva probleme de discutat. Într‐adevăr, am aşa ceva . Am făcut şi o listă cu aceste subiecte. Iată‐le:

1. Articolele fratelui Froom, în special cel apărut în Ministry în februarie 1957, în care sora White este desconsiderată.
2. Vizita la arhive a fraţilor Anderson şi Reed cu intenţia de a introduce adăugiri în scrierile sorei White, şi politica generală pe care o dezvăluie acest fapt.
3. O listă a subiectelor discutate cu evanghelicii timp de „sute de ore,” şi principalele concluzii la care s‐a ajuns.
4. O listă detaliată a cărţilor „remediate şi corectate” la recomandarea lui Martin, şi o listă a cărţilor care vor fi corectate în viitor.
5. Procesul celor 3.000 $.
6. Prozelitismul. Ce se înţelege prin aceasta?
7. Înţelesul expresiilor „a pune frână,” „extremişti” şi „lunatici iresponsabili.”
8. Noua universitate şi lâncezeala din câmpurile externe.
9. Schimbarea de bani.
10. O revizie completă efectuată de către o firmă serioasă de contabili publici.

Nu am trimis această listă la Washington, pentru că ştiam bine că parcurgerea unui asemenea program ar putea dura luni de zile. Am sugerat numai câteva subiecte şi, desigur, ştiam care vor fi rezultatele. Dar, foarte curios, exact în acest timp, fraţii decid că n‐ar fi înţelept să facă o înregistrare. În aceste condiţii, le înţeleg decizia. Motivul pe care‐l invocă – faptul că fraţii ar putea să facă remarci pe care mai târziu să le regrete – este pur şi simplu stupid. Dar să nu înţelegem greşit. O socoteală va trebui totuşi dată. Şi peste toate acestea, la data de 3 aprilie mi se scrie: „Nu aţi cerut niciodată o audiere.” Rog pe cititor să judece singur această problemă. Am răspuns: „Vă rog să nu mă interpretaţi greşit. Nu numai că am dorit o audienţă, dar consider că o audiere este neapărat necesară dacă vrem ca această problemă supărătoare să fie în cele din urmă rezolvată. Spuneţi că vă îndoiţi că am fost într‐adevăr sincer atunci când am cerut o audiere. Ei bine, da, am vrut o audiere. Am cerut‐o. Nu o audiere secretă. Una deschisă, sau o audiere la care să se facă o înregistrare completă şi amănunţită a tot ce se va spune şi se va face. Aceasta a fost dorinţa mea de la început. Nu să fiu protagonistul unor dezbateri închise.”

Ultima mea comunicare către cartierul general a fost datată 28 iunie 1958. Am întrebat dacă îşi menţin hotărârea de a‐mi acorda o audiere şi o copie a înregistrării pe bandă. Un secretar mi‐a răspuns: „În ce priveşte înregistrarea pe bandă a întâlnirii, mi sa spus să vă transmit că, în corespondenţa noastră nu a existat nicio promisiune a unei astfel de înregistrări pentru dumneavoastră. Dacă doriţăi, se poate face una, dar va fi păstrată în acest birou ca document permanent, după cum am afirmat anterior.” Aceasta mă elibera de orice obligaţie. Epuizasem toate metodele de comunicare cu oamenii cărora trebuia să mă adresez. Acum pot să vorbesc bisericii, după cum şi Hristos spunea, întrucât celelalte metode au dat greş. Şi aşa voi face. Dar sunt gata oricând să merg la o audiere sau la un proces, dacă vor fi conduse şi înregistrate cum se cuvine. Ca totul să fie clar.

Patimi moştenite

La pagina 383 a cărții Questions on Doctrine, apare afirmaţia că Hristos „a fost scutit de patimile moştenite şi întinăciunile de care sunt afectaţi descendenţii naturali ai lui Adam.” Acesta nu este un citat din Spiritul Profetic. Este o nouă doctrină care nu a apărut niciodată în vreo Declaraţie de Credinţă a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, şi este în contradicţie cu declaraţiile noastre de doctrină din trecut. Ea nu a fost adoptată la o „sesiune a Conferinţei Generale, de către delegaţii acreditaţi din toată lumea,” conform procedurii de oficializare descrisă în Questions on Doctrine la pagina 3. Deci nu este o doctrină aprobată sau acceptată.

Două afirmaţii

Există în Mărturii două afirmaţii la care se recurge în încercarea de a susţine ideea că Hristos a fost scutit de patimile moştenite. Prima spune că Hristos „este modelul nostru în toate lucrurile. El ne este frate în slăbiciunile noastre, dar fără a fi supus patimilor” (Mărturii vol. 2, pagina 202). Cealaltă afirmaţie este: „El a fost un puternic om al rugăciunii, nesupus patimilor firii noastre omeneşti, căzute, dar confruntat cu aceleaşi slăbiciuni, ispitit în toate lucrurile ca şi noi.” (Ibidem, pagina 509). Ambele afirmaţii menţionează patimile, dar nici una nu pomeneşte de „întinăciuni” – „înclinaţii corupte.” Nici cuvântul „scutit” nu apare aici. Afirmaţia sorei White că Hristos nu a avut patimi sau că nu a fost supus patimilor, înseamnă oare că El a fost scutit de ele? Nu, pentru că a nu avea patimi nu înseamnă neapărat a fi scutit de ele. Sunt două concepte total diferite. A fi scutit înseamnă a fi „absolvit sau cruţat de o obligaţie dificilă, împovărătoare; eliberat, exceptat de la o regulă pe care alţii trebuie s‐o respecte, care este obligatorie pentru ceilalţi; a fi imun faţă de ea.

A fost Isus exceptat de la o regulă pe care ceilalţi trebuie s‐o respecte, care este obligatorie pentru alţii”? Nu. „Dumnezeu a permis ca Fiul Său să vină, ca un prunc neajutorat, supus slăbiciunilor omeneşti (nu scutit de ele). El I‐a îngăduit să întâmpine pericolele vieţii asemenea oricărui om, să lupte ca orice copil al omenirii, cu riscul înfrângerii şi al pierderii veşnice.” (Hristos Lumina Lumii, pagina 4). „Pe când era un copil, El gândea şi vorbea ca un copil, dar fără ca vreo urmă de păcat să întunece chipul lui Dumnezeu din El. Totuşi n‐a fost scutit de ispite. El a fost supus (nu scutit) tuturor conflictelor pe care le întâmpinăm noi.” (Ibidem, pagina 71). „Dumnezeu n‐a cruţat nici chiar pe Fiul Său.” (Romani 8:32). „Nici un fiu al omului n‐a fost chemat vreodată să trăiască o viaţă sfântă în mijlocul unei lupte atât de crunte cu ispita, cum a fost Mântuitorul.” (Hristos Lumina Lumii, pagina 71). „El trebuia să fie tot timpul în gardă pentru a‐Şi păstra curăţia” (Ibidem). Un om poate să nu aibă cancer, dar înseamnă aceasta că este imun, scutit de aşa ceva? Sigur că nu. Anul viitor ar putea fi afectat de această boală. Sora White nu spune că Hristos a fost scutit de patimi. Ea spune că n‐a avut patimi, nu că ar fi fost imun la ele.

