M.L. Andreasen, 1957

În documentele şi scrisorile pe care le‐am trimis din când în când, cu privire la ceea ce eu consider o gravă abatere de la credinţă din partea conducătorilor noştri, am respectat cu stricteţe sfatul pe care Hristos ni‐l dă în Matei 18: 15‐17. Aici El spune că, dacă se ivesc dezacorduri între fraţi „mustră‐l între tine şi el singur.” Dacă nu ascultă, „mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune‐l bisericii.” Am respectat acest principiu, după cum puteţi observa şi din această relatare.

În luna mai 1957 am avut în mâini, în mod providenţial cred, o copie a proceselor verbale ale Consiliului administratorilor de la White Estate din data de 1 şi 2 mai 1957, în care este relatată întâlnirea în care cei doi fraţi au discutat cu administratorii despre o declaraţie cu privire la ispăşire pe care au găsit‐o în scrierile sorei White. Ei au căutat sfat în această problemă, întrucât ceea ce descoperiseră nu era în armonie cu noul punct de vedere pe care îl susţinea conducerea. Ce atitudine ar fi trebuit să ia aceşti cercetători faţă de declaraţiile sorei White?

Timp de luni şi chiar ani de zile, conducătorii noştri au studiat împreună cu unii dintre slujitorii bisericilor evanghelice, în vederea recunoaşterii bisericii noastre drept un corp creştin evanghelic. Studiile priveau doctrinele adventiste, în special ispăşirea, judecata de cercetare şi lucrarea lui Hristos în sanctuarul din ceruri începând 1844. Evanghelicii au numit aceste doctrine „cel mai colosal fenomen psihologic de salvare a aparenţelor din istoria religioasă” şi aşa le‐au prezentat în publicaţia lor, Eternity, din septembrie 1956, reeditând articolul într‐o ediţie specială sub titlul „Sunt adventiştii de ziua a şaptea creştini?”

Se pare că evanghelicii au produs o influenţă pronunțată asupra conducătorilor adventişti, astfel încât Dr. Barnhouse, unul dintre pastorii evanghelici prezenţi, relatează că liderii noştri „au respins total” unele din doctrinele lor cele mai importante. Poate ar fi mai bine să‐l lăsăm pe Dr. Barnhouse să ne relateze întâmplarea, aşa cum a publicat‐o în articolul său. Subiectul special pe care îl discută este ceea ce noi numim „Marea dezamăgire” şi se referă la marea dezamăgire a adventiştilor din 1844 când ei aşteptau ca Domnul să revină. Iată relatarea: „În dimineaţa care a urmat „marii dezamăgiri” doi oameni mergeau printr‐un lan de porumb pentru a scăpa de batjocurile nemiloase ale vecinilor de la care îşi luaseră rămas bun pentru totdeauna în ziua precedentă. Potrivit spuselor lui, Hiram Edson

(omul din lanul de porumb care s‐a gândit primul la acest lucru) a fost pătruns de convingerea că „în loc să iasă din Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc pentru a veni pe pământ, în ziua a zecea a lunii a şaptea, la sfârşitul celor 2300 de zile, Hristos a intrat de fapt pentru prima oară, în această zi, în a doua despărţitură a sanctuarului, şi că El are o lucrare de făcut în Locul prea Sfânt înainte de a reveni pe pământ.” Aceasta este, pentru mine, nimic mai mult decât o idee umană pentru salvarea aparenţelor. Putem să ne dăm seama că unii adventişti neinformaţi au preluat această idee şi au dus‐o până la extreme fabuloase. Mr. Martin şi cu mine i‐am auzit pe conducătorii adventişti spunând hotărât că ei resping toate aceste extreme. Şi aceasta în termeni foarte clari. În plus, ei nu cred

ideea susţinută de unii dintre învăţătorii lor din trecut, că lucrarea de ispăşire a lui Isus nu s‐a sfârşit la Calvar, şi că El ar desfăşura o altă slujbă preoţească de la 1844 încoace. Această idee este de asemenea total respinsă. Ei cred că, după înălţarea Sa, Hristos administrează beneficiile ispăşirii pe care a finalizat‐o pe Calvar.

