Există unele subiecte despre care oamenilor pur şi simplu nu le place să discute. Chiar şi când acestea sunt potrivite pentru a fi dezbătute, ele sunt evitate cu atenţie. Adesea, ni se spune că nu este important să înţelegem aceste subiecte, că ele realmente nu contează. Pe parcursul ultimilor douăzeci şi cinci de ani natura omenească a lui Hristos a fost unul dintre aceste subiecte. Cât de mulţi vorbitori sunt dispuşi să vorbească public despre acest subiect? Totuşi, în mod ciudat, subiectul acesta pare să continue a apărea în publicaţiile noastre. Un exemplu recent vine din revista Ministry.

„Deşi, când se ajunge la astfel de dezbateri şi tensiuni şi la dezbinările pe care tind să le aducă, ele constituie o povară istovitoare pentru sufletul adventist, totuşi unele aspecte ale dialogului deţin o semnificaţie convingătoare. [Motivul acestei semnificaţii convingătoare este acela că subiectul este atât de strâns întreţesut cu problemele legate de Marea luptă şi Planul de Mântuire.] Publicarea a două articole în acest jurnal au ridicat şi vor ridica în mod inevitabil întrebări cu privire la aceste lucruri în rândul unora dintre cititorii noştri.

„Mai întâi, este studiul doctrinar al lui Roy Naden, ‘The Nature of Christ: Four Measures of a Mystery’. Apoi, este articolul important al lui Woodrow Whidden pe această temă, care raportează şi comentează despre republicarea cărţii Questions on Doctrine.

„Datorită acestor articole, noi simţim că este atât folositor, cât şi interesant să republicăm un articol… pe care Ministry l-a prezentat cu 33 de ani în urmă, în numărul din octombrie, 1970.

„Deşi din 1970 a trecut multă apă pe sub podul teologic al bisericii noastre, noi cei de la Ministry ne găsim într-o armonie fundamentală cu poziţiile care au fost luate cu privire la subiectele discutate de cei trei eseişti din acest articol….

„Este clar că Isus S-a născut şi a venit pe acest pământ în circumstanţe întru totul unice, diferite de ale noastre şi, ca urmare, a primit o natură unică…. Natura Sa este şi a fost întru totul fără păcat” (Ministy, august, 2003, p.4, parantezele pătrate adăugate de autorul prezent).

Este evident că editorii au considerat că subiectul naturii lui Hristos a fost suficient de important pentru  a-i dedica nişte articole în scopul de a dovedi că natura lui Hristos a fost substanţial diferită de a noastră.

Următoarele declaraţii sunt luate din articolul lui Roy Naden (Ministry, iunie, 2003, p.8-11):

„Spre deosebire de starea noastră păcătoasă, Isus nu a avut nici cea mai vagă dorinţă sau înclinaţie de a păcătui”. Primul punct este că Hristos nu a avut nici cea mai vagă înclinaţie spre egoism, mândrie, nerăbdare, îndoială, descurajare sau evitare a încercărilor.

„El acceptase natura noastră omenească împreună cu limitele fizice pe care le impuseseră miile de ani de degradare adusă de păcat, dar El a luat natura omenească fără a moşteni în niciun fel păcătoşenia fiinţelor omeneşti. Aceasta este o taină!” Al doilea punct este că Hristos a avut o moştenire omenească parţială, deoarece El nu a moştenit nicio înclinaţie păcătoasă. „El a moştenit natura noastră omenească, dar nu şi păcătoşenia acestei moşteniri omeneşti nespus de păcătoase. Aceasta este o taină!”

Eric Webster a susţinut acest punct de vedere într-o scrisoare adresată editorului (Ministry, octombrie, 2004, p.30).

„Când vorbeşte despre naşterea lui Set, Ellen White scrie: ‘Set nu a moştenit din natura lui Adam mai multă bunătate naturală decât a moştenit Cain. El a fost născut în păcat’ (Signs of the Times, 20 februarie, 1879)…. Dacă Hristos ar fi avut o natură păcătoasă asemenea lui Set, atunci El ar fi avut nevoie de un Mântuitor”. Al treilea punct este că o natură păcătoasă înseamnă păcat şi are nevoie de harul iertător.

„A fost Hristos asemenea lui Adam înainte de Cădere, sau după Cădere? Eu aş spune că a fost în ambele feluri. El a fost asemenea lui Adam înainte de Cădere, din punct de vedere al lipsei de păcat, al curăţiei şi al sfinţeniei minţii şi caracterului. El a fost asemenea lui Adam după Cădere, din punct de vedere al fragilităţii, infirmităţilor şi slăbiciunii trupului. Aşa cum spune Naden, ‘Isus a fost afectat de păcat, dar nu infectat’. Încă odată ni se spune că Isus a acceptat o ereditate parţială a neamului omenesc.

Următoarele declaraţii sunt luate dintr-un „Supliment la The Ministry” (octombrie, 1970, retipărit în august, 2003).

„Urmaşii lui Adam au venit pe lume întotdeauna moştenind o natură căzută, păcătoasă, înclinaţii spre rău şi, spre deosebire de Mântuitorul, condamnarea la moartea veşnică” (p.7). Este destul de interesant că, în declaraţia noastră de credinţă oficială #7, nu există nicio menţiune a condamnării automate. „Urmaşii lor împărtăşesc această natură căzută şi consecinţele ei. Ei sunt născuţi cu slăbiciuni şi înclinaţii spre rău” (Ministry, iunie, 2003, p.8).

În suplimentul la Ministry ni se spune că „Hristos nu a moştenit la naştere natura căzută moştenită de urmaşii lui Adam…. Dacă Domnul Hristos ar fi moştenit natura rea dobândită prin căderea lui Adam, atunci şi El ar fi fost născut în păcat, sub condamnare şi, ca urmare, El Însuşi ar fi avut nevoie de un Mântuitor…. El nu a avut în natura Sa elemente care L-au predispus să păcătuiască. El nu a avut pasiunile şi îndemnurile interioare pe care noi suntem obligaţi zi de zi să le ţinem sub stăpânire prin harul lui Dumnezeu”.

Oamenii lui Dumnezeu sunt limitaţi de „incapacitatea lor de a imita într-o modalitate categorică desăvârşirea infinită a caracterului lui Hristos, din cauză că natura lor, însuşirile lor, puterile sau capacităţile lor mintale şi morale rămân astfel până la a doua venire a lui Isus…. Atâta vreme cât păstrăm aceste însuşiri nedesăvârşite, atâta vreme cât puterile noastre sunt inferioare, atâta vreme cât natura noastră omenească fundamentală dă pe faţă aceste rezultate evidente ale Căderii, noi nu putem să pretindem a fi fără păcat”.

„El nu a moştenit tipul de natură pe care îl moştenim noi la naştere. Dacă lucrurile stau astfel, El a moştenit tipul de natură umană pe care… îl vor avea cei din poporul lui Dumnezeu la A Doua Venire”. Din nou, ni se spune că Hristos nu a moştenit natura omenească normală, ci a primit o natură specială, creată.

„Nu este posibil ca ei să atingă în viaţa aceasta o asemănare desăvârşită cu natura omenească a lui Hristos, deoarece, până la A Doua Venire, ei deţin facultăţile, puterile şi capacităţile care rezultă din căderea omului în păcat” (p.7-16).

„Folosirea acestui cuvânt biblic (desăvârşit) pentru a spune că starea finală desăvârşită a lipsei păcatului este posibilă pentru omul inevitabil păcătos aici pe pământ nu este susţinută de Cuvântul lui Dumnezeu şi este negată chiar de natura omului însuşi”. Al patrulea punct este că, atâta vreme cât deţinem natura căzută, noi nu vom putea niciodată să fim fără păcat.

„Mântuirea prin har şi meritele ispăşirii lui Hristos încă sunt de folos pentru sfinţi după ce se încheie timpul de probă”. Harul mântuitor „este disponibil oricând în viaţa creştinului, până în ziua venirii Domnului nostru…. Cei păcătoşi sunt singurii oameni cărora li se acordă harul mântuitor…. Nu există nicio dovadă, niciunde în Scriptură sau în Spiritul Profetic, care sugerează chiar şi cea mai mică schimbare în mântuirea prin har acordată zilnic celor sfinţi”. Noi trebuie să înţelegem „doctrina biblică a mântuirii prin har care trece dincolo de timpul de probă…. Dacă el este sub har, atunci înseamnă că încă nu este fără păcat” (p.18-22). Dacă vom fi păcătoşi întotdeauna şi niciodată fără păcat, atunci vom avea nevoie întotdeauna de harul mântuitor sau iertător, până vine Isus.

„Observaţi rezultatele păcatului lui Adam, în măsura în care ne privesc pe noi până acum: noi am fost făcuţi păcătoşi,… suntem născuţi în starea de vinovăţie moştenită de la Adam…. Noi moştenim vinovăţia de la Adam aşa că, până şi un copil mic care moare la o zi după naştere are nevoie de un Mântuitor, deşi copilul nu a săvârşit niciodată un păcat propriu” (p.27).

Cei care cred că Hristos nu a luat natura noastră păcătoasă susţin aceste patru puncte ca fiind centrale pentru poziţia lor. Tocmai aceste patru puncte sunt în miezul oricărei dezbateri despre natura omenească a lui Hristos şi tocmai din aceste motive discuţia despre subiectul naturii lui Hristos nu va înceta prea curând.

La începutul anilor 1980, în publicaţiile bisericii noastre, au avut loc dezbateri destul de lungi tocmai cu privire la aceste subiecte. Norman Gulley a scris despre concepţiile „înainte de Cădere” şi „după Cădere, spunând că „ambele concepţii se află în Scriptură şi în scrierile lui Ellen White…. Isus a venit din mâinile Creatorului Duhul Sfânt – ‘acel lucru Sfânt’ – fiind rezultatul lucrării creatoare a lui Dumnezeu în aceeaşi măsură în care a fost primul Adam”. Aceasta înseamnă că natura omenească a lui Hristos a fost creată, nu moştenită. „El a fost asemenea primului Adam, sau aşa cum vor fi cei răscumpăraţi când vor fi schimbaţi la A Doua Venire…. El a luat natura afectată de păcat, slăbită şi deteriorată, dar fără a lua înclinaţiile sau petele păcatului, care L-ar fi predispus să încline spre păcat…. El a avut o natură asemenea celei dinainte de Cădere şi asemenea celei de după Cădere, combinate într-o modalitate unică…. Păcatul nu este atât de mult o călcare a Legii pe cât este o rupere a relaţiei, care duce la călcarea Legii. Oare a avut Hristos o relaţie ruptă cu Dumnezeu sau cu omul la venirea Sa în istorie?” (Adventist Review, 30 iunie, 1983, p.4-8).

„Biblia se opune ideii unei naşteri fără păcat a tuturor oamenilor. Ea indică faptul că toţi oamenii sunt ‘făcuţi păcătoşi prin nelegiuirea lui Adam’…. Numai doi Adami au venit fără păcat pe planeta Pământ. Toţi ceilalţi sunt născuţi păcătoşi…. Întregul neam omenesc este născut în această ţară a înstrăinării de Dumnezeu” (Ministry, august, 1985, p.11).

Aşadar, aceste poziţii exprimate cu putere cu privire la natura lui Hristos, atât recent, cât şi cu două decenii în urmă, nu au trecut neobservate de cititorii publicaţiilor noastre. În cele ce urmează se află câteva extrase din scrisorile adresate editorilor ca răspuns la aceste subiecte.

„Autorul Îl prezintă pe Isus vorbindu-i lui Satana: ‘Eu stau aici asemenea primului Adam înainte ca tu să-l ispiteşti. Eu, de asemenea, nu am păcătuit niciodată. Eu, de asemenea, am o natură lipsită de păcat asemenea primului Adam la creaţiunea lui’…. Hristos a fost născut ca urmaş al lui Avraam. Ce fel de natură au avut Avraam, Isaac şi Iacov? O natură păcătoasă, o natură căzută. Isus a luat natura omului aşa cum a fost ea după Cădere…. Singura natură pe care o avem noi este o natură păcătoasă. Aceasta a fost singura natură disponibilă pentru Isus, când S-a înveşmântat în natura omenească…. Nu natura păcătoasă este cea care ne condamnă, ci păcatul. Noi toţi suntem născuţi cu o natură păcătoasă. Totuşi, nu toţi suntem păcătoşi la naştere”.

„Am fost dezamăgit şi uluit de confuzia care există din cauza acestui articol şi a altora care au apărut în ultimii cincizeci de ani. Când Dumnezeu ne conduce pe o platformă a adevărului veşnic, cum se face că trebuie să coborâm de pe aceea care ne-a dat-o El în perioada primilor o sută de ani? De ce susţinem noi, ca biserică, învăţăturile care vin de la cei ce nu au fost binecuvântaţi cu lumina de la tronul lui Dumnezeu? De la data când au fost publicate cărţile Questions on Doctrine şi Movement of Destiny, ţinta noastră să pare că este aceea de a încerca să liniştim temerile acelora care urmează învăţăturile papalităţii. La Conferinţa Generală din 1901, Dr. Waggoner a spus: ‘Nu înţelegeţi că ideea că trupul lui Isus nu a fost asemenea trupului nostru (pentru că noi ştim că al nostru este păcătos) implică obligatoriu ideea imaculatei concepţii a fecioarei Maria?’ George Knight spune: ‘Natura lui Hristos nu a creat nicio controversă în adventismul anilor 1890. Era general acceptat că aceasta nu constituia o problemă teologică’…. De ce a constituit ea o problemă în deceniul 1950? Pentru că noi am căutat faima de a nu fi denumiţi ‘sectă’, cu preţul compromiterii adevărului” (Ministry, iunie, 2004, p.3).