De ce n‐a avut Hristos patimi? Pentru că „sufletul trebuie să păcătuiască intenţionat  înainte ca patima să poată domina raţiunea şi ticăloşia să triumfe asupra conştiinţei” (Mărturii vol. 5 pagina 177). Şi Hristos nu a intenţionat să păcătuiască. Nici măcar o clipă n‐a existat în El înclinaţia spre păcat. El a fost curat, sfânt, nepătat. Dar asta nu însemnă că El a fost scutit de ispită sau păcat. „El ar fi putut păcătui, ar fi putut cădea.” (Comentarii Biblice, vol. 5 , p.II 28). Sunt totuşi nedumerit cum ar putea cineva sa o facă pe sora White să spună că Hristos a fost scutit, când ea susţine exact contrariul, şi nici măcar nu foloseşte cuvântul „scutit.”

Este ispita păcat?

Ispita în sine nu este păcat; dar poate deveni păcat dacă îi cedăm. „Când gânduri necurate sunt nutrite, nu‐i nevoie să fie exprimate în cuvinte sau fapte, pentru a comite păcatul şi a pune sufletul sub condamnare.” (Mărturii vol. 4 pagina 623). „Un gând necurat tolerat, o dorinţă nesfântă nutrită, şi sufletul este contaminat… Orice gând nesfânt trebuie îndepărtat pe loc” (Mărturii vol.5 pag. 177).

Satan ne ispiteşte pentru a ne duce în păcat. Dumnezeu foloseşte ispite controlate pentru a ne întări şi a ne învăţa să rezistăm. Satana l‐a ispitit pe Adam în grădină; l‐a ispitit pe Avraam şi pe toţi profeţii; l‐a ispitit pe Hristos; îi ispiteşte pe toţi oamenii. Dar Dumnezeu „nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puteri” (1 Corinteni 10:13). „Hristos a fost un agent moral liber care ar fi putut păcătui dacă ar fi vrut. El avea libertatea de a ceda ispitelor Satanei şi de a zădărnici planurile lui Dumnezeu. Dacă n‐ar fi fost astfel, dacă n‐ar fi fost posibil ca El să cadă, n‐ar fi putut fi ispitit în toate lucrurile aşa cum este ispitită familia umană” (Youth’s Instructor, 26 oct. 1899).

Marea lege a eredităţii

În Questions on Doctrine la pagina 383, se afirmă că Hristos a fost „scutit de patimile moştenite şi de întinăciunile care‐i afectează pe descendenţii naturali ai lui Adam.” Fiecare copil care se naşte în această lume moşteneşte diferite trăsături de la înaintaşii săi. A moştenit Hristos, în acelaşi fel, asemenea trăsături? Sau a fost scutit?

Iată răspunsul: „Asemenea oricărui fiu al lui Adam, El a acceptat efectele marii legi a eredităţii” (Hristos Lumina Lumii, pagina 48). „Aceste efecte sunt vizibile în istoria strămoşilor Săi pământeşti” (Ibidem). Unii dintre aceşti strămoşi au fost oameni buni; alţii n‐au fost atât de buni; unii au fost oameni răi; alţii chiar foarte răi. Au fost printre ei hoţi, ucigaşi, desfrânaţi, înşelători. El a avut acelaşi fel de strămoşi ca şi noi. „El a venit cu o astfel de ereditate, să poarte suferinţele şi ispitele noastre” (Ibidem). „Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană era slăbită de patru mii de ani de păcat” (Ibidem).

În lumina acestor afirmaţii, şi a multor altora, cum mai poate spune cineva că Isus a fost scutit? Departe de a fi fost scutit, sau de a opune rezistenţă, El le‐a acceptat.

În citatele date aici se afirmă acest lucru de două ori. „El a acceptat efectele marii legi a eredităţii” şi „cu o astfel de moştenire (ereditate) El a venit să împărtăşească suferinţele şi ispitele noastre.” Un adventist sincer trebuie deci să aleagă între Questions on Doctrine şi Hristos Lumina Lumii, între minciună şi adevăr. „Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său să vină, ca un prunc neajutorat, supus slăbiciunilor omeneşti. El I‐a îngăduit să întâmpine primejdiile vieţii asemenea oricărui alt suflet, să lupte aşa cum trebuie să lupte orice fiu al omului, cu riscul înfrângerii şi al pierderii veşnice” (Hristos Lumina Lumii, pagina 49). „Hristos ştia că vrăjmaşul va veni la fiecare fiinţă umană, pentru a profita de slăbiciunea ei… şi prin trecerea Lui pe acest pământ, ca om, Domnul a pregătit pentru noi o cale spre biruinţă” (Hristos Lumina Lumii, pagina 122,123). „Pe El, care şi‐a părăsit slava, şi a luat asupra Lui slăbiciunile omenirii, se bazează mântuirea întregii lumi” (Ibidem, pag. 11).

Puţini, chiar şi dintre pastorii noştri, cunosc ceea ce sora White numeşte „marea lege a eredităţii.” Totuşi, aceasta este legea care face efectivă întruparea şi‐L face pe Hristos om cu adevărat, asemenea fiecăruia dintre noi în toate lucrurile. Pavel consideră ca era o datorie morală din partea lui Dumnezeu să‐L facă pe fiul Său, în toate lucrurile, asemenea unuia din noi, şi afirmă aceasta cu îndrăzneală. El spune: „TREBUIA să fie, în toate lucrurile, asemenea fraţilor Săi, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în cele ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Evrei 2:17,18). Termenul folosit aici „trebuia” înseamnă „se cuvenea,” „se cădea,” în sensul unei datorii morale care‐i revine lui Dumnezeu.

Marea lege a eredităţii a fost instituită de Dumnezeu pentru a face posibilă mântuirea, şi  este una din legile elementare care n‐a fost nicicând abrogată. Daţi la o parte această  lege, şi nu vom mai avea un Mântuitor care să ne poată fi ajutor sau exemplu. De bunăvoie, Hristos „a acceptat” această lege, şi astfel a făcut posibilă mântuirea. A susţine că Hristos n‐a fost supus acestei legi neagă creştinismul şi face din întrupare o păcăleală religioasă. Fie ca Dumnezeu să‐i păzească pe adventiştii de ziua a şaptea de asemenea învăţători şi de astfel de învăţături.

Întinăciunea

Nu am tratat subiectul întinăciunii, deşi este menţionat în Questions on Doctrine alături de patimi. Hristos a fost supus marii legi a eredităţii, dar aceasta n‐are nimic de‐a face cu întinăciunea. Gândurile necurate tolerate, dorinţele nesfinte nutrite, pasiunile rele îngăduite, vor avea ca rezultat murdărie, întinăciune şi păcat. Dar Hristos n‐a fost afectat de nici una dintre acestea. El „nu S‐a întinat.” „Isus, venind să locuiască în trup omenesc, nu S‐a întinat” (Hristos Lumina Lumii, pagina 266).

Patimile şi întinăciunea sunt două lucruri diferite, şi nu pot fi aşezate pe acelaşi plan, aşa cum sunt alăturate în Questions on Doctrine. Patima poate fi asemănată cu ispita, şi deci nu constituie un păcat. Un gând necurat poate veni nepoftit chiar într‐o ocazie sfântă, dar aceasta nu întinează; nu este păcat, câtă vreme nu este tolerat şi păstrat. O dorinţă nesfântă poate licări brusc în minte, provocată de Satana; dar nu este păcat atât timp cât nu este nutrită.

Legea eredităţii se aplică în cazul patimilor, dar nu şi în cel al întinăciunii. Dacă întinăciunea ar fi ereditară, atunci Hristos ar fi fost întinat când a venit pe acest pământ, şi, de aceea, n‐ar putea fi „Sfântul” (Luca 1:35). Dacă copilul unui bărbat necredincios este numit sfânt, o asemenea afirmaţie va fi o consolare pentru soţia acestui om (1 Corinteni 7:14). Ca adventişti, oricum, noi nu credem în păcatul originar.