Întrucât doctrina sanctuarului se bazează pe tipul marelui preot evreu intrând în Sfânta Sfintelor pentru a sfârşi lucrarea de ispăşire, se poate vedea că ceea ce rămâne este fără temei exegetic, fiind o speculaţie teologică de domeniul fantasticului. Conform acestei versiuni, de la 1844 încoace Hristos examinează rapoartele vieţii tuturor oamenilor şi hotărăşte ce răsplată va primi fiecare creştin. Credem că nu există nici măcar vreo aluzie, în vreun verset din Scriptură care să susţină o idee atât de ciudată şi mai credem că orice efort de a o susţine este răsuflat şi inutil.”

Pentru a înţelege mai bine aceste afirmaţii, adaug următoarea explicaţie, care ar putea clarifica unele exprimări.

Dr. Barnhouse relatează mai întâi binecunoscuta întâmplare, cum Hiram Edson, mergând prin lanul de porumb în dimineaţa care a urmat „dezamăgirii” devine conştient că „în loc de a părăsi Sfânta Sfintelor… Marele Preot intră pentru prima oară în cea de‐a doua despărţitură a sanctuarului, şi că El mai are o lucrare de făcut în Sfânta Sfintelor înainte de a reveni pe pământ.” Lucrarea pe care El trebuie s‐o facă înainte de revenirea Sa, este finalizarea ispăşirii, care implică judecata de cercetare. Această concepţie, spune Dr. Barnhouse, „este doar o idee umană pentru salvarea aparenţelor.” Şi el continuă: „Unii adventişti neinformaţi au preluat această idee şi au dus‐o la extreme fabuloase.” Asta înseamnă că ei cred că Hristos a intrat într‐adevăr în Sfânta Sfintelor ca să sfârşească lucrarea pe care o are de făcut înainte de venirea Sa pe pământ, şi care implică judecata de cercetare şi finalizarea ispăşirii. Dr. Barnhouse spune: „Mr. Martin şi cu mine i‐am auzit pe conducătorii adventişti spunând hotărât că ei resping aceste extreme. Şi aceasta în termeni foarte clari.”

Dacă ar fi să credem afirmaţia Dr. Barnhouse, atunci conducătorii noştri resping o doctrină pe care noi am păstrat‐o cu sfinţenie de la începuturi. Acest fapt reiese clar din cele relatate de Dr. Barnhouse în continuare: „Unii dintre învăţătorii lor din trecut au susţinut ideea că lucrarea de ispăşire a lui Isus nu a fost încheiată la Calvar, şi, de asemenea, că El mai are de făcut o slujbă preoţească după 1844. Această idee este de asemenea total respinsă.”

Când Dr. Barnhouse spune că „unii” din învăţătorii noştri din trecut susţineau că „lucrarea de ispăşire a lui Isus nu a fost încheiată la Calvar” trebuie să fi primit această informaţie de la vreunul din autorii „neinformaţi” ai noii noastre teologii, întrucât istoria ne relatează că toţi învăţătorii noştri au învățat aceasta. James White, J.H. Waggoner, Uriah Smith, J. N. Andrews, J. N. Loughborough, C. H. Watson, E.E. Andross, W.H. Branson, Camden Lacey, R.S. Owen, O. A. Johnson, F. D. Nichols (până în 1955) au apărat cu hotărâre doctrina lucrării de ispăşire a lui Hristos de la 1844 încoace, şi şi‐au exprimat această convingere în scrierile lor. În timp ce scriu aceste rânduri, am alături toate scrierile lor. James White, primul preşedinte al Conferinţei Generale, când a fost numit redactor şef al revistei Signs of the Times, a scris în prima ediţie a acestei publicaţii un articol „pentru a corecta afirmaţiile false care circulă printre noi… Mulţi dintre cei ce se numesc adventişti susţin păreri cu care nu putem simpatiza, şi dintre care unele credem că subminează cele mai clare şi mai importante principii stabilite în Cuvântul lui Dumnezeu.” În al doilea dintre cele douăzeci şi şapte de puncte de credinţă putem citi următoarele: Hristos „a trăit pentru a ne fi exemplu, a murit în locul nostru, a fost înălţat pentru îndreptăţirea noastră, a urcat la cer pentru a fi mijlocitorul nostru în sanctuarul din cer, unde, cu propriul său sânge, face ispăşire pentru păcatele noastre; care ispăşire, departe de a fi fost încheiată la cruce, unde a fost doar adusă jertfa, reprezintă ultima parte a lucrării Sale ca preot.” Aceste Credinţe Fundamentale au fost publicate într‐o broşură şi răspândite în mii de exemplare. Ar fi interesant de ştiut dacă cel care a scris paginile 29, 30, 31 şi 32 din Questions on Doctrine ne poate oferi o listă a scriitorilor care au susţinut păreri contrarii celor scrise de autorii menţionaţi mai sus. Eu nu am găsit nicio dovadă în favoarea afirmaţiilor incorecte susţinute în special în aceste pagini.