„Dacă păcatul este o stare de a fi inevitabilă în natura noastră,…atunci Hristos nu putea să Se nască având natura noastră, deoarece ar fi fost un păcătos şi nu ar fi putut fi exemplul nostru, cu excepţia unei situaţii idealiste (cu excepţia faptului că El urmează să ne dea şi nouă o natură necăzută) şi, ca urmare, noi nu putem să biruim asemenea Lui, ci trebuie să continuăm să păcătuim, iar lucrarea de slujire principală a lui Isus în sanctuarul ceresc este aceea de a oferi îndreptăţirea”.

„Teologia AZŞ nu prezintă două concepţii alternative cu privire la natura umană a lui Isus, Domnul nostru…. Acest fapt ar fi ca şi cum noi, ca popor, am fi hotărât să credem că păzirea duminicii şi păzirea Sabatului sunt îndreptăţite în ochii lui Dumnezeu. Este evident că în poziţia noastră istorică a avut loc o schimbare”.

„Oare este fiecare copil născut cu condamnarea la moartea a doua? Atribuie Dumnezeu vinovăţie noului născut, făcându-l vrednic de moartea a doua, chiar înainte de a avea o şansă de a comite vreun păcat personal?… Nimeni nu va fi aruncat în iazul de foc din cauza păcatului lui Adam, ci numai din cauza propriilor păcate personale…. El nu numai că încurcă păcatul cu efectele păcatului, ci intră în domeniul echivalării naturii păcătoase cu păcatul însuşi…. Deoarece natura păcătoasă presupune atât vinovăţia, cât şi păcatul, fiecare copil născut are nevoie de mântuire înainte de a putea să gândească, să vorbească sau să acţioneze. Aceasta înseamnă că Isus ar fi vinovat pur şi simplu prin faptul că S-a născut, cu excepţia că natura Lui a fost diferită de a celorlalţi copii…. Cum a restabilit El această ‘relaţie ruptă’ pentru copiii nou născuţi? Prin reamintirea vizitei lui Eva la pomul oprit şi prin speculaţia că ea a păcătuit în mintea ei, îndoindu-se de Dumnezeu, chiar înainte de a lua fructul. Prin urmare, relaţia a fost ruptă înainte de a fi săvârşită orice faptă păcătoasă. Pe baza aceasta, el afirmă că fiecare copil se naşte cu o relaţie ruptă şi într-o stare pierdută, fără a săvârşi nicio faptă păcătoasă. Putem doar să presupunem că el crede că Eva ar fi fost pierdută, indiferent dacă ar fi mâncat din pomul oprit sau nu….

„Vă rog să observaţi că există o mare deosebire între ‘separarea de Dumnezeu’ şi ‘rezultatul separării de Dumnezeu’. Copiii lui Adam nu au moştenit ‘separarea de Dumnezeu’…. Ei au moştenit numai ‘rezultatul’ separării lui Adam de Dumnezeu, care a implicat o natură slăbită, căzută, şi inevitabilitatea morţii celei dintâi…. În acelaşi fel în care încurcă păcatul cu natura păcătoasă, rezultatele păcatului cu păcatul însuşi şi separarea de Dumnezeu cu natura păcătoasă, autorul încurcă înclinaţiile rele cu înclinaţiile naturale…. Nu cunosc nicio singură persoană care crede că Isus a păcătuit sau S-a născut ca păcătos. Nici nu cunosc pe cineva care crede că Isus a avut ‘înclinaţii păcătoase’. Totuşi, cunosc mulţi care cred că El a avut ‘înclinaţii naturale’, întocmai cum avem cu toţii, ca rezultat al faptului că S-a născut asemenea nouă, cu o natură căzută. Înclinaţiile rele sunt acele înclinaţii spre păcat care au fost cultivate şi întărite prin îngăduirea păcatului. Înclinaţiile naturale sunt acele înclinaţii care au fost moştenite. Vinovăţia este implicată în prima categorie, dar nu în cea de a doua. Înclinaţiile nu sunt păcătoase, decât dacă cineva cedează înclinaţiilor naturale”.

„Dezbaterea cu privire la natura lui Hristos nu este dezbaterea unor puncte teologice subtile…. Fie curăţirea sanctuarului care a început în 1844 trebuie să curăţească şi să desăvârşească un popor pentru a sta fără păcat, fie biserica noastră este rezultatul incapacităţii unui grup de fanatici dezorientaţi de a recunoaşte că felul în care au înţeles cartea lui Daniel a fost greşit. Adevărata problemă este legată de punctul biruinţei păcatului. Dacă Isus nu a putut să intre în luptă şi să învingă firea noastră, atunci nici noi nu putem”.

Autorul „declară că Biblia prezintă două definiţii ale păcatului – comportamental şi relaţional. Contrar acestei afirmaţii, există o singură definiţie biblică. Aceasta este cea din 1 Ioan 3,4…. Şi mai mult, nu s-a dovedit că o relaţie ruptă cu Dumnezeu are loc înainte de actul unei alegeri păcătoase. Isaia 59,2 declară fără echivoc că păcatul activ îl desparte pe om de Dumnezeu. Orice discuţie contradictorie ne scoate din arena exegezei biblice şi ne duce în încurcătura filozofiei interpretative” (Ministry, decembrie, 1985, p.26-27).

Este evident faptul că reacţiile faţă de concepţiile care spun că natura lui Hristos a fost asemenea celei dinainte de Cădere au fost foarte puternice, atât recent, cât şi cu două decenii în urmă. Acest subiect nu va dispărea, nici nu va pieri, deoarece concluziile implicite sunt aşa de vitale pentru misiunea Bisericii Adventiste. Voi încheia această secţiune cu privire la istoria noastră recentă cu câteva gânduri exprimate de Herbert Douglass, un participant proeminent la dezbaterile din deceniul 1980.

„Concepţia că Isus a preluat natura lui Adam dinainte de Cădere a apărut doar recent în biserica noastră. Această poziţie a izvorât în anii 1950, în timpul unei serii de evenimente care au dus la reformularea unor concepte adventiste fundamentale. Consecinţele acestor schimbări au avut o mare legătură cu trauma şi dezbinările teologice pe care le-a experimentat biserica…. Studiul cu privire la natura omenească a Domnului nostru nu este doar ‘o despicare academică a firului în patru’…. Motivul pentru care Isus a devenit om… poate fi înţeles numai din punctul de vedere al marii lupte – o perspectivă care lipseşte în mare parte în protestantismul ‘ortodox’ şi în catolicism…. Au fost câteva probleme, dar niciuna nu este mai importantă decât acuzaţia lui Satana că fiii şi fiicele lui Adam nu puteau să respecte Legile lui Dumnezeu, că astfel de Legi erau nerealiste şi nu contribuiau la interesul cel mai înalt al fiinţelor create. Astfel de probleme principale au determinat felul de natură pe care Domnul urma să o preia, în scopul de a face dreptate şi de a-l aduce pe Satana la tăcere” (Ministry, august, 1985, p.10-11).

Prima dintre cele patru probleme majore implicate de natura lui Hristos este întrebarea dacă Hristos a avut vreo înclinaţie omenească normală spre păcătuire. În editorialul din august, 2003, al revistei Ministry, se declară că Isus a întâmpinat „toate ispitele obişnuite pentru oameni”. Chiar aici, trebuie să luăm în considerare două texte din Noul Testament puse laolaltă. Evrei 4,5 ne spune că Hristos a fost „ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat”. Iacov 1,14 ne spune că „fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit”. Oare a fost Isus cu adevărat ispitit aşa cum „este ispitit fiecare om”, sau nu? Cuvântul „poftă” include cu siguranţă dorinţa de plăcere, profit şi onoare a fiecărui om. Oare ispitele lui Hristos din pustie nu au fost rânduite de Satana pentru a împlini aceste dorinţe şi pofte fundamentale ale omului?

Totuşi, în zilele noastre ni se spune că Isus nu a avut nici cea mai vagă dorinţă sau înclinaţie spre mândrie, nerăbdare, îndoială sau descurajare. Dacă noi suntem ispitiţi când înclinaţiile sau dorinţele noastre ne atrag spre aceste lucruri, iar Isus nu a avut aceste înclinaţii, atunci Isus nu a fost ispitit în niciunul din aceste domenii aşa cum „este ispitit fiecare om”.

Adesea se spune că ispitele lui Hristos au fost acelea de a-Şi folosi puterile divine sau de a-Şi abandona misiunea de a-l mântui pe om. Această afirmaţie este foarte adevărată, dar oare este un motiv suficient pentru a ignora Evrei 4,15? A fost Isus cu adevărat ispitit, aşa cum suntem ispitiţi noi?

Să luăm în considerare aici câteva dovezi inspirate. În Ioan 5,30, Isus a spus: „Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis”. De ce a spus Isus că nu căuta să facă voia Sa? „Voinţa omenească a lui Hristos nu L-ar fi dus în pustia ispitirii…. Ea nu L-ar fi condus să îndure umilinţa, batjocura, reproşul, suferinţa şi moartea. Natura Lui omenească s-a retras de la toate aceste lucruri, la fel de categoric precum se retrage natura noastră omenească de la ele” (Signs of the Times, 29 octombrie, 1894). Dacă ar fi urmat dorinţele naturale ale voinţei Sale omeneşti, Hristos Şi-ar fi abandonat misiunea şi planul lui Dumnezeu pentru El. Cu alte cuvinte, natura Sa omenească nu ar fi ascultat de Dumnezeu, iar El a trebuit să-Şi nege propria voie în scopul de a împlini voia Tatălui Său. Oare nu este aceasta exact situaţia noastră? Voinţa şi dorinţele noastre se află în opoziţie cu voia lui Dumnezeu, iar noi trebuie să renunţăm la exercitarea propriei voinţe, în scopul de a asculta de Dumnezeu.

O propoziţie inspirată conţine o semnificaţie bogată. „Prin experimentarea în propria fiinţă a puterii ispitei lui Satana” (Review and Herald, 18 martie, 1875). Aşadar, unde locuieşte puterea ispitelor lui Satana? „Ispitele lui (noastre) cele mai puternice vor veni din interior, pentru că el trebuie să lupte împotriva înclinaţiilor inimii fireşti” (Christ Tempted As We Are, p.11). Dacă ispitele noastre cele mai puternice vin din lupta contra înclinaţiilor inimii fireşti şi dacă Hristos a experimentat în propria fiinţă puterea ispitelor lui Satana, atunci este evident că acele înclinaţii au fost şi în Hristos. „Dacă noi ar fi trebuit să suportăm ceva ce Isus nu a suportat, atunci, în punctul acesta, Satana ar reprezenta puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă pentru noi… El a suportat fiecare încercare la care suntem supuşi noi” (Hristos Lumina lumii, p.24). Oare este puterea lui Dumnezeu cu adevărat suficientă pentru a birui înclinaţiile inimii fireşti? Dacă Isus nu a avut aceste înclinaţii, atunci acuzaţiile lui Satana nu au primit niciodată răspuns, iar mântuirea noastră este foarte nesigură.

„Chiar şi îndoielile L-au asaltat pe Fiul muribund al lui Dumnezeu” (Mărturii, vol.2, p.209). Hristos a fost ispitit de propriile gânduri de a nu crede făgăduinţele Tatălui Său.

„El a binecuvântat copii care erau stăpâniţi de aceleaşi pasiuni ca ale Sale” (Signs of the Times, 9 aprilie, 1896). Au moştenit toţi copiii dorinţe ereditare egoiste? Hristos a avut aceleaşi „pasiuni”.

„În natura Sa omenească, Fiul lui Dumnezeu S-a luptat cu aceleaşi ispite nemiloase şi aparent copleşitoare de care sunt asaltaţi oamenii – ispita de a-şi îngădui pofta, de a se aventura cu aroganţă acolo unde nu i-a condus Dumnezeu şi de a se închina dumnezeului lumii acesteia, sacrificând o fericire veşnică pentru plăcerile fascinante ale vieţii acesteia” (Selected Messages, vol.1, p.95). Oare nu suntem noi atraşi de aceste lucruri în virtutea propriilor dorinţe? Ceea ce le face să fie nemiloase şi copleşitoare este tocmai dorinţa noastră de a le avea, iar aici ni se spune cu claritate că Hristos a avut aceleaşi ispite.

„El ştie cât de puternice sunt înclinaţiile inimii fireşti” (Mărturii, vol.5, p.177). Mai precis, cum le cunoaşte El? „El ştie din experienţă… în ce constă puterea ispitelor noastre” (Divina vindecare, p.71). Fără îndoială, Isus a experimentat puterea înclinaţiilor inimii fireşti.

În Ghetsemani, „Descurajarea şi depresia L-au părăsit” (Hristos Lumina lumii, p.694). Nu a fost Isus atras spre descurajare de propriile gânduri şi înclinaţii fireşti?