Despre această problemă a întinăciunii ar fi multe de spus. Dar câtă vreme problema care ne stă în faţă priveşte doar patimile, nu vom discuta mai departe despre întinăciune. Cu altă ocazie poate voi spune mai multe despre patimi, întrucât consider că afirmaţia din Questions on Doctrine este o erezie mortală, distructivă pentru doctrina ispăşirii.

Următoarea mea scrisoare va fi ultima din această serie. Dar dacă cititorul va consulta lista celor 10 subiecte pe care le‐am enumerat în această scrisoare, va vedea că mai sunt multe de discutat. Şi această listă nu este exhaustivă. Oricum, îmi voi lua timp pentru a aprofunda ceea ce am spus, pentru că lucrurile mari se mişcă încet, şi este nevoie de timp pentru a „dospi tot aluatul.” Dar drojdia îşi face lucrarea şi, la timpul potrivit rezultatul aşteptat va apărea. Dar nu mă grăbesc. Timpul este de partea adevărului, adevărul îşi face singur drum, şi nu depinde de niciun instrument uman. Am primit multe scrisori de încurajare, şi sunt recunoscător pentru ele; cu singurul regret că nu am putut să răspund la toate. Cineva care ocupă o poziţie destul de importantă la Washington mi‐a scris despre confuzia care există acolo, afirmând: „Urmărim evenimentele şi, când va sosi timpul, vom fi gata să acţionăm. Personal, nu cred că a sosit timpul, dar nici că ar fi departe. Suntem cu dumneavoastră, puteţi conta pe noi.” Sunt bucuros să pot spune că stau bine cu sănătatea, şi că mă bucur deplin de viaţă. Este minunat să trăieşti în aceste vremuri. „Sunt nemuritor până îmi voi isprăvi  ucrarea.” Aceasta s‐ar putea întâmpla mâine, şi, dacă va fi aşa, sunt mulţumit şi pregătit.

Salut pe toţi prietenii mei cu 1 Tesaloniceni 5:25.

M.L. Andreasen, 1957

Cel care studiază în mod serios despre ispăşire va fi probabil mirat să găsească, în timp ce consultă Spiritul Profetic, două grupe de afirmaţii, aparent contradictorii, privind ispăşirea. O va găsi pe cea care spune că Hristos „jertfindu‐Se pe cruce, a făcut ispăşire deplină pentru păcatele norodului.” (Semnele Timpului, 28 iunie 1899). Va mai afla că Tatăl se înclină în faţa jertfei de pe cruce, „recunoscând perfecţiunea ei. „Este destul”, spune El, „ispăşirea este completă” (Review and Herald, 24 septembrie 1901). Dar în Tragedia Veacurilor va găsi următoarele: „La încheierea celor 2.300 de zile, în 1844, Hristos a intrat în Locul Prea Sfânt din sanctuarul din ceruri, pentru a încheia lucrarea de ispăşire.” La pagina 358 se afirmă că în „ispăşirea finală, păcatele celui pocăit sunt şterse din rapoartele cerului.” În Early Writings, la pagina 253 găsim că „Isus a intrat în locul prea sfânt din ceruri la sfârşitul celor 2.300 de zile din Daniel 8, pentru a încheia ispăşirea.”

Prima grupă de afirmaţii pare să spună că ispăşirea a fost făcută la cruce; cealaltă spune că ispăşirea finală va avea loc cu 1.800 de ani mai târziu. Am găsit şapte afirmaţii că ispăşirea a fost făcută la cruce; şi douăzeci şi două de afirmaţii că ispăşirea finală va fi făcută în ceruri. Ambele categorii sunt desigur incomplete; s‐ar putea să mai fie şi altele care au scăpat atenţiei mele. Este evident, totuşi , că nu pot să ajung la adevăr dacă accept o grupă de afirmaţii şi o resping pe cealaltă. Deci, problema este, care dintre aceste afirmaţii sunt adevărate? Care sunt false? Sau, ar putea fi adevărate ambele grupe? Dacă este aşa, cum pot fi ele armonizate? Am rămas uimit când, în revista Ministry din Februarie 1957, am găsit afirmaţia că „sacrificiul de pe cruce reprezintă ispăşirea deplină, perfectă şi finală.” Aceasta este în completă contradicţie cu declaraţia sorei White că ispăşirea finală a început la 1.844. M‐am gândit că ar putea fi o greşeală de tipar, şi am scris la Washington atrăgând atenţia asupra problemei, dar am aflat că nu era o greşeală, ci o afirmaţie aprobată oficial. Dacă susţinem încă autoritatea Spiritului Profetic, vom avea deci două credinţe contradictorii: că ispăşirea finală a fost făcută la cruce şi că ispăşirea finală a început în 1844.

Definiţia ispăşirii

Am asistat la câteva discuţii despre înţelesul cuvântului ebraic kaphar ‐ cuvânt folosit în original pentru „ispăşire”, dar aceasta nu prea m‐a ajutat. Cea mai bună definiţie pe care am găsit‐o este o scurtă frază explicativă din Patriarhi şi profeţi la pagina 358, care afirmă simplu că ispăşirea, „marea lucrare a lui Hristos, sau ştergerea păcatelor, era ilustrată de serviciile din ziua ispăşirii.” Această definiţie este în armonie cu textul din Levitic 16:23 care spune că „preotul va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţească, şi să fiţi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului.” Ispăşirea este definită aici ca fiind „curăţirea de păcate.” Şi întrucât păcatul este cauza despărţirii dintre Dumnezeu şi om, îndepărtarea păcatului creează posibilitatea unirii omului cu Dumnezeu. Şi aceasta este ispăşirea.

Hristos n‐a avut nevoie de ispăşire, pentru că El şi Tatăl au fost tot timpul una (Ioan 10:30). Hristos S‐a rugat pentru ucenicii Săi „ca ei să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine, ca toţi să fie una în Noi” (Ioan 7:21). Definiţia ispăşirii ca fiind formată din trei cuvinte: at – one ‐ ment (punere laolaltă), este considerată de către unii ca fiind învechită sau demodată, dar exprimă totuşi un adevăr vital (”ispășire” în limba engleză este ”atonement”). Sora White a folosit‐o. Ea spune: „doar dacă acceptă ispăşirea făcută pentru ei prin sacrificial reparator al lui Isus, care este ispăşirea, împăcarea noastră cu Dumnezeu” (MS 122, 1901).

Planul lui Dumnezeu este ca „la împlinirea vremii să unească iarăşi toate lucrurile într‐unul, în Hristos” (Efeseni 1:10). Când se întâmplă aceasta, familia din ceruri şi familia de pe pământ sunt una” (Hristos Lumina Lumii, pagina 835). Atunci, „un puls de armonie şi fericire va străbate întreaga creaţiune” (Tragedia Veacurilor, pagina 678). În cele din urmă, ispăşirea este completă.

Două faze ale ispăşirii

O mare parte din confuzia cu privire la ispăşire se naşte din neglijarea recunoaşterii celor două părţi ale ispăşirii. Reţineţi ce s‐a spus despre Ioan Botezătorul: „El nu distingea clar cele două faze ale lucrării lui Hristos – ca jertfă suferindă şi ca rege învingător” (Hristos Lumina Lumii, pagina 136, 137). În cartea Questions on Doctrine se face aceeaşi greşeală. Autorul nu distinge clar, de fapt nu face nici o distincţie între cele două faze pe care pare să nu le cunoască, şi de aici apare confuzia. Prima fază Prima fază a ispăşirii lui Hristos este cea a sacrificiului. Aceasta începe înainte de a fi lumea, include întruparea, viaţa lui Hristos pe pământ, ispitirea din pustie, Ghetsemanii, Golgota, şi se sfârşeşte când vocea lui Dumnezeu îl cheamă pe Hristos din „temniţa de piatră a morţii.” Capitolul 53 din Isaia este o ilustraţie emoţionantă a acestora.