Să continuam să studiem raportul Dr. Barnhouse din revista Eternity. El tocmai afirmase că liderii adventişti au „respins total” ideea că Hristos „desfăşoară a doua slujbă preoţească de la 1844 încoace,” aşa cum numeşte el lucrarea de ispăşire. În schimb, spune el, „ei cred că, după înălţarea Sa la cer, Hristos administrează beneficiile ispăşirii pe care a încheiat‐o pe Calvar.” Oricum, el nu acordă nici o importanţă acestei idei. Vechiul Testament ne arată că marele preot înjunghia animalul de jertfă în curtea templului. Dar ispăşirea nu consta în uciderea jertfei. „Sângele este cel care face ispăşire” (Leviticul 17:11). Deci marele preot trebuia „să ducă sângele dincolo de perdeaua dinăuntru… să‐l stropească spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii, şi să facă astfel ispăşire pentru sfântul locaş” (Leviticul 16:15,16). „Va intra să facă ispăşirea” (versetul 17). Dr. Barnhouse argumentează că, deoarece noi ne bazăm în mare parte doctrina ispăşirii pe modelul din Levitic, trebuie să credem că, aşa cum marele preot de pe pământ ducea sângele în sanctuar şi făcea ispăşire, şi Hristos trebuie să facă acelaşi lucru pentru a încheia ispăşirea. Altfel, avem o ispăşire fără sânge. Dacă nu facem acest ultim pas, atunci suntem nevoiţi să credem că ispăşirea s‐a făcut în curte şi nu în sanctuar, ceea ce distruge practic tipologia. Dacă această ultimă slujbă cu sângele este omisă, atunci teoria noastră asupra ispăşirii este întristător de săracă şi „nu are nici un temei exegetic, și este o speculație teologică imaginară în cel mai ănalt grad.” Dacă Hristos nu a mers cu sânge să încheie ispăşirea, atunci ceea ce susţinem noi este „perimat, răsuflat şi nefolositor.” El are un argument bun.

Când am citit pentru prima oară în publicaţia evanghelicilor că liderii noştri au renegat doctrina lucrării de ispăşire a lui Hristos din sanctuar după 1844 şi au înlocuit‐o cu „aplicarea beneficiilor ispăşirii făcute pe cruce,” nu‐mi venea să cred, şi n‐am crezut. Când mi s‐a spus că, dacă citesc chiar şi în „scrierile lui Ellen White, că Hristos face acum ispăşire,” nu trebuie să cred asta, m‐am întrebat: „Cum vine asta?” Ispăşirea a fost făcută cu 1.800 de ani înainte, spun conducătorii noştri. Sora White spune că ispăşirea are loc acum. În Questions on Doctrine se afirmă că a fost făcută cu 1.800 de ani înainte.

În Ministry găsim scris că ispăşirea de la cruce a fost finală. Pe cine sau ce să mai cred? Pentru mine, a nega slujirea lui Hristos în a doua despărţitură a sanctuarului, acum, înseamnă a respinge adventismul. Această învăţătură constituie unul dintre stâlpii de temelie ai adventismului. Dacă resping ispăşirea care are loc acum în sanctuar, pot la fel de bine să resping adventismul în întregime. Poporul lui Dumnezeu nu este pregătit pentru aşa ceva. El nu‐şi va urma conducătorii în apostazie.

În această situaţie, mi‐a trecut prin minte că ar fi posibil ca cei de la Eternity să fi regretat ceea ce au scris şi că au retractat, sau că vor retracta cele scrise. Deci am scris la Eternity, întrebând dacă au mai publicat aceea ediţie specială. Mi‐au răspuns că au făcut‐o. Întrucât autorii îşi rezervaseră drepturile asupra articolului, am cerut permisiunea de a cita din el. Am primit următorul răspuns: „Suntem bucuroşi să vă acordăm permisiunea de a cita din articolul „Sunt adventiştii de ziua a şaptea creştini?” şi apreciem încrederea pe care o acordaţi prin aceasta publicaţiei Eternity.” Această scrisoare este datată Philadelphia, Pennsylvania, 2 mai 1958, şi este semnată de către redactor.