„El a avut aceeaşi natură ca şi păcătosul” (Manuscript Releases, vol.10, p.176). Trebuie să fie pusă întrebarea: A fost Adam în Eden un păcătos? Oare o natură parţial asemenea lui Adam şi parţial asemenea nouă este o natură asemănătoare cu a păcătoşilor? Realitatea este că toţi cei păcătoşi au o natură căzută şi sunt atraşi cu putere de aceasta.

Deosebirea dintre Hristos şi noi nu constă în faptul că El a fost scutit de înclinaţiile spre păcat ale naturii căzute. Deosebirea constă în faptul că El nu a cultivat aceste înclinaţii şi nu le-a incorporat în caracterul Său aşa cum facem noi. Ispitele inimii fireşti au fost pentru Hristos la fel de puternice precum sunt pentru noi.

Indiferent ce cuvinte sunt folosite de susţinătorii concepţiei că Hristos a avut o natură asemănătoare celei dinainte de Cădere, dacă Hristos nu a avut nicio înclinaţie firească spre păcat, El nu a putut fi ispitit ca şi noi, iar una dintre legăturile majore ale lui Hristos cu neamul omenesc căzut a fost distrusă.

A doua problemă aflată în centrul atenţiei în considerarea naturii umane a lui Hristos este legată de moştenirea primită de la natura omenească prin intermediul Mariei. Singura cale prin care Isus putea să preia natura omenească fără a moşteni „păcătoşenia eredităţii noastre omeneşti” era prin scutirea Sa de anumite aspecte ale acesteia. Duhul Sfânt ar fi trebuit să blocheze unele gene omeneşti pentru a nu ajunge la Isus pe cale normală. Cu alte cuvinte, deficienţele genetice ale Mariei au fost modificate de Duhul Sfânt, aşa încât ea să-I poată transmite lui Hristos o ereditate totalmente unică, întru totul deosebită de ereditatea pe care o primim noi de la părinţi.

În Romani 1,3, apostolul Pavel spune că Isus „a fost născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul”. Totuşi, nouă ni se spune că Hristos a fost făcut parţial, şi nu complet din sămânţa lui David. Ellen White se exprimă chiar mai precis. „Asemenea fiecărui copil al lui Adam, El a acceptat rezultatele lucrării marii legi a eredităţii. Aceste rezultate au fost arătate în istoria predecesorilor Săi pământeşti. El a venit cu o astfel de ereditate” (Hristos Lumina lumii, p.49).

Unul dintre strămoşii lui Hristos a fost Set. „Set, asemenea lui Cain, a moştenit natura căzută a părinţilor lui” (Patriarhi şi profeţi, p.80). Tot ce a primit Set prin ereditate, a primit şi Isus prin ereditate. Aceasta este singura concluzie posibilă la care se poate ajunge din aceste pasaje, iar motivul pentru care aceste declaraţii nu sunt acceptate la valoarea evidentă este doar o idee preconcepută despre natura păcatului.

În cartea lui, The Humanity of the Saviour, Harry Johnson se exprimă cât se poate de simplu şi la subiect. „Nu există nicio dovadă care sugerează că lanţul eredităţii a fost rupt între Maria şi Isus” (Londra, The Epworth Press, 1962, p.44).

Protestanţii au respins de-a lungul istoriei doctrina imaculatei concepţii, pe baza faptului că nu se află în Scriptură. Totuşi, în zilele noastre, mulţi adventişti spun că în pântecul Mariei a fost săvârşită o minune deosebită, aşa încât nicio înclinaţie sau impuls păcătos să nu treacă de la Maria la Isus. Ca biserică, noi declarăm că respingem doctrina imaculatei concepţii, dar în punctul cel mai critic ne întoarcem la explicaţiile acesteia cu privire la naşterea lui Isus. Deşi respingem ideea că Maria a fost fără păcat şi respingem învăţătura că Maria nu I-a transmis nimic lui Isus prin ereditate, noi suntem dornici să acceptăm un blocaj parţial al liniei ereditare, atunci când este vorba de dorinţe şi înclinaţii. Aceasta este pur şi simplu o versiune modificată şi mai subtilă a imaculatei concepţii. Oare suntem noi cu adevărat siguri că am ieşit din Biserica Romei? Învăţătura noastră actuală este o urmaşă directă a liniei teologice a imaculatei concepţii.

Al treilea subiect constituie adevărata problemă aflată în miezul întregii dezbateri cu privire la natura omenească a lui Hristos. Oare a avea o natură păcătoasă face pe cineva să fie un păcătos şi să aibă nevoie de un Mântuitor? Dacă această problemă ar putea fi rezolvată, nu am mai avea niciun dezacord cu privire la natura omenească a lui Hristos.

Editorul publicaţiei Adventist Review, William Johnson, şi-a exprimat foarte clar punctul de vedere. „Unele argumente continuă fără încetare deoarece partidele antagoniste nu ajung niciodată la adevărata problemă – îngrijorarea principală aflată dedesubtul dezbaterii de la suprafaţă…. Problema aflată dincolo de aparenţe este concepţia cu privire la păcat. Cei care vor să înţeleagă mai clar natura omenească a lui Isus ar ajunge departe, dacă s-ar opri la dezbaterea cu privire la faptul că Isus a preluat o natură asemănătoare celei dinainte de Cădere sau după Cădere, şi ar petrece mai mult timp să vadă ce spune Biblia despre păcatul însuşi…. Nu numai faptele noastre sunt păcătoase, ci însăşi natura noastră este în război cu Dumnezeu. Oare a avut Isus o astfel de natură? Nu. Dacă ar fi avut, El Însuşi ar fi avut nevoie de un Mântuitor. El nu a avut… nicio deformare a naturii Sale morale care L-a predispus la ispită” (26 august, 1993, p.4).

Richard Taylor s-a exprimat foarte bine în cartea lui, A Right Conception of Sin: „Cei care nu au o concepţie corectă cu privire la păcat nu sunt capabili să aibă concepţii corecte cu privire la niciun alt subiect fundamental. Acest lucru va fi evident îndeosebi cu privire la teoria despre ispăşire şi metoda lui Dumnezeu de a-l răscumpăra pe om” (Beacon Hill Press, 1945, p.9-11).

Doctrina păcatului originar, susţinută de Johnson şi de mulţi alţii din adventism, distorsionează fiecare aspect al Evangheliei şi ispăşirii, aşa încât nimic nu supravieţuieşte intact. Aceasta ajunge să fie treptat concepţia dominantă în mijlocul adventiştilor, chiar şi în mijlocul celor credincioşi faţă de Biblie şi Spiritul Profetic. Ea este crezută acum de către unii care sunt priviţi cu încredere ca fiind nişte laici adventişti loiali şi atenţi.

Unul dintre motivele pentru care subiectul acesta a părut a fi aşa de confuz este lipsa unor definiţii simple. Există o deosebire crucială între efectele păcatului şi păcatul în sine. Deşi efectele păcatului sunt vaste şi în cele din urmă mortale, nimeni nu atribuie efectelor păcatului o vină personală sau o condamnare. Pe de altă parte, conceptul păcatului este asociat cu vinovăţia, condamnarea, separarea de Dumnezeu, judecata şi a doua moarte. Când discutăm despre neprihănirea prin credinţă sau despre natura lui Hristos, atenţia noastră trebuie să fie concentrată asupra păcatului în sine, şi nu asupra efectelor păcatului. Întrebarea noastră fundamentală aici este simplă. Este natura căzută o parte a păcatului în sine, sau este unul dintre efectele păcatului? Concluziile noastre cu privire la natura lui Hristos vor fi determinate de răspunsul pe care îl dăm la această întrebare simplă.

A spune că toţi bebeluşii au nevoie de un Mântuitor a devenit unul dintre clişeele cele mai derutante în gândirea actuală cu privire la neprihănirea prin credinţă. Da, un bebeluş are nevoie de un Mântuitor, o planetă suferindă are nevoie de un Mântuitor, un orb sau un olog au nevoie de un Mântuitor, dar nu în sensul iertării personale pentru un păcat sau o vină personală. Încă odată, noi confundăm efectele păcatului cu păcatul în sine.

Iacov 4,17 ne spune că „cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat”. Textele cele mai clare care descriu păcatul nu spun nimic despre faptul că natura căzută este o stare inevitabilă şi continuă a păcatului. A spune că păcatul este constituit de natura noastră însemnă a spune că noi păcătuim chiar şi când alegem să nu păcătuim. Oare este posibil ca această înţelegere a păcatului ca fiind ceva inevitabil şi continuu a amorţit într-o mare măsură sensibilitatea noastră faţă de adevăratul păcat (călcarea Legii lui Dumnezeu), aşa încât acum am ajuns să acceptăm nelegiuirile specifice ca fiind pur şi simplu expresii ale păcatului mai mare de a avea o natură căzută? Cu alte cuvinte, am ajuns să acceptăm păcătuirea ca fiind o parte normală a vieţii şi chiar a vieţii creştine. Am început chiar să începem să numim natura căzută PĂCAT şi faptele păcatului „păcate”.

Isaia 59,2 ne spune că „nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru”. Păcatul este acela care ne desparte de Dumnezeu, care rupe relaţia noastră cu El, şi nu invers. Da, păcatul este într-adevăr o stare, dar acesta urmează deciziei de a păcătui împotriva lui Dumnezeu şi continuă atâta vreme cât inima rămâne nepocăită.

Cei care doresc să dovedească faptul că natura căzută este păcat în sine, şi nu efectul păcatului, pur şi simplu nu şi-au dovedit poziţia. A fi născut în această lume înseamnă că suntem supuşi foamei şi setei, oboselii şi durerii, suferinţei şi morţii. Înseamnă că planeta pe care trăim ar putea încerca să ne distrugă. Înseamnă a fi născuţi din părinţi păcătoşi, a primi o natură păcătoasă şi a trăi într-un mediu păcătos. Totuşi, nu înseamnă a fi născut vinovat de păcat, sau condamnat. Deşi primim toate efectele păcatului, inclusiv o natură căzută, noi nu suntem automat vinovaţi de păcat.

Concluzia că un om este păcătos prin natura lui nu vine din Biblie sau din adventism. Rădăcinile ei ajung până la Augustin, în Biserica Romano-Catolică şi au fost transmise în curentul principal al protestantismului prin scrierile lui Luther şi Calvin. În zilele noastre, protestanţii evanghelici susţin această concepţie cu privire la păcat şi au fost destul de dornici să vadă cum această concepţie ajunge o parte a adventismului. Concepţia evanghelică despre păcat este acceptată la nivelele cele mai înalte ale teologiei adventiste din zilele noastre. Unii se întreabă: Când ne vom întoarce la botezul copiilor, care este singura soluţie logică pentru faptul de a fi născut cu nevoia de un Mântuitor?

Poziţia evanghelică în legătură cu păcatul face imposibilă acceptarea poziţiei adventiste îndelung susţinute care spune că Hristos a luat chiar natura noastră păcătoasă, triumfând asupra păcatului în acea natură periculoasă. Din cauza poziţiei evanghelice în legătură cu păcatul, ni se spune că Hristos nu ar fi putut să fie Înlocuitorul nostru, dacă ar fi luat cu adevărat natura noastră căzută la naştere, iar noi suntem acum obligaţi să concepem nişte modalităţi destul de complicate pentru a-I îngădui lui Hristos să împărtăşească ereditatea omenească, în timp ce este scutit de anumite trăsături ereditare.

Ar fi bine să observăm un punct cu privire la faptul de a fi născut „în păcat”. Spirit of Prophecy, vol.1. p.60: Set a fost „născut în păcat”. Când Ellen White a dezvoltat mai amplu această idee în Patriarhi şi profeţi, p.80, a zis că Set „a moştenit natura căzută”. Acest pasaj paralel arată ce a vrut Ellen White să spună prin expresia a fi „născut în păcat”.

A patra problemă ar putea fi motivaţia principală pentru toate punctele evidenţiate în anii recenţi cu privire la natura necăzută sau parţial căzută a lui Hristos. În editorialul publicaţiei Ministry, la începutul revistei, se află următoarele gânduri: „Sufletul pereche al problemei ‘naturii lui Hristos’… este, desigur, întrebarea cu privire la rolul neprihănirii desăvârşite împărtăşite de Hristos şi realizată în inima şi comportamentul credinciosului creştin, prin credinţă…. Aceste subiecte deosebite… sunt foarte puternice în mintea şi inima adventistă, atunci când sunt asociate cu încheierea ‘timpului de probă’, judecata finală şi a doua venire a lui Hristos” (august, 2003, p.4).

În acest articol, am citat anterior afirmaţii care spun că neprihănirea desăvârşită este imposibilă, din cauza naturii noastre păcătoase şi că harul mântuitor trebuie să fie disponibil până când Isus vine, deoarece noi nu vom fi niciodată fără păcat. Woodrow Whidden spune în felul următor: „Vor deveni natura şi realizările noastre vreodată aşa de neprihănite în această parte a universului (chiar şi după încheierea timpului de probă), încât vom înceta să mai avem nevoie de meritele lui Hristos, care ne îndreptăţesc continuu? O tratăm noi într-adevăr cu seriozitate pe Ellen White, când ea spune că ‘deficienţele inevitabile ale credincioşilor’ sunt completate prin neprihănirea lui Hristos ‘atribuită’ şi că ‘Isus îi iubeşte pe copiii Săi, chiar dacă greşesc’?… Nu este desăvârşirea în principal o atitudine, mai degrabă decât o performanţă?” (Ministry, octombrie, 1993).