Satana l‐a învins pe Adam în grădina Edenului, şi în scurt timp, aproape întreaga lume a ajuns în stăpânirea sa. În timpul lui Noe doar opt suflete au intrat în corabie. Satan se proclamase prinţ al acestei lumi, şi nimeni nu contesta acest lucru. Dar Dumnezeu n‐a recunoscut pretenţiile de stăpânitor ale lui Satan, şi, când Hristos a venit pe pământ, Tatăl „a dat lumea în mâinile Fiului, ca prin lucrarea Sa de mijlocire să poată dovedi sfinţenia şi obligativitatea fiecărui precept al legii divine” (Bible Echo, ianuarie 1887). Aceasta era o provocare adresată pretenţiilor Satanei, şi astfel a început în mod serios Tragedia Veacurilor dintre Hristos şi Satana. „Hristos a luat locul lui Adam, care căzuse. El trebuia să biruiască acolo unde Adam fusese învins” (Review and Herald, 24 februarie 1874). „Isus s‐a oferit voluntar să satisfacă cele mai înalte pretenţii ale legii” (Ibidem, 2 septembrie 1890). „Hristos S‐a pus garant pentru orice bărbat sau femeie de pe pământ” (Ibidem 27 februarie 1900).

Întrucât Satana pretindea că lumea este proprietatea sa, era nevoie ca Hristos să‐l înfrângă, înainte de a‐Şi lua în stăpânire regatul. Satana ştia acest lucru, şi de aceea a încercat să‐L omoare pe Hristos îndată după ce S‐a născut. Totuşi, întrucât o luptă între Satana şi un prunc neajutorat, culcat într‐o iesle, n‐ar fi fost cinstită, Dumnezeu a zădărnicit‐o.

Prima confruntare reală dintre Hristos şi Satana a avut loc în pustie. După patruzeci de zile de post, Hristos era slăbit şi sleit de puteri, la un pas de moarte. În acest timp, Satan l‐a atacat. Dar Hristos i‐a rezistat, chiar „până la sânge,” şi Satan a fost silit să se retragă înfrânt. Dar n‐a renunţat. În tot timpul lucrării lui Hristos, Satana a fost pe urmele Sale, luptând cu înverşunare, în orice moment, împotriva Lui.

Ghetsemani

Apogeul luptei dintre Hristos şi Satana a avut loc în grădina Ghetsemani. Până atunci, Hristos avusese întotdeauna asigurarea aprobării Tatălui. Dar acum El „era răpus de o teamă teribilă că Dumnezeu îşi întorsese faţa de la El.” (Spiritul Profeţiei, vol. 3, pagina 95). Dacă Dumnezeu L‐ar fi părăsit, ar fi putut El să reziste Satanei, şi mai degrabă să moară, decât să cedeze? „De trei ori omenescul Său a dat înapoi în faţa ultimului, supremului sacrificiu… Soarta omenirii atârna în balanţă” (Ibidem, pagina 99). „Întrucât prezenţa Tatălui îi fusese retrasă, ei L‐au văzut copleşit de întristare, o întristare care o depăşea pe cea a ultimei lupte cu moartea” (Hristos Lumina Lumii, pagina 759). „El căzuse la pământ, pe moarte, dar, cu ultima fărâmă de putere, murmura, „Dacă acest pahar nu poate fi îndepărtat fără să‐l beau, facă‐se voia Ta.” O pace cerească a coborât peste faţa Lui însângerată. El îndurase ceea ce nici o fiinţă umană n‐ar fi putut îndura; El gustase chinurile morţii pentru fiecare om” (Hristos Lumina Lumii, pagina 694). În moartea Sa, El era învingător.

„Când Hristos a strigat „S‐a sfârşit!” Dumnezeu a răspuns „S‐a sfârşit, rasa umană va avea o nouă şansă. Preţul de răscumpărare a fost plătit şi Satana a căzut ca un fulger din cer” (MS. 11, 1897). „Privind la cruce, Tatăl era mulţumit. El a spus „este destul, jertfa este deplină” (Semnele Timpului, 30 septembrie 1899). Trebuia, totuşi să se arate lumii o manifestare severă a mâniei lui Dumnezeu, şi astfel „în mormânt, Hristos a fost prizonierul justiţiei divine” (M.V.F. 24 februarie 1898). Trebuiau să existe destule dovezi că moartea lui Hrisos a fost reală, şi, de asemenea, El trebuia să rămână în mormânt o perioadă de timp hotărâtă” (Review and Herald, 26 aprilie 1898). Când această perioadă s‐a sfârşit „un mesager a fost trimis pentru a‐L elibera pe Fiul lui Dumnezeu de datoria pentru care Se pusese garant şi pentru care făcuse ispăşire deplină” (MS. 94, 1897).

„În rugăciunea de mijlocire a lui Isus înaintea Tatălui, El susţine că a îndeplinit condiţiile care‐L obligă pe Tatăl să‐Şi îndeplinească partea Sa din contractul făcut în ceruri, cu privire la omenirea căzută. El se roagă: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi‐ai dato.” Sora White explică: „Aceasta înseamnă că El Şi‐a clădit un caracter drept, aici pe pământ, ca un exemplu de urmat pentru oamenii” (Spiritul Profeţiei, vol. 3, pagina 260). „Contractul” făcut în ceruri, între Tatăl şi Fiul, conţinea următoarele:

1. Fiul trebuia să‐Şi clădească un „caracter drept, aici, pe pământ, ca un exemplu de urmat pentru oameni.”
2. Hristos nu trebuia doar să‐Şi dezvolte un astfel de caracter, ci să demonstreze că şi omul poate face acest lucru; şi astfel omul avea să devină „mai de preţ decât aurul.”
3. Dacă Hristos reuşea astfel să‐l prezinte pe om ca fiind o făptură nouă în Isus Hristos, atunci Dumnezeu trebuia „să‐l primească pe omul pocăit şi ascultător, şi să‐l iubească aşa cum L‐a iubit pe Fiul Său” (Spiritul Profeţiei, vol. 3, pagina 260; Tragedia Veacurilor, pagina 790).

Hristos „a împlinit o fază a lucrării Sale preoţeşti, murind pe cruce. Acum El îndeplineşte o altă fază, mijlocind înaintea Tatălui pentru păcătoşii pocăiţi şi credincioşi, prezentând lui Dumnezeu jertfele poporului Său.” (Ms. 42, 1901). „În întruparea Sa, El a mers până la capăt ca jertfă, dar nu ca răscumpărător.” (Ms. 111, 1897). Pe Golgota, El a fost victima, jertfa. Ca jertfă, El a mers până la capăt. Dar acum începe lucrarea Sa ca răscumpărător. „Când Hristos a strigat: „S‐a sfârşit!” mâna nevăzută a lui Dumnezeu a rupt materialul trainic din care era făcută perdeaua din templu, de sus până jos. Calea spre Sfânta Sfintelor a fost deschisă” (Ibidem). La cruce, prima fază a lucrării lui Hristos ca „jertfă” a luat sfârşit. El Îşi „dusese până la capăt” sacrificiul. Îşi împlinise lucrarea. Şi acum, după ce Tatăl a aprobat sacrificiul Său, a fost împuternicit să fie Salvatorul omenirii. La încoronarea care a avut loc patruzeci de zile mai târziu, El a primit toată puterea în cer şi pe pământ şi a fost instalat oficial ca Mare Preot.