Aceasta se întâmpla după douăzeci de luni de când acest articol apăruse pentru prima dată în Eternity. Dacă în timpul acestor douăzeci de luni conducătorii noştri ar fi protestat, dacă ar fi dat o dezminţire, redactorul m‐ar fi avertizat în mod cinstit să nu folosesc materialul şi să nu citez aceste declaraţii. Dar redactorul n‐a făcut nimic de felul aceste. El s‐a arătat încântat şi a consimţit să folosesc materialul şi să citez din el. S‐au împlinit cinci ani de când au început discuţiile, şi trei ani de când acest articol a fost publicat. În tot acest timp mă aşteptam ca ai noştri să dezmintă acuzaţiile şi să‐i admonesteze pe evanghelici pentru defăimarea conducerii noastre. Dar nu am auzit nici un protest.

Din contra, am citit în publicaţiile noastre unele referinţe care‐i prezentau pe aceşti evanghelici ca fiind nişte domni, buni creştini, ceea ce cred că este adevărat. Astfel de oameni nu spun minciuni. În absenţa vreunei dezminţiri sau vreunui protest din partea oamenilor noştri, am tras propriile mele concluzii. Dar dacă ai noştri ar declara sincer că Dr. Barnhouse şi Mr. Martin nu i‐au auzit niciodată făcând declaraţiile care le sunt atribuite în Eternity, aş lua imediat legătura cu evanghelicii şi le‐aş cere să justifice nişte acuzaţii atât de grave. Această problemă este prea serioasă pentru a fi trecută cu

vederea. Mii de oameni au citit articolul din Eternity şi sunt serios îngrijoraţi. Unul dintre pilonii principali ai credinţei noastre, potrivit celor apărute în Eternity, a fost înlăturat. Vom sta nepăsători şi vom permite ca doctrina sanctuarului să fie călcată în picioare chiar de presupuşii ei susţinători?

Ne vom întoarce la cei doi oameni care au intrat în arhivele White în mai 1957 pentru a se sfătui cu administratorii White. Ei şi‐au terminat cercetarea şi au raportat consiliului că au găsit „indicii” ale faptului că sora White susţine că „lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum (ea scria aceasta în 1880) în sanctuarul din ceruri.” Această descoperire dădea o lovitură mortală noii lor teologii. Era evident imposibil să crezi că lucrarea de ispăşire a fost îndeplinită şi finalizată la cruce, şi în acelaşi timp să susţii că se desfăşoară totuşi în ceruri. Aceste afirmaţii nu pot fi adevărate în acelaşi

timp. Cu toate aceste, biserica noastră s‐a pronunţat deja asupra acestui punct când, în 1957, s‐a scris în Ministry că marele act de la cruce a constituit „ispăşirea completă, perfectă şi finală pentru păcatele oamenilor” (Ministry, februarie 1957). În acest articol se afirma că aceasta este acum „înţelegerea adventistă asupra ispăşirii, confirmată, iluminată şi clarificată de Spiritul Profetic.” (Ibidem). Această afirmaţie n‐a fost niciodată retractată, sau modificată, sau schimbată şi niciun scriitor sau redactor n‐a contrazis‐o. Ea rămâne.

În această situaţie, ce să facă cercetătorii? Fuseseră puşi în faţa declaraţiei sorei White că ispăşirea este desfășurată acum în ceruri. De asemenea, cunoşteau declaraţiile conducerii noastre, cum că ispăşirea a fost făcută şi terminată la cruce. Ei trebuiau să accepte ori una, ori alta. Au ales să‐i urmeze pe conducători.

Dar cum rămânea cu numeroasele declaraţii ale sorei White? Era clar că trebuia ca influenţa ei să fie în vreun fel slăbită, şi afirmaţiile ei răstălmăcite. Dar aceasta era greu de făcut; şi ceea ce avea să se facă trebuia făcut în secret. Dacă era descoperit la timp, planul ar fi eşuat. Dacă, totuşi, s‐ar fi putut lucra în secret şi repede, problema ar fi devenit un „fapt împlinit” înainte ca cineva să afle despre ce este vorba.