Oare nu ar putea fi relevant aici să privim din nou 1 Petru 2,21.22? „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug”.

Ellen White prezintă cu claritate aceeaşi temă: „Dacă nu a avut natura omului, El nu a putut fi exemplul nostru. Dacă nu a fost părtaş al naturii noastre, El nu a putut fi ispitit aşa cum a fost ispitit omul. Dacă nu I-a fost cu putinţă să cedeze ispitei, El nu a putut să fie ajutorul nostru…. Ispitirea şi biruinţa Sa ne spun că omenirea trebuie să copieze Modelul” (Review and Herald, 18 februarie, 1890).

Prin acceptarea doctrinei evanghelice, şi anume că ispăşirea a fost încheiată la cruce şi că Isus S-a născut cu natura fără păcat a lui Adam dinainte de Cădere, majoritatea amvoanelor bisericii noastre nu ne mai spun că Isus este Exemplul nostru în biruirea tuturor ispitelor şi păcatelor. Prin urmare, mesajul sanctuarului nu mai este relevant, iar mesajul de avertizare al celor trei solii îngereşti din Apocalipsa 14 nu mai este relevant pentru Planul de Mântuire al lui Dumnezeu. Aşadar, putem fi mântuiţi în păcatele noastre, dezvoltarea caracterului nu mai este necesară, poruncile lui Dumnezeu nu pot fi respectate în mod desăvârşit prin puterea Duhului Sfânt, Spiritul Profetic este considerat o antichitate nerelevantă din secolul al nouăsprezecelea, iar Sabatul zilei a şaptea nu mai este respectat în conformitate cu Isaia 58,13.

Într-unul dintre editorialele lui, William Johnson a împărtăşit o poveste impresionantă. „Dr. Paul Brand, care a îndeplinit o lucrare de pionierat în chirurgia reparatorie pentru leproşi, vorbeşte despre o epidemie de pojar din Vellore, în sudul Indiei, unde locuia pe vremea aceea familia Brand. Familia Brand avea o copilă, Estelle, şi din cauza vârstei ei, era foarte expusă la riscul îmbolnăvirii. Pediatrul a explicat că serul unui convalescent – serul luat de la o persoană care contractase pojarul şi îl învinsese – ar putea să o protejeze pe micuţă. În Vellore s-a răspândit vestea că familia Brand avea nevoie de ‘sângele unui învingător’. ‘Nu era de niciun folos să fie găsit cineva care învinsese varicela, sau avusese un picior rupt care s-a vindecat. Astfel de oameni, deşi sănătoşi, nu puteau oferi ajutorul special de care aveam nevoie pentru a învinge pojarul. Aveam nevoie de cineva care suferise de pojar şi învinsese boala aceea’, scrie Brand în cartea lui, In His Image. Familia Brand a găsit o astfel de persoană, a luat puţin din sângele ei şi a injectat-o pe fiica lor cu serul convalescentului. Înarmată cu anticorpi ‘împrumutaţi’, fiica lor a luptat contra bolii invadatoare. Serul injectat i-a dat trupului ei timp să confecţioneze proprii anticorpi. Estelle a învins pojarul – nu prin puterea propriului trup, ci ca rezultat al unei bătălii care avusese loc anterior în trupul altcuiva” (Adventist Review, 13 aprilie, 1989).

Eu nu cred că am văzut vreodată o ilustraţie mai bună a motivului pentru care Isus a trebuit să vină în natura noastră căzută. Pentru că El a experimentat natura căzută şi a învins-o, noi putem să împrumutăm anticorpii Săi şi să învingem natura noastră căzută. Iar această ilustraţie vine de la un editor care crede că Hristos a avut o natură necăzută!!

Să privim pe scurt la câteva dintre dovezile inspirate care arată că exemplul lui Hristos dovedeşte că generaţia finală va trăi realmente o viaţă fără păcat, contrar lucrurilor pe care ni le spun „experţii” noştri.

„El a venit cu o astfel de ereditate pentru a împărtăşi necazurile şi ispitele noastre şi pentru a ne da exemplul unei vieţi fără păcat” (Hristos Lumina lumii, p.49).

„El L-a trimis pe Fiul Său în lumea aceasta pentru a purta pedeapsa păcatului şi pentru a-i arăta omului cum să trăiască o viaţă fără păcat” (Reflecting Christ, p.37).

„El a venit în lumea aceasta şi a trăit o viaţă fără păcat, pentru ca prin puterea Sa oamenii să poată, de asemenea, să trăiască o viaţă fără păcat” (Review and Herald, 1 aprilie, 1902).

„Toţi cei care ascultă poruncile lui Dumnezeu prin credinţă vor atinge starea de neprihănire în care a trăit Adam înainte de nelegiuirea lui” (Signs of the Times, 23 iulie, 1902).

„Hristos ne-a lăsat un exemplu desăvârşit, fără păcat. Urmaşii Săi trebuie să meargă pe urmele Sale” (Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p.294).

„Viaţa lui Hristos este o revelaţie cu privire la ce ar putea să devină fiinţele omeneşti prin unirea şi părtăşia cu natura divină” (Manuscript Releases, vol.18, p.331).

„Mântuitorul a luat asupra Sa nedesăvârşirile naturii omeneşti şi a trăit o viaţă fără păcat, pentru ca oamenii să nu se mai teamă că, din cauza slăbiciunii naturii omeneşti, nu pot să biruiască…. Viaţa Sa declară că natura umană, combinată cu natura divină, nu săvârşeşte păcat” (Divina vindecare, p.180).

„Dumnezeu a făcut pentru noi lucrul cel mai bun pe care a putut să-l facă, atunci când a trimis din cer o Făptură fără păcat pentru a-i arăta acestei lumi a păcatului cum trebuie să fie caracterul acelora care sunt mântuiţi – curat, sfânt şi neîntinat” (Manuscript Releases, vol.9, p.125).

„Hristos a venit pe pământ… pentru a arăta în lupta cu Satana că omul, aşa cum l-a creat Dumnezeu, aflat în legătură cu Tatăl şi Fiul, poate să respecte fiecare cerinţă divină” (Signs of the Times, 9 iunie, 1898).

„Luând natura noastră căzută, El a arătat ce poate să devină aceasta” (Selected Messages, vol.3, p.134).

„Fraţi şi surori, avem nevoie de reforma pe care trebuie să o aibă toţi cei răscumpăraţi, prin curăţirea minţii şi inimii de orice pată a păcatului” (Sfaturi pentru sănătate, p.633).

„Noi suntem curăţiţi de toate păcatele, de toate defectele de caracter. Nu mai trebuie să păstrăm nicio înclinaţie păcătoasă” (Review and Herald, 24 aprilie, 1900).

„Fiecare înclinaţie ereditară şi cultivată spre păcat trebuie să fie văzută, învinsă şi curăţită” (Signs of the Times, 18 iulie, 1895).

„Ei vor urî păcatul şi nelegiuirea, întocmai cum Hristos a urât păcatul” (Credinţa şi faptele, p.115).

„Când Îl vom cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum avem privilegiul să Îl cunoaştem, viaţa noastră va fi o viaţă de continuă ascultare. Printr-o înţelegere a caracterului lui Hristos, prin comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va deveni respingător pentru noi” (Hristos Lumina lumii, p.668).

„Ei vor urî păcatul cu o ură desăvârşită” (Elementele fundamentale ale educaţiei creştine, p.291).

Subiectul naturii umane a lui Hristos nu va dispărea prea curând, deoarece întregul Plan de Mântuire este în joc. Evrei 2,14.15 ne spune că „prin moarte”, Isus urma „să nimicească pe cel ce are puterea morţii” „şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor”. Versetul 17 ne spune că singura modalitate prin care Hristos putea să facă lucrul acesta era „să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile”, nu în unele lucruri, ci „în toate lucrurile”. Inspiraţia ne spune mai departe că „marea lucrare a răscumpărării putea fi îndeplinită, numai dacă Răscumpărătorul lua locul lui Adam cel căzut” (Review and Herald, 24 februarie, 1874). Aceasta nu putea fi adusă la îndeplinire, dacă Hristos ar fi luat locul lui Adam cel necăzut, sau dacă ar fi luat un loc al nimănui (parţial asemenea lui Adam şi parţial asemenea nouă). Pentru a fi Înlocuitorul nostru fără păcat, El a trebuit să biruiască slăbiciunile naturii noastre căzute. Ceea ce devenise o putere irezistibilă pentru om trebuia să fie făcut de Hristos o putere învinsă.

Chiar dacă această declaraţie din SDA Bible Commentary nu este inspirată, ea ne arată o înţelegere profundă a actului răscumpărător al lui Hristos. „Hristos a înfruntat, a biruit şi a condamnat păcatul în sfera în care acesta îşi exercitase stăpânirea şi supremaţia. Trupul, scena triumfurilor anterioare ale păcatului, a ajuns acum scena înfrângerii şi alungării acestuia” (vol.6, p.562).

Problema întrupării a fost: Putea Dumnezeu să biruiască într-adevăr păcatul în fortăreaţa cea din urmă a lui Satana, inima căzută a omului? Dacă slăbiciunile şi dorinţele omeneşti puteau fi supuse Legii lui Dumnezeu, atunci Satana avea să piardă cea mai mare bătălie a lui, iar marea luptă urma să fie cu adevărat câştigată. Dar dacă Dumnezeu L-ar fi scutit pe Fiul Său de unele înclinaţii omeneşti, atunci ar mai fi fost marea luptă cu ceva mai aproape de încheierea ei, decât atunci când Satana a fost alungat din cer?

Când Isus a biruit pe cruce, o voce tare s-a auzit în cer proclamând: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos” (Apocalipsa 12,10). Dorim noi cu adevărat să-L lipsim pe Isus de marea Sa biruinţă sub pretenţia că Îl facem să fie „Înlocuitorul nostru fără păcat”? Vom continua noi să negăm mântuirea deplină pe care El a îndeplinit-o nu numai cu privire la faptele păcatului, ci şi cu privire la natura omenească slabă, căzută şi păcătoasă în care Satana a crezut că a stăpânit cu supremaţie încă de la căderea lui Adam? Să-I îngăduim lui Hristos să fie atât Înlocuitorul nostru fără păcat, cât şi Exemplul nostru sfânt. Numai Hristos cel real, care oferă o ispăşire reală, poate să-Şi conducă biserica până la biruinţa finală.