A doua fază

„După înălţarea Sa, Mântuitorul nostru Şi‐a început lucrarea de Mare Preot… ca şi în serviciul tipic, El Şi‐a început slujba în Sfânta, iar la sfârşitul zilelor profetice, în 1844, El a intrat în Sfânta Sfintelor pentru a desfăşura ultima parte a lucrării Sale solemne, pentru a curăţi sanctuarul.” (Spiritul Profeţiei, vol. 4, pagina 265, 266). Tot la pagina 266 sora White repetă, aparent pentru a sublinia, că „la sfârşitul celor 2300 de zile, în 1844, Hristos a intrat în locul Prea Sfânt din sanctuarul din ceruri, în prezenţa lui Dumnezeu, pentru a desfăşura lucrarea de încheiere a ispăşirii, în pregătirea venirii Sale.” Cititorul nu poate să nu observe cât de clar şi subliniat se afirmă acest lucru. Ioan Botezătorul „nu distingea clar cele două faze ale lucrării lui Hristos, ca jertfă suferindă şi ca rege victorios” (Tragedia Veacurilor, pagina 136, 137). Teologii noştri fac astăzi aceeaşi greşeală, şi nu au nicio scuză. Ei au o lumină pe care Ioan Botezătorul nu a avut‐o. Studiind această parte a lucrării de ispăşire, intrăm într‐un domeniu specific adventist, care ne deosebeşte de toate celelalte denominaţiuni. Aceasta este contribuţia noastră unică în religie şi teologie, cea care „face din noi un popor deosebit şi conferă caracter şi putere lucrării noastre” (Sfaturi pentru Editori şi Scriitori, pag. 54). Tot aici, sora White ne avertizează să nu „facem fără valoare adevărul despre ispăşire, şi să distrugem încrederea în doctrinele pe care le‐am considerat sfinte de când a fost primită solia celor trei îngeri.”

Acesta este un sfat vital, scris pentru aceste timpuri, când unii dintre noi fac eforturi pentru a crea impresia că suntem asemenea bisericilor din jurul nostru, un corp evanghelic şi nu o sectă. În vremea sa, Pavel a avut de înfruntat aceeaşi erezie. El a fost acuzat că este un „ciumat”, „mai marele sectei Nazarinenilor” (Fapte 24:5). În răspunsul său înaintea lui Felix, Pavel mărturiseşte că, după „calea pe care ei o numesc sectă, slujesc Dumnezeului părinţilor mei, crezând tot ce este în acord cu Legea şi cele scrise în Prooroci” (Fapte 24:14 R.V.). În zilele acelea oamenii vorbeau cu dispreţ despre biserica adevărată, considerând‐o o sectă, aşa cum fac şi astăzi. Pavel nu a fost deranjat de acest lucru. Nu ni se relatează că ar fi încercat să facă ceva pentru ca Biserica Dumnezeului celui Viu să fie recunoscută drept un corp evanghelic de către cei care calcă în picioare Legea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, oricum ar fi fost numiţi el şi „secta” lui, declară că el crede „tot ce este scris în Lege şi în Prooroci” (versetul 14).

Publicaţia religioasă Christianity Today, în numărul din 3 martie 1958, afirmă că „astăzi adventiştii susţin cu tărie că sunt într‐adevăr evanghelici. Ei creează impresia că doresc să fie priviţi astfel.” Menţionând cartea Questions on Doctrine, se spune că acesta este „răspunsul adventiştilor la întrebarea dacă ar trebui să fie priviţi ca o sectă sau ca una dintre denominaţiunile evanghelice.” Mai departe se afirmă că această carte a fost publicată cu scopul de a convinge lumea religioasă că suntem evanghelici, deci de ai lor. Este o situaţie foarte interesantă şi periculoasă. Aşa cum îmi spunea una dintre oficialităţile bisericii noastre, care nu era de acord cu aceste lucruri, „suntem pe punctual de a fi vânduţi în josul râului” adică a fi vânduţi ca sclavi. Ce privelişte pentru ceruri şi pentru pământ! Biserica Viului Dumnezeu, căreia i‐a fost încredinţată misiunea de a predica Evanghelia oricărei făpturi de sub ceruri şi de a chema pe oameni să iasă din Babilon, stă acum la uşa acestor biserici cerând permisiunea de a fi primită în rândurile lor. Cât de jos am căzut! Dacă acest plan izbuteşte, am putea deveni nişte membri oarecare ai unei asociaţii evanghelice, şi nu o biserică distinctă, Adventistă de Ziua a Şaptea. Aceasta este mai mult decât apostazie. Este lepădarea adventismului. Este răpirea unui popor întreg. Este negarea conducerii lui Dumnezeu din trecut. Este împlinirea celor scrise, cu ani în urmă, în Spiritul Profetic: „Vrăjmaşul sufletelor caută să răspândească ideea că o mare reformă urmează să aibă loc în rândul adventiştilor de ziua a şaptea, şi că această reformă constă în renunţarea la doctrinele care constituie stâlpii credinţei noastre, şi în angajarea într‐un proces de reorganizare. Dacă o asemenea reformă ar avea loc, ce ar rezulta? Principiile adevărului, pe care Dumnezeu, în  înţelepciunea Sa, le‐a dat bisericii rămăşiţei, ar fi distruse. Religia noastră ar fi schimbată. Principiile fundamentale care au susţinut lucrarea în ultimii cincizeci de ani vor fi socotite erori. Ar fi întemeiată o nouă organizaţie. Cărţi de o nouă factură ar fi scrise. Un sistem de filozofie intelectuală ar fi adoptat. Nimic n‐ar putea sta în calea noii mişcări” (Mărturii Speciale, Seria B, Nr. 2, pagina 54, 55).

„Nu vă lăsaţi înşelaţi; mulţi se vor abate de la adevăr, dând ascultare spiritelor înşelătoare şi doctrinelor diavolului. Avem înaintea noastră „alfa” acestui pericol. „Omega” va fi de o natură mult mai urprinzătoare” (Ibidem, pagina 16).

„Când oameni care ocupă poziţii de conducători şi învăţători lucrează sub influenţa ideilor spiritualiste şi a sofismelor, să păstrăm oare tăcerea de frică să nu le lezăm influenţa, în timp ce sufletele sunt înşelate?… Cei care se simt atât de liniştiţi privind lucrarea oamenilor care distrug credinţa poporului lui Dumnezeu, sunt conduşi de un sentiment iluzoriu” (Ibidem, pagina 9). „Avem nevoie să ne împrospătăm forţele. Suntem chemaţi la acţiune vigilentă. Indiferenţa şi trândăvia vor avea ca rezultat pierderea religiei personale şi a cerului… Mesajul meu către voi este: Să nu mai privim fără a protesta la pervertirea adevărului. Trebuie să refuzăm hotărât să fim împinşi de pe platforma adevărului veşnic, care de la 1.844 încoace şi‐a dovedit din plin valabilitatea” (Ibidem, pagina 14, 15, 50).

„Am ezitat şi am amânat să transmit ceea ce Duhul Domnului m‐a îndemnat să scriu. Nu doream să fiu nevoită să prezint influenţa înşelătoare a acestor sofisme. Dar, în providenţa lui Dumnezeu, erorile care ar putea să apară trebuie întâmpinate” (Ibidem, pagina 55).