Acesta a fost momentul când mi‐a fost înmânată o copie după procesele verbale ale Consiliului Administratorilor de la White Estate, pe care le voi prezenta în continuare, astfel încât să aveţi posibilitatea de a constata singuri ce s‐a întâmplat: Procesul verbal din 1 mai 1957, pagina 1483: „În acest moment al desfăşurării lucrărilor, fraţii X şi Y au fost invitaţi să se alăture administratorilor pentru a continua discutarea unei probleme care fusese lua tă în studiu în ianuarie. Fratele X şi grupul său, care studiaseră cu câţiva pastori au devenit brusc conştienţi de declaraţiile lui Ellen White care arată că lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară acum în sanctuarul din ceruri. Într‐o afirmaţie din „Bazele educaţiei creştine” este folosit cuvântul „sacrificiu.” Pentru neadventişti, care nu sunt obişnuiţi cu modul în care înţelegem noi problema sanctuarului, referirile la o continuare a lucrării de ispăşire a lui Hristos sunt dificil de înţeles, şi s‐a sugerat administratorilor că, în unele dintre scrierile lui Ellen White ar putea apărea nişte note de subsol sau note‐anexă care să clarifice, în cea mai mare parte în cuvintele lui Ellen White, înţelegerea noastră asupra diverselor faze ale lucrării de ispăşire a lui Hristos.

Cei doi fraţi care s‐au alăturat administratorilor în timpul discuţiilor au considerat că aceasta este o problemă care va lua amploare în viitorul apropiat şi că ar fi bine să ne grăbim să pregătim şi să includem astfel de note în următoarele ediţii ale scrierilor ei. Problema a fost discutată cu grijă şi seriozitate, dar în momentul în care întâlnirea a luat sfârşit pentru a face loc altor comitete, nu se hotărâse încă nimic.” Întâlnirea din data de 2 mai, pagina 1488. Declarațiile lui Ellen White asupra lucrării de ispășire a lui Hristos.

„Întâlnirea administratorilor din data de 1 mai s‐a încheiat fără a se lua nicio hotărâre în privinţa problemei discutate pe larg, şi anume oportunitatea unor note de subsol sau a unor explicaţii în legătură cu declaraţiile lui Ellen White privind lucrarea de ispăşire a lui Hristos, declaraţii care arată că această lucrare continuă în acest timp în ceruri. Deoarece preşedintele consiliului nostru lipseşte din Washington pentru o perioadă de patru luni, ”s‐a votat amânarea pentru mai târziu a dezbaterii problemei aduse în atenţia noastră de către fraţii X şi Y în legătură cu declaraţiile lui Ellen White cu privire la continuarea lucrării de ispăşire a lui Hristos”.”

După întoarcerea preşedintelui consiliului din călătoria sa de patru luni, problema a fost discutată în continuare şi s‐a decis ca sugestia celor doi fraţi să fie respinsă. Această hotărâre este vrednică de laudă, dar meritele ei sunt oarecum umbrite de faptul că a fost nevoie de opt luni de zile pentru a fi luată, şi că nu s‐a ajuns la această concluzie decât după ce planul a fost dezvăluit.

Acest raport m‐a năucit: Cum poate îndrăzni cineva să propună să se facă adăugiri la scrierile sorei White pentru a susţine noile puncte de vedere? Am meditat îndelung şi m‐am rugat mult. Aveam eu vreo responsabilitate în această problemă? Dacă aveam, era de datoria mea să vorbesc cuiva, unui singur om. Întrucât răul nu fusese comis împotriva mea, ci împotriva bisericii şi credinţei noastre, aveam datoria să vorbesc unuia dintre conducători. Şi aşa am făcut.

În scrisoarea pe care am trimis‐o în data de 27 februarie 1957 mi‐am exprimat teama că editarea cărţii Questions on Doctrine fusese pregătită prea în grabă şi după un timp de studiu prea scurt. Cărţile de acest fel nu pot fi scrise pe fugă şi trebuie pregătite de oameni care au studiat subiectul o viaţă întreagă şi au petrecut ani de zile cercetând Mărturiile.