Norman Gulley crede că Domnul Isus a luat asupra Sa, atât o natură căzută, cât şi una necăzută. „În fiinţa Sa a existat o natură degradată, asemenea naturii noastre, dar şi o natură nedegradată, diferită de natura noastră” (AR, 26 aprilie, 1990). Dar legile obişnuite ale eredităţii, nu permit moştenirea unei naturi „degradate” lipsite de caracteristici „degradate”. De aceea, Gulley oferă cale de rezolvare a acestei situaţii contradictorii. El nu favorizează soluţia oferită de Catolicism, cunoscută ca imaculata concepţie. „În locul imaculatei concepţii, există o concepţie miraculoasă prevăzută de către Scriptură” (AR. 25 ianuarie, 1990). Cu alte cuvinte, deficienţele genetice ale Mariei au fost modificate de către Duhul Sfânt, astfel încât să-I poată transmite Domnului Hristos o ereditate unică, total diferită de ereditatea pe care o moştenim noi. Explicaţia pare rezonabilă pentru această dificilă problemă. Dar suntem nevoiţi să punem o întrebare: Se află explicaţia aceasta în armonie cu inspiraţia? În Romani 1:3, apostolul Pavel spune: „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul”. Răspunsul lui Gulley este că Domnul Hristos a fost doar parţial şi nu complet născut din sămânţa lui David. Cea mai clară declaraţie a Spiritului Profeţiei cu privire la acest subiect se află în DA 49. „Asemenea oricărui copil al lui Adam, El a acceptat rezultatele lucrării marii legi a eredităţii. În ce anume au constat aceste rezultate este arătat în istoria strămoşilor Lui pământeşti. El s-a născut cu această natură ereditară”. Există aici, cel puţin o aluzie, care să susţină faptul că natura moştenită de către Domnului Isus a fost doar asemănătoare, şi nu identică naturii celorlalţi oameni? Ellen White declară, în mod evident, tocmai opusul acestei idei, spunând că ereditatea Domnului Hristos a fost exact aceeaşi cu a strămoşilor Săi. Unul dintre strămoşii Domnului Hristos a fost Set, iar despre Set, Ellen White spune: „Asemenea lui Cain, Set a moştenit natura căzută a părinţilor săi” (PP 80). Oricare ar fi ereditatea moştenită de Set, Domnul Isus a primit-o prin intermediul aceleiaşi legi naturale. Aceasta este singura concluzie posibilă la care se poate ajunge din pasajele de mai sus, iar unicul motiv pentru care declaraţiile prezentate nu sunt acceptate la adevărata valoare, constă în ideile preconcepute despre natura păcatului. În cartea sa, The Humanity of the Saviour, Harry Johnson se exprimă în maniera cea mai simplă şi precisă. „Nu există nici o dovadă care să sugereze că lanţul eredităţii dintre Maria şi Isus ar fi fost rupt” (London: The Epworth Press. 1962, p. 44). Aici este un aspect crucial. Gulley afirmă că lanţul eredităţii a fost rupt parţial. Unde se află dovada acestui fapt, cu excepţia speculaţiei teologice? Unul dintre scopurile dezvoltării doctrinei imaculatei concepţii în Biserica Catolică, a fost acela de a-L proteja pe Domnul Isus de orice urmă a păcatului. Dacă Maria nu a avut o natură căzută, atunci, cu siguranţă, Domnul Isus nu a putut moşteni de la ea o natură căzută. În prezent, protestanţii resping doctrina imaculatei concepţii, pe baza faptul că nu se află în Scriptură, ci se întemeiază pe speculaţiile teologice privitoare la natura păcatului. Dar protestanţii sunt nevoiţi să rezolve aceeaşi problemă ca şi catolicii. Deoarece împărtăşesc ideea că natura căzută înseamnă păcat, protestanţii, de asemenea, trebuie să-L protejeze pe Domnul Hristos de orice urmă a păcatului. Ei realizează această protecţie teoretică, în maniera sugerată de Gulley şi anume, afirmând că natura căzută a Mariei, a fost transmisă doar parţial lui Isus. În pântecele Mariei a avut loc un miracol special, astfel încât, Domnului Isus să nu-I fie transmisă de la Maria, nici o tendinţă sau impuls moştenit spre păcat. Gulley denumeşte această lucrare: „miraculoasa concepţie”. Însă adevărata problemă este următoarea: Vom accepta noi declaraţiile simple şi directe ale inspiraţiei, sau raţionamentele teologice pe care tocmai le-am enunţat? Ca biserică, noi declarăm că respingem doctrina imaculatei concepţii, dar, când ajungem în punctul cel mai critic, apelăm tocmai la explicaţiile acestei doctrine cu privire la naşterea lui Isus. Noi respingem ideea că Maria a fost fără păcat şi respingem învăţătura că Maria nu i-a transmis nimic Domnului Isus, din punct de vedere ereditar, dar în acelaşi timp, când ajungem la subiectul dorinţelor şi tendinţelor păcătoase, acceptăm fără reţineri varianta unei fragmentări parţiale a lanţului ereditar. Aceasta este pur şi simplu o versiune modificată şi ceva mai subtilă a doctrinei imaculatei concepţii. Oare suntem noi cu adevărat siguri că ne aflăm în afara Bisericii Romei? „Miraculoasa concepţie” susţinută de Gulley constituie, de fapt, o progenitură venită direct pe linia teologică a imaculatei concepţii. Raţionamentul prezentat de Gulley aici, conduce la o idee foarte ciudată, prezentată doar cu câteva propoziţii după aceea. „El trebuia să fie una cu noi în natură, dar nu una cu noi în păcat” (AR, 25 ianuarie, 1990). Aceasta înseamnă că Domnul Hristos trebuia să fie una cu noi în natură, dar nu una cu noi în natură şi fapte. Este un raţionament ciudat, nu-i aşa?

Gulley susţine că, în Domnul Isus, nu exista nimic păcătos, care să răspundă ispitelor lui Satana. El spune că singura ispită la care era supus Domnul Isus a fost aceea de a-Şi folosi pasiunile şi imboldurile Sale nepăcătoase, într-o manieră incorectă. „Sursele inspirate nu vorbesc nici unde despre faptul că Satana a făcut apel la anumite înclinaţii căzute, pe care le-ar fi avut Domnul Isus, deoarece El a fost fără păcat, prin natură” (AR, 1 februarie, 1990). Să privim câteva surse inspirate. „Biruinţa câştigată a fost prevăzută, nu numai pentru a constitui un exemplu pentru cei care au căzut sub influenţa puterii apetitului, ci şi pentru a-L califica pe Răscumpărător pentru lucrarea Sa specială de a atinge cele mai mari adâncimi ale nenorocirii omeneşti. Experimentând în propria Sa Fiinţă puterea ispitelor Satanei şi a suferinţelor şi infirmităţilor omeneşti, El putea şti cum să-i aline pe cei care trebuie să depună eforturi pentru a se ajuta singuri” (RH, 18 martie, 1875). Deci, în ce a constat puterea ispitelor Satanei? Inspiraţia ne spune că „cele mai puternice ispite pe care le suferim (El şi noi) vor veni din interior, deoarece El a trebuit să lupte împotriva înclinaţiilor inimii fireşti” (Christ Tempted As We Are, p. 11). Dacă cele mai puternice ispite la care suntem supuşi, vin din bătălia noastră împotriva înclinaţiilor inimii fireşti şi dacă Domnul Hristos a experimentat în propria Sa Fiinţă puterea ispitelor Satanei, atunci, este evident că acele înclinaţii existau şi în Domnul Hristos. Dacă noi ar fi trebuit să suportăm ispite pe care Domnul Isus nu le-a suportat, atunci, pe temeiul acestui aspect, Satana ar putea dovedi că puterea lui Dumnezeu este insuficientă pentru noi. . . . El a îndurat fiecare încercare la care suntem supuşi noi” (DA 24). În mod clar, noi suportăm încercări, zi de zi, din leagăn şi până la mormânt, iar dacă Domnul Isus ar fi fost scutit de aceste încercări interioare zilnice, Satana ar putea susţine insuficienţa puterii lui Dumnezeu din acest punct de vedere. Pornind de la presupoziţiilor sale cu privire la natura păcatului, Gulley a formulat o teorie foarte interesantă cu privire la ispitele suferite de către Domnul Isus. „Deoarece natura Lui umană a fost fără păcat, Domnul Isus nu a putut experimenta presiunile păcătoase lăuntrice pe care le suferă oamenii căzuţi. Dar, în calitate de exemplu al nostru, a fost necesar ca El să experimenteze un echivalent al intensităţii ispitei, rămânând în acelaşi timp o fiinţă umană fără păcat. . . . Pe măsură ce se scurgeau cele 40 de zile de suferinţă, foamea Lui teribilă a ajuns echivalentă cu cele mai rele porniri păcătoase pe care le-a simţit vreodată un om. . . . În timpul celor aproape şase săptămâni de post, natura Sa umană a devenit atât de slăbită şi de epuizată, încât dorinţa Lui pasionată de a mânca a devenit egală cu pasiunile păcătoase ale oamenilor” (AR, 1 februarie, 1990). Această teorie, care spune că natura fără păcat a Domnului Isus a fost susţinută în mod supranatural în timpul celor patruzeci de zile de post, astfel că pasiunile Sale nepăcătoase s-au intensificat într-o asemenea măsură, încât au devenit atât de puternice ca ale celui mai rău păcătos, este doar – o teorie lipsită de orice susţinere din partea vreunei dovezi din Biblie sau Spiritul Profeţiei. Calea de a răspunde la o asemenea teorie este destul de dificil de găsit, deoarece este atât de lipsită susţinere inspirată, încât aparţine doar domeniului speculaţiilor şi al presupunerilor. A sugera că o foame teribilă poate ajunge atât de intensă, încât să fie în vreun fel, echivalentă cu tendinţele noastre spre egoism, mândrie, gelozie, furie, disperare şi altele; şi a presupune că biruinţa Domnului Hristos asupra foamei, ne învaţă cum să tratăm înclinaţiile noastre păcătoase, atinge cu siguranţă limita inventivităţii în fabricarea unei teorii concepute cu scopul de a păstra o presupoziţie îndrăgită, dar nesusţinută de nici o dovadă. Dacă privim şi dintr-un alt punct de vedere evidenţa erorii este chiar mai convingătoare. În loc ca apetitul fără păcat al Domnului Isus să fie intensificat pentru a se asemăna poftei noastre păcătose; atât în timpul postului, cât şi în permanenţă după aceea, Domnul Hristos Şi-a supus propriul apetit păcătos, sub controlul absolut al Duhului Sfânt, arătând că, asemenea Lui, omul căzut poate câştiga biruinţa deplină. În notele de subsol, Norman Gulley face referire la Steve Wallace, căruia îi acordă creditul pentru dezvoltarea acestei „viziuni” asupra ispitirii lui Hristos. Ar trebui subliniat aici că punctele de vedere exprimate de către Gulley şi Wallace cu privire la natura păcatului şi la natura lui Hristos sunt remarcabil de asemănătoare, atât de asemănătoare, încât nu există nici o deosebire semnificativă în ideile lor.

Gulley crede că asemănarea Domnului Isus cu omul, pe care Romani 8:3 o descrie spunând că El S-a născut cu o fire „asemănătoare cu a păcatului” (asemănătore firii păcătoase – n.tr.), ar trebui comparată cu făurirea şarpelui de aramă pe care Moise l-a înălţat în pustie. „Întocmai precum şarpele de aramă semăna doar cu un şarpe adevărat, tot astfel Isus cel fără de păcat a preluat doar o natură ‚asemănătoare cu a păcatului’” (AR, 8 februarie, 1990). Este destul de important faptul că, exact acelaşi cuvânt, în aceeaşi formă originală din greacă, este folosit şi în Filipeni 2:7, în expresia „asemenea oamenilor”. Oare intenţiona Gulley să spună că Domnul Isus avea doar înfăţişarea unui om, dar nu era o fiinţă umană reală? În loc de a apela la un autor biblic total diferit şi la un context diferit pentru a explica acest termen, pare mult mai logic şi mai corect din punct de vedere contextual, să interpretăm Romani 8:3 cu ajutorul expresiei paralele din Filipeni 2:7. „Asemănător” este pur şi simplu opusul cuvântului „diferit”, indiferent cât de mult urmărim să ajungem la acest înţeles, prin intermediul presupoziţiilor noastre.

Raţionamentele teologice ating punctul sensibil, în momentul în care sunt aplicate în mod practic în experienţa personală. Poate un creştin născut din nou, în a cărui inimă locuieşte Domnul Hristos, să asculte în mod desăvârşit de legea lui Dumnezeu? Poate un creştin îndreptăţit şi sfinţit prin credinţă, să trăiască o viaţă fără păcat? Răspunsul lui Gulley la aceste întrebări este clar: Nu înainte de proslăvire. „Legea pretinde, atât o natură fără păcat, cât şi o viaţă fără păcat” (AR, 8 februarie, 1990). Deoarece nu putem avea niciodată o natură fără păcat, rezultă că nu putem asculta legea în mod desăvârşit. „În mod evident, omul continuă să fie corupt, în ciuda vieţii şi a morţii Domnului Hristos” (AR, 15 februarie, 1990). Observaţi că omul este corupt deoarece are o natură coruptă. În ciuda biruinţei asupra ispitei, a oglindirii chipului lui Hristos şi a dispoziţiei de a muri, mai degrabă decât să comită o faptă greşită, omul are nevoie de „mijlocirea substitutivă”, până la cea de a doua venire. „Creştinii nu vor asculta niciodată aşa cum a făcut-o Adam cel desăvârşit. . . . Chiar şi cele mai bune fapte de ascultare şi închinarea noastră sunt pătate de corupţia păcatului. . . . Datorită naturii fireşti care afectează chiar şi cele mai bune fapte ale noastre” (AR, 15 februarie, 1990). Gulley crede că, dacă Domnul Hristos ar fi avut o natură păcătoasă, nu ar fi putut asculta legea în mod desăvârşit. Singura cale de a avea un caracter desăvârşit, pentru a păzi o lege desăvârşită, a fost aceea de a prelua o natură liberă de orice păcat. Prin urmare, ascultarea desăvârşită este strâns legată de natura desăvârşită. Nici un om cu o natură păcătoasă, nu poate asculta legea în mod desăvârşit şi nici nu poate fi lipsit de păcat. Oare aceasta este neprihănirea prin credinţă adventistă de ziua a şaptea? Să verificăm câteva cuvinte ale inspiraţiei. „Trebuie să aşezăm voinţa noastră de partea voinţei lui Dumnezeu şi să hotărâm în mod ferm ca, prin harul Său, să fim liberi de păcat” (RH, 1 august, 1893). „Tuturor celor care se predau pe deplin lui Dumnezeu, li se oferă privilegiul de a trăi fără păcat” (RH, 27 septembrie, 1906). Vă rog să reţineţi că toate aceste declaraţii îi descriu pe cei care nu au nici o altă şansă, decât aceea de a trăi până la cea de a doua venire, într-o natură păcătoasă. „El a dovedit că este posibil ca omul să asculte legea în mod desăvârşit” (FLB 114). „Hristos a luat asupra Sa natura umană . . . ca să le poată dovedi bărbaţilor şi femeilor că pot trăi fără păcat” (UL 303). „Hristos a venit pe acest pământ şi a trăit o viaţă de ascultare desăvârşită, pentru ca bărbaţii şi femeile să poată trăi, de asemenea, prin harul Său, o viaţă de ascultare desăvârşită” (RH, 15 martie, 1906). „Hristos a murit pentru a face posibil ca voi să încetaţi să păcătuiţi” (RH, 28 august, 1894). „Cei care sunt cu adevărat sfinţiţi prin cunoaşterea lui Dumnezeu vor aduce o ascultare desăvârşită de cerinţele lui Dumnezeu” (RH, martie, 1L4, 1895). Inspiraţia ne învaţă în mod clar, că oamenii căzuţi pot asculta legea în mod desăvârşit. Nu există nici o aluzie cu privire la necesitatea unei naturi fără păcat, înainte de a fi posibilă o ascultare desăvârşită. Norman Gulley pune un mare accent pe declaraţia Ellenei White că „serviciile noastre religioase” sunt atât de întinate de „uneltele corupte ale umanităţii” încât nu pot avea nici o valoare înaintea lui Dumnezeu „dacă nu sunt curăţite prin sânge” (6BC 1078). Dar nu este posibil ca, presupunerea că unealta coruptă înseamnă natura noastră căzută, să nu fie validă? Ellen White spune că „Domnul Hristos a luat natura noastră, căzută, dar nu coruptă, şi nu putea fi coruptă, decât dacă ar fi acceptat cuvintele Satanei, în locul cuvintelor lui Dumnezeu” (Ms. 57, 1890; Ms. Release 1211). În lumina acestei descrieri, nu cumva corupţia morală este legată de neascultare şi nu de moştenirea ereditară? Cu alte cuvinte, ceea ce corupe uneltele căzute este o neascultare deliberată. Ellen White spune că adevăratul creştin „este fără orice urmă de vinovăţie asupra conştiinţei şi fără nici o urmă de imoralitate în suflet” (7BC 909). Chiar dacă trebuie să trăim în mod constant supuşi limitelor naturii căzute, putem fi liberi de orice urmă a corupţiei. Dacă uneltele corupte ale naturii noastre umane, se referă la posibilităţile noastre corupte şi nu la natura noastră căzută, atunci declaraţia ei are o logică perfectă. Vă rog citiţi din nou declaraţiile lui Gulley de la începutul acestei secţiuni şi să le comparaţi atent cu declaraţiile inspirate. Discrepanţa este atât de evidentă, încât orice comentariu în plus ar fi inutil.