„Ce influenţă este cea care‐i conduce pe oameni, în acest moment al istoriei noastre, să lucreze pe ascuns şi cu putere pentru a sfărâma temeliile credinţei noastre, temelii care au fost aşezate la începuturile lucrării noastre prin studiul cu rugăciune al Cuvântului lui Dumnezeu şi prin revelaţie? Pe aceste temelii am clădit timp de cincizeci de ani. Vă miraţi că, văzând începuturile unei lucrări care vrea să schimbe unii dintre stâlpii credinţei noastre, am ceva de spus? Trebuie să ascult porunca: „Înfrunt‐o!” (Ibidem, pagina 58).

Toate acestea au fost scrise în întâmpinarea perioadei Alfa a apostaziei. Acum suntem în perioada Omega, despre care sora White spunea că va veni şi că va fi „de o natură surprinzătoare.” Aceste cuvinte sunt mai actuale decât oricând. Este cititorul unul dintre „cei care se simt liniştiţi privind lucrarea oamenilor care distrug credinţa poporului lui Dumnezeu?” (Ibidem, pagina 11). „Vom păstra tăcerea de teama de a nu le leza influenţa, în timp ce sufletele sunt înşelate?” (Ibidem, pagina 9). Este timpul să ne ridicăm şi să le cerem socoteală. Sunt momente când înclin să cred că am rămas singur, asemenea lui Ilie. Dar Dumnezeu i‐a spus că mai erau încă alţi şapte mii. Astăzi sunt şi mai mulţi, mulţumesc lui Dumnezeu. Ei trebuie să se descopere singuri, şi o vor face. Scrisorile pe care le‐am primit sunt deosebit de încurajatoare. Regret foarte mult că nu pot să port o corespondenţă extinsă. Sunt supraaglomerat cu lucrul.

Moartea lui Hristos pe cruce corespunde momentului din ziua ispăşirii în care marele preot înjunghia ţapul pentru Domnul în curtea sanctuarului. Moartea ţapului era necesară deoarece pentru a se face ispăşire era nevoie de sânge. Dar moartea jertfei nu constituia ispăşirea, deşi era necesară şi reprezenta primul pas. Sora White spune că „ispăşirea a început pe pământ” (Spiritul Profeţiei, vol. 3, pagina 261). Scriptura spune: „Sângele este cel care face ispăşire”(Leviticul 17:11). Şi, desigur, nu putem avea sânge până nu a avut loc moartea. Dar fără stropirea sângelui, poporul ar fi în aceeaşi situaţie ca şi atunci când, plecând din Egipt, ar fi înjunghiat mielul dar nu ar fi uns cu sânge uşorii uşii. „Când voi vedea sângele,” spune Dumnezeu, „voi trece pe lângă voi” (Exodul 12:13). Moartea era ineficientă dacă nu era urmată de stropirea sângelui. Sângele este cel care contează.

Sângele este cel care trebuie aplicat, nu „un act,” „un act măreţ,” „un act jertfitor,” „un act ispăşitor,” „actul de la cruce,” „beneficiile actului de la cruce,” „beneficiile ispăşirii.” Toate aceste expresii sunt utilizate în Questions on Doctrine, dar orice referire la sânge este evitată cu grijă. Ceea ce trebuie aplicat nu este un act, oricare ar fi acesta. Este sângele. Şi totuşi, în cele 100 de pagini ale cărţii, în care este tratată lucrarea de ispăşire, nu se vorbeşte niciodată despre sânge ca fiind aplicat sau folosit în cadrul slujbei. Este vorba de o neglijenţă, sau este intenţionat? Susţinem noi o ispăşire fără sânge? Fratele Nichols afirma poziţia adventistă corectă când spunea: „Noi credem că lucrarea de ispăşire a lui Hristos a fost începută, şi nicidecum sfârşită pe Calvar.” (Răspunsuri la obiecţii, pagina 408). Această carte a fost publicată în 1952. Ar fi interesant de văzut ce va spune noua ediţie. Mulţi aşteaptă să afle ce ar trebui să creadă despre această problemă.

Ispăşirea cu sânge

Iată câteva declaraţii din Spiritul Profetic privind ispăşirea cu sânge: „Isus a fost îmbrăcat în haine preoţeşti. El priveşte spre rămăşiţă cu milă, şi cu o voce plină de compătimire strigă „Sângele Meu, Tată, sângele Meu; sângele Meu, sângele Meu!” (Early Writings, pagina 38).

„El vine în prezenţa lui Dumnezeu ca Mare Preot al nostru, gata să primească pocăinţa şi să răspundă rugăciunilor poporului Său, şi prin meritele propriei Lui neprihăniri, să le prezinte înaintea Tatălui. El Îşi înalţă mâinile Sale rănite spre Dumnezeu şi cere iertarea plătită cu sângele Său. I‐am săpat în palmele Mele, spune El. Aceste răni care amintesc umilinţa şi chinurile Mele constituie un izvor nesfârşit de putere pentru biserica Mea” (Spiritul Profeţiei, vol. 3, pagina 261, 262).

„Chivotul care conţine tablele legii este acoperit de tronul harului, înaintea căruia Hristos mijloceşte cu sângele Său, în numele păcătosului” (Tragedia Veacurilor, pagina 415).

„Când, în serviciul tipic, marele preot părăsea Locul Sfânt în ziua ispăşirii, el mergea înaintea lui Dumnezeu pentru a prezenta sângele jertfei pentru păcat, în numele tuturor israeliţilor care se pocăiseră cu adevărat de păcatele lor. Astfel, Hristos a încheiat numai o parte a lucrării Sale ca mijlocitor, pentru a începe o altă parte a acestei lucrări, şi El încă mijloceşte cu sângele Său înaintea Tatălui, în numele păcătoşilor” (Ibidem, pagina 429).

Hristos „slujeşte acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, prezentând sângele Său în numele păcătoşilor.” (Ibidem, pagina 433).

„Hristos, adevăratul Mare Preot, prezintă sângele Său înaintea Tatălui în numele păcătoşilor, purtând în inima Sa numele fiecărui credincios pocăit” (Patriarhi şi Profeţi, pagina 351).

„După înălţarea Sa, Hristos a mers înaintea lui Dumnezeu pentru a prezenta sângele Său în numele credincioşilor pocăiţi, după cum marele preot, în slujba sa zilnică, stropea sângele jertfei în locul sfânt, în numele păcătosului” (Patriarhi şi Profeţi, pagina 357).

„Sângele lui Hristos, deşi îl eliberează pe păcătosul pocăit de condamnarea legii, nu şterge păcatul; acesta rămâne în rapoartele din sanctuar până la ispăşirea finală” (Patriarhi şi Profeţi, pagina 357).

Şi având în faţa lui toate aceste declaraţii, autorul cărţii Questions on Doctrine nu a menţionat nimic despre slujba cu sânge sau aplicarea lui.

Ispăşirea finală

„Tatăl a ratificat legământul pe care‐l făcuse cu Hristos, că‐l va primi pe omul pocăit şi ascultător, şi îl va iubi aşa cum L‐a iubit pe Fiul Său.” Aceasta, după cum se afirma mai sus, cu condiţia ca „Hristos să‐şi sfârşească lucrarea şi să‐şi împlinească angajamentul de a‐l face pe om mai curat decât aurul” (Hristos lumina lumii, pagina 790). „Hristos a garantat acest lucru” (Spiritul Profeţiei, vol. 3, pagina 250).

Când Hristos, în rugăciunea Sa de Mare Preot, spune: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi‐ai dat‐o s‐o fac,” sora White explică: „El îşi clădise un caracter desăvârşit în această lume, ca exemplu de urmat pentru oameni” (Spiritul Profeţiei, vol. 3, pagina 260).