Pe 7 martie 1957 am primit acest răspuns: „Am reţinut observaţia dumneavoastră: „Mă tem ca nu cumva conţinutul cărţii în curs de publicare să afecteze credinţa noastră.” Cred, frate Andreasen , că nu este cazul să vă îngrijoraţi pentru ceea ce va apărea în carte. Ea este verificată cu grijă de către un grup de oameni capabili în care avem cea mai mare încredere. Sunt încredinţat că veţi fi încântat de rezultate.” În răspunsul meu din data de 1 martie, îmi exprimam din nou temerile cu privire la conţinutul cărţii. Referindu‐mă la un articol care apăruse în numărul din februarie 1957 al revistei Ministry, spuneam: „În cazul în care comitetul este de acord cu părerile publicate aici, trebuie să protestez în modul cel mai serios. Pentru că aceste puncte de vedere nu sunt, în mod sigur, doctrine adventiste, ci reprezintă păreri dobândite în urma studiului superficial al câtorva părţi din scrierile sorei White, şi nu reflectă învăţătura generală.” Încheiam cu următoarele cuvinte: „În acest mod îmi exprim protestul împotriva celor publicate în acest timp cu privire la doctrina ispăşirii, şi doresc ca protestul meu să fie cunoscut din timp. Nu pot să cred că unii dintre fraţii noştri au fost împinşi în acest impas de dorinţa de a fi asemenea popoarelor (bisericilor) din jurul nostru şi că am ajuns să facem concesii ca urmare a presiunilor dinafară.

Neprimind nici un răspuns, am scris din nou pe data de 10 mai 1957: „Sper că aţi înţeles că vorbesc serios. Am mare încredere în dumneavoastră. În cei peste şaizeci de ani de colaborare oficială cu biserica, unul din principalele mele scopuri a fost să inspir încredere în Spiritul Profetic. În ultimii doi ani am vorbit de 204 ori despre acest subiect. Am simţit că poporul nostru avea nevoie de ajutor, şi am încercat să‐l ajut. Sunt îngrozit de ceea ce pare să ne rezerve viitorul, dacă Dumnezeu nu ne va ajuta. Fie ca Domnul să vă dea înţelepciune şi curaj pentru a face ceea ce trebuie.”

După ce am intrat în posesia proceselor verbale confidenţiale ale consiliului White Estate, am urmat sfatul lui Hristos de a vorbi „cu el singur,” şi am scris patru scrisori preşedintelui Conferinţei Generale. La 26 ianuarie 1957 am primit acest răspuns: „Sunt sigur că putem avea toată încrederea că fraţii de la White Estate vor acţiona cu prudenţă în această direcţie şi nu vor adopta poziţii care ar putea crea încurcături în viitor. În mod sigur, frate Andreasen, nu există nici o intenţie de a ne amesteca în scrierile sorei White. Le preţuim nespus de mult. Referitor la cartea Questions on

Doctrine, daţi‐mi voie să vă asigur că nu este lucrarea fraţilor ale căror nume le‐aţi menţionat. Este adevărat că ei au contribuit la această lucrare, dar ea a fost luată din mâinile lor şi este mai degrabă rezultatul muncii unui grup mai mare, decât opera câtorva oameni.”

La 4 iulie 1957 am răspuns printr‐o scrisoare din care citez: „Mă tem că va veni o zi când această problemă va ajunge la cunoştinţa poporului. Aceasta va zdruncina credinţa întregii biserici. Desigur, unii se vor bucura că, în sfârşit, sora White a fost lepădată. Alţii vor plânge şi vor striga la Dumnezeu pentru mângâiere, „Cruţă pe poporul Tău, şi nu face de ruşine moştenirea Ta!” Iar când vom cădea în propria noastră plasă, bisericile lumii se vor desfăta! Vă rog, frate, aveţi în vedere ca această carte să nu fie publicată. Ar fi fatal. Dacă acum nu are loc o lucrare de ispăşire în sanctuarul din cer, atunci biserica ar putea să‐şi recunoască greşeala deschis şi cinstit, şi să suporte consecinţele. Să o dăm deoparte pe sora White, şi să nu mai apărăm cu ipocrizie scrierile ei, iar în spatele aparenţelor să publicăm aşa ceva şi să mai şi pretindem că este opera ei. Închei exprimându‐mi înalta mea consideraţie pentru dumneavoastră. Vă stă înainte o sarcină aproape copleşitoare, de a face faţă celei mai mari apostazii pe care biserica a întâmpinat‐o vreodată.”