Evrei 2:14, 15 ne spune că Domnul Isus avea „să-l nimicească pe cel ce are puterea morţii”, prin moarte, şi „să-i izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor”. Versetul 17 ne spune că singura cale prin care Domnul Hristos putea face aceasta era „să se asemenea fraţilor Săi”, nu în anumite privinţe, ci „în toate lucrurile”. În continuare, inspiraţia declară: „Marea lucrare a răscumpărării putea fi realizată, numai dacă Răscumpărătorul lua locul lui Adam cel căzut” (RH, 24 februarie, 1874). Domnul Hristos nu putea realiza această lucrare, dacă lua locul lui Adam cel necăzut, sau dacă lua locul unei fiinţe inexistente (parţial asemenea lui Adam şi parţial asemenea nouă). Pentru a fi Înlocuitorul nostru fără păcat, El a trebuit să învingă înclinaţiile naturii noastre căzute. Ceea ce devenise o forţă ne neînvins pentru om, trebuia transformat de către Domnul Hristos într-o putere învinsă. Chiar dacă această declaraţie din Comentariul Biblic AZŞ nu este inspirată, ea demonstrează o profundă înţelegere a actului răscumpărător al Domnului Hristos. „Domnul Hristos s-a confruntat cu păcatul, l-a învins şi l-a condamnat păcatul în sfera în care acesta îşi exercitase mai înainte domnia şi stăpânirea. Trupul, terenul victoriilor trecute ale păcatului, a devenit acum terenul înfrângerii şi alungării lui” (Vol. 6, p. 562). Problema centrală a subiectului întrupării este aceasta: A reuşit Dumnezeu să învingă păcatul în mod real, în cea mai puternică dintre fortăreţele Satanei, inima omenească decăzută? Dacă slăbiciunea omenească, înclinaţiile şi dorinţele ei ar fi putut fi supuse legii lui Dumnezeu, atunci Satana ar fi pierdut cea mai mare bătălie, iar deznodământul marii lupte ar fi fost hotărât cu adevărat. Dar dacă Dumnezeu L-ar fi scutit pe Fiul Său de unele dintre înclinaţiile omeneşti, cum ar fi putut fi marea luptă mai aproape de încheierea ei, decât atunci când Satana a fost alungat din cer? Când Domnul Isus a învins, în cer s-a auzit un glas tare care striga: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri a fost aruncat jos” (Apocalipsa 12:10). Dorim cu adevărat să-L lipsim pe Domnul Hristos de marea victorie câştigată, datorită pretenţiei de a-L face „Înlocuitorul nostru fără păcat”? Vom continua noi să negăm biruinţa desăvârşită pe care El a câştigat-o, nu numai asupra faptelor păcătoase, ci şi asupra naturii noastre umane căzute, slabe şi păcătoase, în care Satana a crezut că stăpâneşte pe deplin, după căderea lui Adam? Să-I îngăduim lui Hristos să fie cu adevărat Înlocuitorul nostru fără păcat şi Exemplul nostru desăvârşit. Să fim foarte atenţi, ca să păstrăm butucul credinţei noastre într-un centru echilibrat. Deoarece, altfel, vom fi în pericolul de a pierde întregul adevăr pe care în apără Adventismul. Numai adevăratul Hristos, care ne oferă o ispăşire adevărată, poate duce biserica Sa până la biruinţa finală.

Content goes herePunctul central al atacului lui Satana asupra dreptului lui Dumnezeu de a guverna universul a fost, încă de la început, legea lui Dumnezeu. Dacă s-ar putea dovedi că legea lui Dumnezeu este greşită, atunci ar fi clar că sistemul de guvernare a fost bazat pe o temelie greşită, şi aceasta ar fi cea mai convingătoare dovadă a faptului că, însuşi caracterul lui Dumnezeu este greşit. (Pentru o mai profundă înţelegere a acestui subiect, aş sugera studierea capitolului intitulat „S-a sfârşit” din Hristos lumina Lumii).

Când Domnul Isus a venit pe pământ, cea mai importantă misiune a Sa a fost aceea de a dezvălui caracterul lui Dumnezeu atât pentru fiinţele căzute, cât pentru cele necăzute, astfel încât Dumnezeu să poată fi pe deplin îndreptăţit în faţa acuzaţiilor aduse de către Satana. Când iudeii au pus la îndoială misiunea lui Domnului Isus, El a răspuns, „Cel ce M-a trimis este adevărat; şi Eu, ce am auzit de la El, aceea spun lumii” (Ioan 8:26). Cu alte cuvinte, obiectul adevăratei probleme nu a fost persoana Domnului Isus, ci credibilitatea lui Dumnezeu Însuşi. Într-o altă ocazie, Domnul Isus i-a spus lui Filip: „Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine, ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 14:10).

Prin urmare, acuzaţia Satanei a fost că legea lui Dumnezeu nu poate fi respectată de către îngeri, de către fiinţele necăzute şi de către omenirea recent creată – aceasta a fost Acuzaţia A. Apoi, Satana a pretins că omenirea căzută nu va putea ţine legea lui Dumnezeu – acesta a fost Acuzaţia B. Deoarece majoritatea creştinilor par să înţeleagă mai greu Acuzaţia B, inclusiv adventiştii, ar fi bine să revedem câteva dovezi inspirate.

„Satana, îngerul căzut, a declarat că, după neascultarea lui Adam, nici un om nu va putea păzi legea lui Dumnezeu. El a pretins că va fi imposibil ca fii şi fiicele lui Adam să păzească legea lui Dumnezeu. Prin urmare, L-a acuzat chiar pe Dumnezeu, de lipsa înţelepciunii şi a iubirii. Dacă oamenii nu pot păzi legea, greşeala se află la Cel care a dat legea. În prezent, cei aflaţi sub controlul lui Satana, repetă aceste acuzaţii împotriva lui Dumnezeu, afirmând că oamenii nu pot păzi legea lui Dumnezeu. Domnul Isus S-a umilit, preluând natura umană în locul celei divine, pentru a putea deveni reprezentantul şi capul familiei omeneşti şi pentru a condamna păcatul în trup, atât prin învăţătură cât şi prin exemplu, dovedind falsitatea acuzaţiilor lui Satana” (ST. Vol. 3, 264).

Acuzaţiile Satanei puneau în mod evident la îndoială capacitatea omului de a păzi legea lui Dumnezeu. Ar trebui subliniat, de asemenea, că Domnul Isus S-a umilit de bunăvoie, coborându-se la nivelul la care se putea întâmpina în mod direct acuzaţiile Satanei, în calitate de reprezentant al familiei omeneşti, ai cărei membrii s-au născut în condiţia de păcat, cu excepţia lui Adam.

 „El a venit în lumea aceasta, pentru a fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dovedind universului că în lumea păcatului, fiinţele omeneşti pot trăi o viaţă care poate purta semnul aprobării lui Dumnezeu”. . . . Satana a declarat că fiinţele omeneşti nu pot trăi fără să păcat” (RH, vol. 5, 120). Observaţi din nou, că acuzaţia Satanei se referă la fiinţele omeneşti din lumea păcatului. O parte a misiunii Domnului Hristos a constat în „a-i dovedi universului ceresc, lui Satana şi tuturor fiilor căzuţi şi fiicelor lui Adam, că, prin harul Său, natura umană poate păzi legea lui Dumnezeu” (MLT 232). „Prin lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos, guvernământul lui Dumnezeu este îndreptăţit. Cel Atotputernic este făcut cunoscut ca Dumnezeul iubirii. Iar acuzaţiile Satanei sunt respinse” (DA 26).

 Aşadar, respingerea acuzaţiilor aduse de Satana împotriva legii şi caracterului lui Dumnezeu, a constituit un aspect crucial al lucrării răscumpărătoare a lui Hristos. A respins Domnul Hristos doar Acuzaţia A, sau a respins El, atât Acuzaţia A cât şi Acuzaţia B? Lucrarea de răscumpărare îşi atingea scopul şi caracterul lui Dumnezeu putea fi dezvăluit pe deplin, numai dacă Domnul Hristos respingea ambele acuzaţii. Numai prin respingerea ambelor acuzaţii, Domnul Hristos putea îndeplini rolul de reprezentant şi cap al familiei omeneşti, acreditat, atât din punct de vedere legal şi cât şi practic, să acţioneze ca reprezentat al omului şi să poată muri în locul tuturor oamenilor. Moartea substitutivă a lui Hristos poate fi validă în curţile universului, numai prin respingerea ambelor acuzaţii.

 Ce ar fi dovedit Domnul Hristos, dacă ar fi preluat natura necăzută a lui Adam? El ar fi dovedit că omul necăzut poate asculta legea lui Dumnezeu, dezminţind astfel Acuzaţia A. Ce ar fi dovedit Domnul Hristos, dacă ar fi preluat o natură parţial asemenea lui Adam şi parţial asemenea nouă? Ar fi dovedit că oricine este parţial asemenea lui Adam şi parţial asemenea nouă poate asculta legea lui Dumnezeu, deşi nu a existat nici un om care să fi avut o natură de felul acesta. Prin urmare, Domnul Hristos a putut respinge Acuzaţia B, numai dacă a preluat natura căzută a omului. Domnul Hristos Îşi putea îndeplini misiunea de Răscumpărător al întregului neam omenesc decăzut, numai dacă Se aşeza în rândul celor cu o natură umană căzută.  Iar universul care asistă la această lucrare, înţelege în mod clar că, dacă natura căzută poate asculta, prin har, legea lui Dumnezeu, natura necăzută poate asculta legea şi mai uşor.

 Dacă Domnul Isus ar fi evitat urâţenia naturii umane căzute, şi ar fi beneficiat de o scutire specială în privinţa unor aspecte ale naturii căzute, fiind doar parţial asemenea nouă, atunci, cine, din acest univers, a respins acuzaţiile Satanei? Cine a dovedit că „fiii căzuţi şi fiicele lui Adam” care trăiesc „în această lume a păcatului” pot, în mod real, „să păzească legea lui Dumnezeu” şi „să trăiască fără păcat”? „Toţi oamenii au păcătuit”, deci nici o fiinţă umană căzută nu a fost capabilă să respingă acuzaţiile lui Satana. Şi dacă acuzaţiile lui Satana nu au fost respinse până acum, ce drept are Domnul Hristos să reprezinte neamul omenesc? Într-o situaţie de felul acesta, adevărul cumplit ar fi, că nu suntem cu nimic mai aproape de anihilarea finală a păcatului de pe această planetă, decât a fost Adam în momentul păcatului său. Neamul omenesc ar fi condamnat să rămână fără Mântuitor.

 Cu alte cuvinte, preluarea naturii căzute de către Domnul Hristos a fost esenţială pentru misiunea de a respinge acuzaţiile Satanei şi de a fi reprezentantul neamului omenesc decăzut. În The Desire of Ages, pp. 311-312, acest aspect este exprimat într-o manieră dramatică. „Scara văzută de Iacov, cu baza sprijinindu-se pe pământ, iar vârful atingând porţile cerului şi ajungând până la tronul slavei, era Domnul Hristos. Dacă acea scară nu ar fi reuşit să atingă pământul, chiar şi numai cu o singură treaptă, noi am fi fost pierduţi. Dar, Domnul Hristos a coborât până la noi. El a preluat natura noastră şi a învins, pentru ca, prin primirea naturii Sale, să putem învinge şi noi”. Singura modalitate ca Domnul Hristos să poată fi Înlocuitorul nostru era aceea de a „atinge pământul”, şi singura modalitate ca El să poată face aceasta a fost preluarea „naturii noastre”, care, în mod clar, nu este natura lui Adam cel necăzut în păcat. Domnul Hristos putea fi Înlocuitorul nostru legitim, numai păşind pe calea primejdioasă a acceptării naturii noastre căzute pe întreaga durată a Întrupării.