Dezvoltându un caracter desăvârşit, Hristos a demonstrat că acest lucru este posibil. Dar puteau ceilalţi să facă acelaşi lucru? Şi aceasta trebuia demonstrat. Hristos garantase că este posibil. Acum trebuia să‐Şi împlinească angajamentul.

Caracterul nu este înnăscut. El este făcut, dezvoltat, construit prin multiple teste, ispite şi încercări. Dumnezeu dă întâi un test uşor, apoi unul ceva mai greu, şi altul cu încă puţin mai greu. Astfel, treptat, rezistenţa la ispite creşte, şi, după o vreme, unele ispite încetează să mai fie ispite. Cineva poate duce o luptă grea cu tutunul; dar în cele din urmă învinge, şi victoria lui este atât de completă, încât tutunul nu mai constituie o ispită pentru el.

Aşa ar trebui să se întâmple cu orice ispită. Dar sfinţirea nu poate fi atinsă într‐o singură zi. „Mântuirea este procesul prin care sufletul este pregătit pentru ceruri” (Hristos Lumina Lumii, pagina 330). Cineva poate obţine victorii în fiecare zi, şi totuşi să n‐o atingă. Chiar Pavel a trebuit să admită că nu „am atins‐o deja, sau că am şi ajuns desăvârşit.” Dar exclamă cu îndrăzneală: „Alerg înainte, căutând să‐l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Isus Hristos” (Filipeni 3:12).

Hristos S‐a angajat să‐l facă pe om „curat ca aurul.” În această lucrare omul nu trebuie să fie numai un instrument supus; el trebuie să participe activ la ea. Reţineţi următoarele citate:

„Răscumpărarea rasei umane a avut drept scop să ofere omului o nouă şansă” (Ms. 14, 1898). „Planul de mântuire a fost conceput pentru a ridica rasa umană căzută şi a da omului o nouă şansă” (Semnele Timpului, 26 aprilie 1899). Dumnezeu „a privit la Cel care murea pe cruce şi a spus: „S‐a sfârşit; rasa umană va avea o nouă şansă” (Youth’s Instructor, 21 iunie 1900). „Pentru a putea oferi păcătosului o nouă şansă, Fiul lui Dumnezeu S‐a aşezat în locul lui şi a purtat pedeapsa fărădelegii” (Review and Herald, 8 februarie 1898). „El a suferit în locul nostru pentru a ne oferi o nouă şansă”

(Special Instruction to the Review and Herald Office, pagina 28). „La fel cum Hristos a fost acceptat ca înlocuitor şi garant al nostru, fiecare dintre noi va fi acceptat dacă vom trece testul şi încercarea proprie” (Review and Herald, 10 iunie 1890). „Mântuitorul a biruit pentru a arăta omului cum trebuie să biruiască.” „Omul trebuie să lucreze cu puterea sa omenească unită cu puterea divină a lui Hristos, pentru a rezista şi a birui cu orice preţ. El trebuie să biruiască aşa cum a biruit Hristos… Omul trebuie să‐şi facă partea sa; el trebuie să fie biruitor în dreptul său, prin puterea şi harul pe care Hristos i le oferă.” (Mărturii vol. 4, pagina 32, 33).

Hristos S‐a angajat să‐i facă pe oameni biruitori; El S‐a pus garant pentru aceasta. Nu este o sarcină uşoară; dar lucrarea de ispăşire nu poate fi încheiată înainte, sau fără ca El să împlinească acest lucru. Şi astfel, Hristos continuă să‐Şi ducă la îndeplinire această sarcină. Din ultima generaţie de oameni, din rândul celor mai slabi dintre cei slabi, Hristos a ales un grup care să demonstreze că omul poate birui aşa cum El a biruit. Hristos va fi îndreptăţit şi glorificat în cei 144.000. Ei vor dovedi că este posibil ca omul să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu sub toate aspectele, şi că omul poate, în cele din urmă, să stea „înaintea unui Dumnezeu sfânt, fără mijlocitor” (Tragedia Veacurilor, pagina 614). Se spune despre ei că „vor sta fără mijlocitor în mijlocul revărsării finale a judecăţilor lui Dumnezeu.” (Tragedia Veacurilor, pagina 649). „Ei sunt aleşii, uniţi cu Hristos în marea familie din ceruri. Ei au biruit, după cum şi El a biruit” (Ms. 28 noiembrie 1897). Ne este adresată invitaţia: „Acum, în timp de Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi, să căutăm să devenim desăvârşiţi în Hristos” (Tragedia Veacurilor, pagina 623).

Taină

În Epistola sa către Efeseni, apostolul Pavel prezintă această lucrare ca fiind o taină. El spune: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă‐sa, şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare – vorbesc despre Hristos şi biserică” (Efeseni 5: 31, 32). Căsătoria simbolizează aici unirea dintre Hristos şi biserică, realizată prin ispăşire. În conformitate cu această imagine, la sfârşitul timpului de probă se face anunţul: „A venit nunta Mielului, şi soţia Lui s‐a pregătit… I s‐a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat; inul curat este neprihănirea sfinţilor” (Apocalipsa 19: 8). După cum soţul şi soţia sunt una, tot astfel Hristos şi biserica sunt acum una. Ispăşirea, adevărata ispăşire, ispăşirea finală, ispăşirea deplină a fost făcută. „Familia din ceruri şi familia de pe pământ sunt una” (Hristos Lumina Lumii, pagina 835).

Cei 144000

Practic orice adventist a citit ultimele capitole din cartea Tragedia Veacurilor, care descriu înspăimântătoarea luptă prin care va trece poporul lui Dumnezeu înainte de sfârşit. Aşa cum Hristos a fost încercat la culme în ispitirea din pustie şi în grădina Ghetsemani, tot astfel vor fi testaţi şi cei 144.000. Va părea că sunt lăsaţi să piară, că rugăciunile lor rămân fără răspuns, asemenea cererii lui Hristos din Ghetsemani. Dar credinţa lor nu va ceda. Asemenea lui Iov, ei exclamă: „Chiar dacă mă va ucide, totuşi voi nădăjdui în El” (Iov 13:15).

Demonstraţia finală a ceea ce Dumnezeu poate face din om va avea loc în ultima generaţie, când omenirea este împovărată cu toate defectele şi slăbiciunile pe care rasa umană le‐a acumulat în timpul a şase mii de ani de păcat şi fărădelege. După cum spune sora White, ei suportă „rezultatele lucrării marii legi a eredităţii” (Hristos Lumina Lumii, pagina 48). Slăbiciunea umană va fi supusă celor mai puternice ispite ale Satanei, pentru ca puterea lui Dumnezeu să se descopere în mod minunat. „Va fi un ceas de teribilă agonie pentru sfinţi. Zi şi noapte ei strigă la Dumnezeu pentru eliberare. După toate aparenţele, nu au nici o cale de scăpare” (Early Writings pagina 283).

Conform noii teologii pe care conducătorii noştri au acceptat‐o şi o susţin, cei 144.000 vor fi supuşi unor ispite incomparabil mai puternice decât cele întâmpinate de Hristos. Pentru că, în timp ce ultima generaţie va purta slăbiciunile şi patimile strămoşilor, Ei pretind că Hristos a fost scutit de toate acestea. Hristos, spunem noi, n‐a moştenit nici una dintre patimile „care îi afectează pe descendenţii naturali ai lui Adam” (Questions on Doctrine, pagina 383). De aceea El şi‐a îndeplinit lucrarea la un nivel mai înalt, cu totul diferit de cel al oamenilor care sunt nevoiţi să lupte cu patimile moştenite, şi deci n‐a cunoscut şi n‐a experimentat adevărata putere a păcatului. Dar nu de un astfel de salvator am eu nevoie. Am nevoie de Unul care „a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi” (Evrei 4: 15). Acest „surogat” pe care ni‐l prezintă conducătorii noştri trebuie respins şi va fi respins. Mulţumim lui Dumnezeu că „nu avem un Mare Preot care să naibă milă de slăbiciunile noastre; căci în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4: 15).