La 18 septembrie 1957 am primit această comunicare: „Consider închisă problema la care vă referiţi. Nu cred că aveaţi dreptul să folosiţi procesele verbale de la White Estate aşa cum aţi făcut‐o. Procesele verbale sunt confidenţiale şi nu sunt destinate uzului public. Sper să nu ajungem niciodată să considerăm că oamenii ar trebui condamnaţi şi puşi sub disciplină pentru că au venit înaintea celor în drept pentru a discuta chestiuni care ţin de lucrarea şi învăţătura bisericii.”

La 27 septembrie 1957 am răspuns: „Mulţumesc pentru scrisoarea dumneavoastră din 18 septembrie, în care afirmaţi că „problema la care vă referiţi este închisă.” Am cerut o investigaţie. Dumneavoastră aţi respins‐o. Aţi ignorat persoanele implicate, aţi spus că nu aveam dreptul să folosesc informaţiile pe care le‐am primit, şi aţi închis uşa. Daţi‐mi voie să vă explic că singurul mod în care am folosit informaţiile primite a fost să vă informez pe dumneavoastră, şi pe nimeni altcineva. Ce altceva aş fi putut face? Aţi afirmat că dacă aceste informaţii ar fi ajuns în mâinile dumneavoastră, nu le‐aţi fi folosit. Permiteţi‐mi o precizare. Eu consider că această situaţie constituie cea mai mare apostazie care a avut loc în biserica noastră, şi dumneavoastră vreţi s‐o tăinuiţi! Iar acum aţi închis uşa. Nu cred, frate Figuhr, că vă daţi seama de gravitatea situaţiei. Poporul nostru nu va accepta nici o falsificare sau încercare de modificare a Mărturiilor. Aceasta le va inspira un simţământ de teamă că ceva nu este în regulă cu cei din conducere.

Citiţi din nou scrisoarea mea din 12 septembrie. Puteţi salva situaţia, dar numai dacă veţi vrea să cercetaţi problema. Sunteţi pe punctul de a distruge biserica. Mă voi ruga pentru dumneavoastră.”

Corespondenţa mea cu Washington‐ul a continuat pe această linie până când, la 16 decembrie 1957, am primit acest ultimatum: „Ei (cei din poziția de conducere) vă cer să încetaţi această activitate.” Trei zile mai târziu am primit următoarea completare: „Aceasta vă aşează în opoziţie cu biserica din care faceţi parte, şi în mod sigur va crea probleme în relaţia dumneavoastră cu biserica. Având în vedere toate acestea, funcţionarii despre care v‐am scris mai devreme vă cer să încetaţi activitățile dumneavoastră.”

În tot acest timp nu mi s‐a propus vreo audienţă. Mi s‐a ordonat pur şi simplu sămi încetez activitatea, şi, implicit, am fost ameninţat că, dacă nu voi face aşa, „negreşit vor apărea probleme în relaţia dumneavoastră cu biserica.” N‐a existat nici o propunere de audiere, mi s‐a ordonat pur şi simplu să‐mi încetez activitatea. Fusesem condamnat fără drept de apel. Ameninţarea că numele meu ar putea ajunge să fie luat în discuţie spunea destul de mult. Nu s‐a pus problema dacă plângerea mea era îndreptăţită. Eram deja condamnat; singura problemă era cum voi fi pedepsit.

Aceasta îmi aduce aminte de cele publicate în Eternity, şi anume că fraţii noştri iau „explicat lui Mr. Martin că în rândul lor (al adventiştilor) se află şi unii extremişti, după cum există lunatici iresponsabili în orice segment al creştinismului fundamental.” În contrast cu această extremă, ei au o „conducere înţeleaptă,” referindu‐se la ei înşişi. Nu ştiu cum s‐au comportat conducătorii noştri la întâlnirile cu evanghelicii, dar au creat impresia că „grupul majoritar al conducerii înţelepte (care) este hotărât să „pună frână” membrilor care caută să susţină păreri diferite de cele ale conducerii responsabile a denominaţiunii” (Eternity Extra, Septembrie 1956, pagina 2).

Invit cititorul să mediteze la acest lucru. Avem o conducere înţeleaptă – potrivit propriei ei aprecieri. Avem, de asemenea, „lunatici iresponsabili.” Această conducere înţeleaptă este hotărâtă să oprească pe „oricare membru care caută să susţină păreri contrare celor ale conducerii responsabile a bisericii.”