Situaţia prezentată aici într-adevăr foarte simplă. Apocalipsa 14:5 descrie ultima generaţie de credincioşi, spunând: „şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci ei sunt fără pată înaintea tronului lui Dumnezeu”. Poate Dumnezeu să îndeplinească în mod real această făgăduinţă? Ce dovadă concretă avem că asemenea oameni vor exista, cu excepţia faptului că este afirmat în cuvintele acestei făgăduinţe?

Cu mulţi ani în urmă, cineva observa cu discernământ: „Cei care învaţă că Domnul Hristos a luat o natură umană superioară, trag concluzia logică că, în viaţa aceasta, restul oamenilor sunt incapabili de a respecta în mod desăvârşit legea lui Iehova”. Aceasta este o deducţie foarte simplă şi logică. Dacă Domnul Hristos a fost capabil să respecte legea în mod desăvârşit, datorită naturii sale desăvârşite, atunci, atât timp cât noi avem o natură căzută şi imperfectă, ascultarea desăvârşită constituie o imposibilitate. În acest caz, împlinirea profeţiei din Apocalipsa 14:5 se află într-un pericol real.

 Să revenim la acuzaţia respinsă de către Domnul Hristos. Dacă Domnul Hristos a respins Acuzaţia A, El a dovedit că legea poate fi păzită în mod desăvârşit, dar numai după glorificare. Însă, dacă Domnul Hristos a respins Acuzaţia B, atunci a dovedit că cei 144.000 pot păzi legea în mod desăvârşit, chiar în natura căzută.

 Dacă Domnul Hristos nu a dovedit posibilitatea ascultării desăvârşite într-o natură căzută, atunci, ascultarea desăvârşită a ultimei generaţii, rămâne doar o situaţie teoretică, deoarece nimeni nu a reuşit încă până acum. Dar, dacă Domnul Hristos a demonstrat că natura căzută poate asculta în mod desăvârşit legea lui Dumnezeu, atunci, victoria celor 144.000 este mult mai mult decât o situaţie teoretică. Ea devine o făgăduinţă întemeiată pe o dovadă reală, concretă şi faptică.

 Următoarele declaraţii dezvăluie în mod clar relaţia dintre ascultarea Domnului Hristos şi ascultarea noastră. Dumnezeu nu-i cere omului nimic imposibil . . . Domnul Hristos a păzit legea şi prin aceasta a dovedit în mod incontestabil că orice om poate să facă acelaşi lucru (RH, vol. 4, 293). Orice om care ascultă, prin credinţă, poruncile lui Dumnezeu, va reuşi să ajungă în starea fără păcat în care a trăit Adam înainte de a cădea. Domnul Hristos a preluat natura umană şi, prin viaţa Sa desăvârşită, a demonstrat falsitatea pretenţiilor aceluia care îi acuză în mod neîncetat pe cei care se străduiesc să asculte legea lui Dumnezeu (ST. vol. 4, 253). Făgăduinţa lui Dumnezeu cu privire la ascultarea desăvârşită se întemeiază pe dovezi istorice foarte solide – ascultarea lui Hristos în natura noastră – iar noi avem nevoie de împlinirea ei evidentă.

Inspiraţia, de asemenea, ne-a adresat un avertisment plin de putere: „În concluziile noastre, comitem numeroase greşeli, datorită concepţiilor greşite despre natura umană a Domnului nostru. Când atribuim naturii Sale umane, o putere pe care omul nu o poate avea în propria lui luptă cu Satana, anulăm caracterul deplin al umanităţii Sale (7BC 929). Nu faceţi nici o greşeală aici. Înaintea de cea de a doua venire, nu putem deţine însuşirile puternice ale naturii necăzute a lui Adam. Nu cumva suntem în pericolul de a anula caracterul deplin al umanităţii lui Hristos, anulând în felul acesta şi lucrarea Sa de răscumpărare pentru om?

În concluzie, subiectul naturii umane a Domnului Hristos este cât se poate de esenţial pentru biruinţa lui Hristos în marea luptă şi implicit pentru revendicarea legii lui Dumnezeu, a caracterului Său şi a ultimei respingeri a acuzaţiilor lui Satana. Natura umană a lui Hristos este cât se poate de esenţială pentru succesul demonstraţiei finale a loialităţii şi ascultării, prin harul lui Dumnezeu, în experienţa celor care vor trăi după încheierea timpului de probă. Nu putem rămâne tăcuţi, în acest timp crucial al istoriei omenirii, când adevărul frumoasei lucrări răscumpărătoare a lui Hristos este în pericolul real de a fi spulberat şi chiar pierdut într-o sinceră dar greşită încercare de a deveni mai ortodoxi, conformându-ne standardelor teologiei evanghelice. Ar fi mult mai bine să ne dedicăm cercetării înţelegerii unice a adventiştilor de ziua a şaptea, cu privire la Evanghelie, la întrupare, a marii lupte şi a subiectelor implicate în curăţirea finală a sanctuarului.

Deşi seria de articole avea ca obiect tratarea dovezilor legate de natura umană a Domnului Hristos, de fapt, acele dovezi nu constituie factorul determinant al concluziilor noastre privitoare la subiectul acesta. Adevărata problemă o constituie dovezile referitoare la natura păcatului. Oricare ar fi conceptele formulate în definirea păcatului şi a naturii sale, ele vor determina concluziile noastre cu privire la natura Domnului Hristos. Gulley a recunoscut acest aspect, afirmând că, referitor la natura Domnului Hristos, există două concepţii opuse care „izvorăsc din două modalităţi diferite de a înţelege păcatul” (AR 25 ian. 1990). Nu trebuie să subestimăm importanţa acestui subiect. Concluziile noastre privitoare la păcat influenţează, nu numai înţelegerea naturii Domnului Hristos, ci şi scopul experienţei îndreptăţirii şi a sfinţirii, şi vor stabili, de asemenea, dacă desăvârşirea caracterului şi vieţuirea fără păcat sunt sau nu posibilităţi legitime sau fantezii fanatice. Righard Taylor a înţeles acest aspect cu mulţi ani în urmă, scriind în cartea sa Right Conception of Sin, următoarele: „Problema păcatului este legată într-o manieră atât de fundamentală de natura lui Dumnezeu şi de planul de răscumpărare, încât constituie doctrina prin intermediul căreia toate celelalte pot fi înţelese din perspectiva semnificaţiei lor elementare. Mai mult, ea formează cel mai sigur şi mai logic criteriu de evaluare a acurateţei înţelegerii tuturor celorlalte doctrine. Învăţătura privitoare la păcat constituie punctul central, în jurul căruia se construieşte întregul sistem teologic . . . Originea multora, probabil a majorităţii erorilor care s-au strecurat în teologia creştină poate fi regăsite, în cele din urmă, într-o concepţie greşită despre păcat. Datorită unei anumite nuanţe în modul de a înţelege păcatul, întregul sistem de gândire al cuiva poate fi greşit orientat. . . . Când raţionăm pornind de la o premisă falsă, iniţiem un lanţ nesfârşit de concluzii false. Prin urmare, spunem că, dacă cineva nu deţine o concepţie corectă despre păcat, nu este în stare să aibă concepţii corecte cu privire la nici o altă doctrină fundamentală. Aceasta se va evidenţia îndeosebi în legătură cu teoria referitoare la ispăşire şi la metoda lui Dumnezeu de răscumpărare a omului. . . . Iar a insista asupra asimilării unor concepţii corecte despre păcat înseamnă a face imposibilă orice deviere majoră de la adevărul esenţial” (Beacon Hill Press, 1945, pp. 9-11).

Unul dintre motivele pentru care acest subiect părea atât de confuz, constă în absenţa câtorva simple definiţii. Se pare că nu se spune nimic despre deosebirea dintre păcatul în sine şi efectele lui. Păcatul lui Adam a avut multe efecte pe această planetă. Moartea domneşte în lumea oamenilor, a animalelor şi a plantelor; suferinţa şi durerea abundă în viaţa noastră, natura ne demonstrează supremaţia dinţilor şi a ghearelor, iar pământul însuşi este plin de violenţa şi tragedia blestemului rostit asupra păcatului. Deşi efectele păcatului sunt de lungă durată şi, în cele din urmă, mortale, nimeni nu consideră că vinovăţia şi condamnarea se află printre acestea. Nici o plantă, animal sau fiinţă umană, nu sunt vinovate pentru că au fost prinse în capcana efectelor mortale ale păcatului. Pe de altă parte, conceptul de păcat este asociat cu vinovăţia, condamnarea, despărţirea de Dumnezeu, judecata şi moarte a doua. Dacă intenţionăm să dezbatem subiectul neprihănirii prin credinţă sau cel al naturii Domnului Hristos, atenţia noastră trebuie să se concentreze mai degrabă asupra păcatului însuşi, decât asupra efectelor lui. În cele din urmă, Dumnezeu va îndepărta efectele păcatului din universul Lui, dar, când studiem Evanghelia, este necesar să înţelegem ce anume este păcatul şi cum poate fi iertat şi curăţit chiar acum. Constituie firea noastră căzută o parte intrinsecă a păcatului, sau unul dintre efectele păcatului? Concluziile noastre privitoare la natura Domnului Hristos, vor fi determinate de răspunsul pe care îl dăm la această întrebare simplă.

Îi suntem îndatoraţi Dr. Gulley pentru formularea poziţiei sale într-o manieră succintă şi clară. După enumerarea celor trei definiţii principale ale păcatului, ca faptă, relaţie şi natură, el întreabă: „Este posibil ca păcatul să includă toate cele trei definiţii? Pot fi considerate, păcătoşenia (natura şi relaţia ruptă) şi păcatul (fapta) ca fiind cauza şi efectul?” (AR, 25 ianuarie, 1990). Cu alte cuvinte, constituie păcatul de a avea o natură căzută, acel păcat primar, care conduce în mod inevitabil la păcatul secundar al încălcării legii? Gulley explică în continuare că aceasta este concepţia augustiniană despre păcat. În lumina acestei concepţii, omul este un păcătos încă de la naştere, prin natură, şi se află deja sub condamnarea lui Dumnezeu. Prin urmare, va comite în mod inevitabil, fapte păcătoase, pentru care va primi o condamnare suplimentară. Probabil, cea mai exactă explicaţie a acestei concepţii este cea formulată de către John Calvin în lucrarea sa, Institutes of the Christian Religion. „Toţi (oamenii) sunt decăzuţi prin naştere. . . . Vinovăţia provine din natura (umană) . . . . Chiar şi copiii suferă, purtându-şi încă din pântecele mamei, propria condamnare . . . . pentru defectele lor. . . . Oamenii se nasc imorali . . . . Toţi suntem păcătoşi prin natură” (Book II, ch. 1, #5, 6, 7, 8, 9, 10, 27). Cel care crede că această concepţie este corectă, trebuie, de asemenea, să creadă că păcatul este o stare continuă, de la naştere la mormânt. Având în vedere că ne naştem cu o natură căzută, pe care o păstrăm şi după naşterea din nou, păcatul nostru primar constituie un element permanent al vieţii, chiar dacă, la un moment dat, alegem să nu comitem anumite păcate. Prin urmare, de la naştere până la moarte, păcătuim în mod neîncetat şi trebuie să beneficiem de o iertare necontenită, pentru vinovăţia noastră necontenită. Această înţelegere a păcatului, despre care Gulley recunoaşte că nu a constituit o parte a teologiei adventiste de la început, prezintă mai multe probleme. Cum se primeşte un nou născut iertare pentru vinovăţia lui personală, dacă nu există o conştienţă, nici cu privire la vinovăţie, nici cu privire la iertare? Cine alege în locul copilului? După ce ieşim din apa botezului, noi suntem tot atât de păcătoşi ca înaintea naşterii din nou, deoarece păcatul primar, care aparţine naturii noastre, nu a fost îndepărtat prin convertire. După încheierea timpului de probă, când lucrarea harului iertător încetează, noi continuăm să fim păcătoşi prin natură. Chiar dacă alegem mai degrabă moartea, decât să păcătuim, continuăm să fim vinovaţi de păcatul primar al naturii noastre, în aceeaşi măsură în care am fost vinovaţi, când ne aflam în starea de răzvrătire deschisă împotriva lui Dumnezeu, prin urmare, avem nevoie de iertarea necontenită a acestui păcat, la fel de mult ca oricând înainte. Cum va fi asigurat acest har iertător, dacă lucrarea de mijlocire pentru cei păcătoşi se va încheia şi dacă toţi vom fi nevoiţi să stăm înaintea lui Dumnezeu fără Mijlocitor şi fără ispăşire pentru păcatele noastre? (EW 48, 71; GC 614; SR 403). Evident, atât timp cât continuăm să avem această natură căzută şi păcătoasă, nu există nici o posibilitate de a trăi fără păcat, chiar dacă mărturia inspirată ne spune că putem „trăi fără păcat” (RH, 1 aprilie, 1902; II-IP 146). Deşi concepţia augustiniană are o tradiţie îndelungată în istoria creştinismului este imposibili să legăm această concepţie de modul în care adventiştii înţeleg marea luptă.