Acuzaţie la adresa lui Dumnezeu

Dar mai este o problemă cu această nouă teologie; ea îl acuză pe Dumnezeu că ar fi plănuit să‐i înşele şi pe oameni şi pe Satana. Iată situaţia: Satana susţine în mod constant că Dumnezeu ar fi nedrept în pretenţia Sa ca omul să împlinească legea, acest lucru fiind imposibil de realizat. Dumnezeu susţine că este posibil, şi, pentru a‐Şi dovedi afirmaţia, S‐a oferit să‐L trimită în lume pe Fiul Său. Fiul a venit, a împlinit Legea, şi l‐a provocat pe om să‐L convingă de păcat. El a fost găsit fără păcat, sfânt şi fără vină. El a dovedit că legea poate fi ţinută, şi poziţia lui Dumnezeu apărată; şi că pretenţia Sa ca omul să împlinească poruncile Sale este justificată. Dumnezeu a ieşit învingător, iar Satana a fost înfrânt. Dar apare o problemă; pentru că Satana pretinde că Dumnezeu n‐a jucat cinstit. L‐a favorizat pe Fiul Său, L‐a scutit de „efectele marii legi a eredităţii” cărora le sunt supuşi toţi oamenii; L‐a „scutit de patimile şi întinăciunile care‐i afectează pe descendenţii naturali ai lui Adam” (Questions on Doctrine, pagina 383). El n‐a scutit întreaga omenire, ci doar pe Hristos. Acest fapt invalidează desigur lucrarea lui Hristos pe pământ. El nu mai este, de acum înainte, acela dintre noi care a demonstrat puterea lui Dumnezeu de a‐l păzi pe om de păcat. El a fost un înşelător, pe care Dumnezeu L‐a tratat preferenţial, şi care n‐a fost afectat de patimile moştenite, asemenea celorlalţi oameni.

Satana nu prea întâmpină dificultăţi în a‐i face pe oameni să accepte această părere; Biserica Catolică o acceptă; la timpul cuvenit, evanghelicii şi‐au dat consimţământul, iar în 1956 conducătorii Bisericii Adventiste au adoptat şi ei acest punct de vedere. Problema „scutirii” este cea care l‐a determinat pe Petru să‐L ia pe Hristos deoparte şi să‐I spună: „Departe de Tine lucrul acesta, Doamne, să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” fapt care L‐a mâniat atât de tare pe Hristos, încât i‐a spus lui Petru: „Înapoia Mea, Satano!” (Matei 16: 22, 23). Hristos n‐a dorit să fie scutit. El i‐a spus lui Petru: „Nu cunoşti lucrurile care sunt de la Dumnezeu.” Tot astfel şi astăzi sunt unii care nu percep lucrurile lui Dumnezeu. Ei gândesc că este doar o problemă de semantică. Dumnezeu să aibă milă de ei şi să le deschidă ochii asupra lucrurilor Sale. Prin această capitulare a conducătorilor adventişti în faţa monstruoasei doctrine a unui Hristos „scutit,” ultima „redută” din calea Satanei a fost abandonată. Ne rugăm din nou ca Dumnezeu să‐şi salveze poporul.

Am fost întrebat ce mă aştept să obţin. Nu mă aştept să „câştig” vreo dispută. Sunt un pastor adventist de ziua a şaptea, a cărui lucrare este să predice adevărul şi să combată eroarea. Biblia este în mare parte o relatare a protestului martorilor lui Dumnezeu împotriva păcatelor bisericii şi a greşelilor ei evidente. Practic toţi protestatarii şi‐au semnat mărturia cu sângele lor, iar biserica a mers mai departe până când Dumnezeu a intervenit. Tot ce spera Pavel era că poate „va salva pe unii” (1 Corinteni 9: 22). Practic toţi apostolii au murit ca martiri, iar Hristos a fost atârnat pe lemn. Au trecut patruzeci de ani până să vină nimicirea. Dar când Dumnezeu a intervenit, El şi‐a făcut pe deplin lucrarea.

Această denominaţiune are nevoie să se întoarcă la instrucţiunile date în 1.888, care au fost dispreţuite. Avem nevoie de o reformă în organizaţie, care să nu permit câtorva oameni să dirijeze orice mişcare din orice colţ al lumii. Avem nevoie de o reformă care să nu mai permită ca numai câţiva oameni să administreze toate fondurile, aşa cum se întâmplă acum. Avem nevoie de o reformă care să nu permită oamenilor să cheltuiască milioane pentru instituţii neautorizate prin votul constituantei, în timp ce câmpurile misionare suferă din lipsa minimului necesar. Avem nevoie de o schimbare în accentul care se pune pe promovare, finanţe şi statistici. Avem nevoie să reaşezăm Şcoala de Sabat pe locul care i se cuvine în lucrarea lui Dumnezeu. Avem nevoie să punem capăt spectacolelor şi meselor care au loc sub pretextul strângerii de fonduri înscopuri bune. Avem nevoie să terminăm cu anunţurile săptămânale din biserici, care abia maschează reclamele. Şi această listă poate fi mult lărgită.

Dar toate acestea, deşi importante, sunt totuşi lucruri minore. Cel mai mult avem nevoie de reformă în viaţa personală şi de naştere din nou. Dacă liderii noştri nu ne vor conduce la aceasta, „ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte” (Estera 4: 44). Eu sunt optimist, rugându‐mă pentru pacea lui Israel.

Download (PDF, 145.09KB)

Toţi adventiştii de ziua a şaptea sunt de acord că anii care s-au scurs între 1888 şi 1900 au reprezentat o perioadă foarte semnificativă pentru Biserica Adventistă. Dar perspectiva din care este făcută această evaluare diferă mult de la interpret un la altul. Eu cred că, datorită deciziilor luate în această perioadă, întreaga istorie a Bisericii Adventiste a urmat un curs diferit. Foarte adesea, considerăm că subiectul cel mai important al acestor ani a fost neprihănirea prin credinţă, şi, într-adevăr, aşa este, dar adevărata semnificaţie trece cu mult dincolo de domeniul dezbaterilor teologice, cuprinzând şi modalităţile în care urma să fie dusă mai departe lucrarea bisericii. Biserica în care trăim astăzi a fost afectată într-o mare măsură de deciziile luate cu o sută de ani înainte.

În cele ce urmează, vom realiza un studiu istoric al câtorva evenimente specifice care au avut loc în Adventism de-a lungul ultimei sute de ani. Speranţa mea este că, în timp ce parcurgem aceste momente cruciale ale istoriei noastre, vom învăţa lecţii cu să ajutorul cărora să putem evităm repetarea greşelilor făcute de oameni bine intenţionaţi. Scriptura prezintă cu conştiinciozitate greşeli ale unor oameni credincioşi cu scopul ca generaţiile următoare să nu repete. Speranţa mea este că şi noi putem învăţa din greşelile făcute în istoria adventistă, astfel încât, pe măsură ce ne pregătim pentru revenirea iminentă a Domnului nostru, să luăm decizii mai bune.