Prima dovadă biblică pe care Gulley o aduce în favoarea tezelor sale este comparaţia din Romani 5, dintre Adam şi neamul omenesc. Pe baza acestei comparaţii, el declară: „Această stare de păcat, sau natura păcătoasă, are nevoie de mântuire, cu mult timp înainte de înfăptuirea primului păcat conştient. . . . Cei care doresc să izoleze păcatul şi moartea, de păcatul comis în mod conştient, par să omită această comparaţie” (AR, 25 ianuarie, 1990). Concluzia lui Gulley este ciudată, deoarece simpla citire a textului ne conduce tocmai la o părere opusă. Cel mai clar rezumat al capitolului 5 din Romani este prezentat de versetul 18. „Astfel dar, după cum printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa”. Gulley insistă să înţelegem paralelismul aflat în pasajul acesta. De fapt, el a trecut cu vederea paralela cea mai evidentă care există. Din cauza păcatului lui Adam, toţi oamenii au fost condamnaţi. Datorită răzvrătirii sale, Adam era pasibil de o distrugere imediată (moartea a doua), iar ca urmare, întregul neam omenesc era supus aceleiaşi condamnări şi distrugeri. Dar, cea de a doua parte a versetului ne spune că Domnul Hristos a schimbat pedeapsa care trebuia să vină peste toţi oamenii condamnaţi din cauza lui Adam. Cu alte cuvinte, condamnarea colectivă datorată păcatului lui Adam a fost anulată prin iertarea colectivă oferită de Domnul Hristos. Datorită morţii Sale ispăşitoare, toţi oamenii au fost eliberaţi de sub condamnarea rostită din cauza lui Adam. Inspiraţia ne spune că moartea Domnului Hristos „a redat întregul neam omenesc favoarea lui Dumnezeu” (1SM 343). Cu aproape o sută de ani înainte, E. J. Waggoner comenta cu privire la acest verset, astfel: „După cum condamnarea a venit asupra tuturor, tot astfel îndreptăţirea le este oferită tuturor. . . darul fără plată le este dat tuturor” (ST, 12 martie, 1896). Înţelegerea literală a capitolului 5 din Romani, distruge complet concepţia falsă a păcatului originar, care i-a dus în rătăcire pe credincioşi o lungă perioadă din istoria creştinismului. Acest capitol nu vorbeşte absolut nimic despre faptul că suntem păcătoşi prin natură. În realitate, el spune că noi am fost eliberaţi de orice condamnare pe care Adam a adus-o în lume. Pentru că Domnul Hristos este adevăratul cap al neamului omenesc, deşi ne naştem purtând toate efectele păcatului, în interior şi în jurul nostru, noi nu ne naştem nici vinovaţi, nici sub condamnare. Gulley crede că cel mai clar suport biblic al Vechiului Testament, pentru ideea păcatului originar, se află în Psalmul 51:5. Încă odată, textul nu spune nimic despre faptul că suntem păcătoşi prin natură. Expresiile, „zămislit în păcat” şi „născut în nelegiuire” ne vorbesc doar despre efectele păcatului lui Adam asupra neamului omenesc. Dar nu spun nimic despre vinovăţia personală şi natura păcatului. Datorită păcatului lui Adam, noi suntem născuţi cu toţii într-un mediu a cărui natură este păcătoasă, dar pentru a demonstra că natura păcătoasă înseamnă păcatul în sine, avem nevoie de dovezi mai clare. Unul dintre argumentele cele mai greşite ale lui Gulley este formulat astfel: „Dacă un nou născut moare la câteva ore sau zile după naştere, el va fi supus condamnării celei de a doua morţi, chiar dacă nu a încălcat niciodată vreo poruncă. Dacă nu ar fi aşa, atunci copiii care au murit, nu ar avea nevoie de Mântuitor” (AR, 25 ianuarie, 1990). Romani 5 distruge complet premisa lui Gulley, şi anume că noul născut se află sub pedeapsa morţii a doua. A spune că toţi copiii au nevoie de un Mântuitor constituie unul dintre cele mai amăgitoare clişee din înţelegerea contemporană a neprihănirii prin credinţă. Din cauza ispăşirii, întregul neam omenesc a fost eliberat de condamnarea datorată păcatului lui Adam. Prin urmare, suntem nevoiţi să trăim sub influenţa continuă a efectelor păcatului, până când acestea vor fi, în cele din urmă, îndepărtate, prin lucrarea recreatoare a ispăşirii, la cea de a doua venire, după mileniu. Toate acestea au fost cu adevărat realizate prin ispăşirea oferită de Domnul Hristos. Dar, înţelegerea obişnuită a „nevoii unui Mântuitor”, presupune ca iertarea personală să fie acordată în mod implicit şi necesar pentru o vinovăţie cu caracter personal. Da, un nou născut are nevoie de Mântuitor, dar nu în sensul iertării personale, pentru un păcat şi o vinovăţie cu caracter personal. Încă odată, confundăm efectele păcatului cu păcatul însuşi.

Aşa cum am declarat anterior în cadrul acestui articol, problema cheie este dacă natura căzută constituie unul dintre efectele păcatului sau păcatul în sine? Să formulăm întrebarea în lumina unuia dintre cele mai clare texte în care Scriptura ne vorbeşte despre păcat. 1Ioan 3:4 ne spune că „păcatul este fărădelege” şi afirmă că „oricine face păcat, face şi fărădelege”. Întregul context tratează alegerea noastră de a păcătui sau nu. Textul nu implică şi nici nu declară nimic despre vreo stare continuă şi inevitabilă de păcătoşenie, înainte de încălcarea legii în fapt. Cu privire la aceasta, Ellen White se exprimă de opt ori, în forme asemănătoare cu declaraţia următoare: „Singura definiţie pe care o avem în Biblie este că păcatul înseamnă încălcarea legii” (ST, 3 martie, 1890; 1SM 320; 7BC 951; GC 493, etc.). Dacă 1Ioan 3:4 constituie într-adevăr cea mai clară definiţie a păcatului, pe care o avem la dispoziţie, atunci, de ce căutăm cu atâta disperare, pasaje mai dificil de înţeles, care au nevoie de o doză serioasă de reinterpretare, doar pentru a susţine o altă definiţie a păcatului? Nu cumva am acceptat o definiţie nebiblică pentru păcat, venită din partea unor gânditori importanţi, cum ar fi Augustin, iar acum ne străduim să justificăm această credinţă fără temei, pe baza unor texte neclare şi care nu au nici o legătură cu definirea păcatului? Nu este aceasta o practică similară celei folosite de unii, care se străduiesc să susţină nemurirea sufletului şi sfinţenia duminicii, cu ajutorul unor texte izolate care, pentru a spune ceea ce în realitate nu spun, au nevoie de o reinterpretare forţată? Romani 14:23 declară că „tot ce nu vine din încredinţare este păcat”. Contextul tratează subiectul îndoielii şi al credinţei, ambele înţelese în mod clar, în contextul referitor la conştiinţă şi la luarea deciziilor. Iacob 4:17 ne spune că „cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” Aici, păcatul este limitat în sfera cunoaşterii şi a alegerii. Cele mai clare texte care descriu păcatul, nu spun nimic despre faptul că natura păcătoasă ar fi o stare continuă şi inevitabilă, care anulează importanţa alegerii noastre. A spune că natura păcătoasă este identică cu păcatul în sine, înseamnă a spune că noi păcătuim chiar şi atunci când alegem să nu comitem păcatul. Oare este posibil ca această înţelegere a păcatului ca fiind o stare continuă şi inevitabilă, să fi amorţit într-o asemenea măsură sensibilitatea conştiinţei noastre faţă de adevăratul păcat (încălcarea legii lui Dumnezeu), încât să ajungem, în prezent, să acceptăm anumite fărădelegi ca pe nişte simple expresii ale unui păcat şi mai mare care constă în faptul că avem o natură păcătoasă? Cu alte cuvinte, am ajuns să acceptăm păcătuirea ca fiind o parte normală a vieţii, chiar şi a vieţii creştine? Unii doresc să definească păcatul ca o relaţia ruptă sau despărţirea de Dumnezeu. Isaia 59:2 descrie legătura dintre păcat şi despărţirea de Dumnezeu. „Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte!” Păcatul este ceea ce ne separă de Dumnezeu, rupe relaţia noastră cu El, într-o manieră mai categorică decât orice altceva. Ellen White ne spune că, atunci când Adam şi Eva au mâncat din fructul oprit, aceasta „a fost o încălcare a legii sfinte şi neschimbătoare a lui Dumnezeu, şi a separat omul de Dumnezeu” (SC 33). Da, păcatul este într-adevăr o stare, dar această stare urmează deciziei de a păcătui împotriva lui Dumnezeu şi continuă atât timp cât inima rămâne nepocăită. Atât timp cât rămânem într-o stare de păcat, iertarea nu este posibilă, iar noi suntem pierduţi. Dar, în prezent, suntem învăţaţi că păcatul constituie o stare acceptabilă, inevitabilă şi chiar necesară în viaţa unui creştin. Cei care doresc să dovedească faptul că natura omenească este păcat în sine şi nu un efect al păcatului, pur şi simplu nu şi-au argumentat teza. A fi născut în această lume presupune o serie întreagă de consecinţe: Suntem supuşi foamei şi setei, durerii şi oboselii, suferinţei şi morţii. Planeta pe care trăim ar putea ajunge să ne distrugă. Noi ne naştem din părinţi păcătoşi, primim o natură păcătoasă şi trăim într-un mediu păcătos. Dar toate acestea nu înseamnă că ne naştem vinovaţi de păcat sau condamnaţi din cauza degradării. Deşi toţi moştenim efectele păcatului, inclusiv natura căzută, noi nu suntem vinovaţi de păcat. Efectele păcatului trebuie deosebite de păcatul în sine. Deoarece ne naştem cu o natură căzută, într-o lume căzută, suntem predispuşi în mod natural la comiterea unor păcate. Păcatul ca act survine, nu atunci când fapta este comisă, ci atunci când mintea decide să cultive gânduri şi motivaţii aflate în contradicţie cu voia lui Dumnezeu. Dacă pocăinţa nu intervine, decizia de a păcătui conduce în mod inevitabil la o stare de păcat, ceea ce înseamnă despărţirea sau înstrăinarea de Dumnezeu. Starea de păcat duce la accentuarea răzvrătirii şi a îndepărtării de Dumnezeu, până când sufletul este cuprins întru totul de întuneric.

Spre sfârşitul articolului său (AR, 25 ianuarie, 1990), Norman Gulley citează mai multe pasaje din scrierile Ellenei White, pentru a demonstra că natura umană a fost coruptă datorită păcatului lui Adam, şi concluzionează, spunând că fiecare om se naşte în starea de păcătos şi de separare de Dumnezeu. Toate aceste declaraţii dovedesc că oamenii se nasc, purtând în adâncurile naturii lor efectele păcatului lui Adam. Concluzia că omul este păcătos prin natură, nu provine din Biblie sau din Adventism, ci chiar din Babilon. Rădăcinile ei se regăsesc în Biserica Romano-Catolică, în scrierile lui Augustin, şi au fost transmise în Protestantism prin intermediul lui Luther şi Calvin. Astăzi, protestanţii evanghelici susţin această concepţie despre păcat şi sunt doresc ca ea să devină o parte a doctrinei Adventismului. Când ajungem să înţelegem cât de mare este succesul încercărilor lor, ni se cutremură mintea. Concepţia evanghelică despre păcat este acceptată la cele mai înalte nivele ale teologiei adventiste contemporane şi au pătruns la diferite nivele ale conducerii conferinţelor. Mulţi pastori şi laici le-au acceptat ca adevărate, iar rezultatul lor în teologia adventismului constă într-o criză din ce în ce mai profundă. Poziţia evanghelică despre păcat este ireconciliabilă cu poziţia istorică a Adventismului, care susţine că Domnul Hristos a luat asupra Sa chiar natura păcatului pe care l-a biruit tocmai în această stare periculoasă, deschizând astfel posibilitatea ca fiecare fiinţă umană prinsă în lanţurile efectelor mortale ale căderii, să poată scăpa prin harul transformator şi iertător al lui Dumnezeu. Multă vreme, Adventismul a crezut că Domnul Hristos putea fi în acest fel, atât Exemplul nostru, cât şi Înlocuitorul nostru ca jertfă pentru păcat. Acum, datorită poziţiei evanghelice despre păcat, ni se spune că, dacă Domnul Hristos a luat într-adevăr asupra Sa, prin naştere, natura noastră căzută, nu putea fi, în acelaşi timp şi Înlocuitorul nostru, suportând pedeapsa păcatului. În locul unei Evanghelii simple şi clare, în prezent suntem nevoiţi să căutăm metode mai complicate, care să permită ca Domnul Hristos să ia asupra Sa o parte a moştenirii umane, fiind în acelaşi timp scutit de anumite înclinaţii ereditare. De asemenea, această nouă concepţie adventistă despre păcat, face imposibilă acordarea vreunei semnificaţii declaraţiilor privitoare la posibilitatea biruinţei totale înainte de încheierea timpului de probă. Încă odată, claritatea şi simplitatea au fost sacrificate în favoarea compromisului cu sistemele doctrinare neadventiste. Noi căutăm şi dorim acceptarea teologică, dar preţul este prea mare.