Prima dată când am citit acest lucru, nu mi‐a venit să cred. Am fost, timp de cincizeci de ani un membru onorabil al bisericii, ocupând chiar poziţii de răspundere. Dar fiindcă am îndrăznit să susţin „păreri diferite de cele ale conducerii înţelepte a bisericii,” am devenit unul dintre „lunaticii iresponsabili,” dintre „extremiştii” din biserică; şi, fără a fi fost măcar audiat, mi s‐a ordonat să‐mi încetez activitatea sau voi simţi „frânele” puse. Dacă nu aş avea în faţa mea, chiar în acest moment, dovezile, mi‐ar fi greu să cred că o „conducere înţeleaptă” ar încerca să înăbuşe criticile şi să‐i ameninţe pe acei membri care caută să susţină păreri diferite de cele ale conducerii responsabile a bisericii. Chiar  aici am ajuns? Roma a mers doar puţin mai departe.

Unii vor obiecta că acestea sunt doar spusele evanghelicilor despre conducătorii noştri. Dar rămâne faptul că ai noştri n‐au protestat niciodată împotriva acestor acuzaţii. Propriul meu caz arată clar, că fără vreo cercetare sau vreo audiere, aveam să fiu adus înaintea instanţei, nu pentru o audiere, ci pentru a fi condamnat fără a fi fost audiat, de către cei care s‐au erijat în postura de judecători. Reţineţi că aceasta se întâmpla înainte de Conferinţa Generală din 1958, înainte ca noua teologie să fi fost oficial acceptată şi înainte ca biserica să fi avut ocazia să se pronunţe asupra subiectului. Orice critică publică trebuia să înceteze. Dacă nu înceta, aveau să apară negreşit „probleme în relaţia dumneavoastră cu biserica.” Acesta era un ultimatum.

Cum am reacţionat? Cum ar fi reacţionat oricine. Era vorba de o uzurpare a autorităţii . Am scris că eram un om al păcii, şi că aş fi putut fi convins, dar nu ameninţat. Credeam, şi cred şi acum că biserica se află în faţa apostaziei prezise de mult, că liderii noştri au urmat exact linia schiţată în Spiritul Profetic şi că am o datorie de la care nu mă pot eschiva. Îmi pare foarte rău că liderii noştri, prin acţiunile lor, au oferit duşmanilor noştri ocazia de a aduce reproşuri îndreptăţite cauzei lui Dumnezeu. În scrisorile mele anterioare am menţionat iar şi iar că duşmanii noştri vor descoperi, mai devreme sau mai târziu, slăbiciunea noastră şi vor profita de ea. I‐am rugat pe conducătorii noştri să îndrepte greşelile făcute; dar fără rezultat. Culegem acum ce am semănat. În următoarea mea scrisoare am reluat eforturile, solicitând o audiere, nu particulară, ci publică, şi dacă se va considera că nu este bine aşa, o audiere particulară, dar care să fie înregistrată şi să primesc şi eu o copie a înregistrării. Dar nu am reuşit. Voi prezenta mai târziu motivele pentru care nu am reuşit să obţin o audiere înregistrată. Am fost întrebat ce mă aştept să obţin. Am primit sute de scrisori în care mi se promitea sprijin dacă aveam să fac anumite lucruri. Am răspuns la câteva scrisori, dar îmi este imposibil fizic să intru în corespondenţă cu toţi care mi‐au scris. Am primit multe indicaţii şi instrucţiuni, dar n‐am vrut să implic pe alţii. Mi s‐au atribuit tot felul de motive; se pare că unii oameni nu reuşesc să înţeleagă că a atribui motive înseamnă a judeca. De asemenea, unii nu pot să înţeleagă că doctrina în sine este destul de importantă pentru a furniza motive de protest. În aceste momente de criză ar fi o laşitate din partea mea să nu mă ridic, cu ajutorul Domnului, împotriva celor puternici.

Au venit la mine trei delegaţii care au stăruit să fac ceva „practic”. Ei spuneau de fapt aşa: „Suntem alături de dumneavoastră, dar nu aţi abordat problema în mod practic. În momentul în care ne vom alătura dumneavoastră este posibil să ne pierdem poziţia, şi probabil aşa se va întâmpla (ei fiind pastori). Dacă aveţi ceva să ne oferiţi, dacă doriţi să porniţi o altă mişcare la care să ne putem alătura, vom veni cu dumneavoastră. Dar să părăseşti totul fără a avea vreo perspectivă, este nerealist. Nu veţi obţine nimic până nu veţi avea ceva de oferit.”

Le‐am răspuns acestor oameni că sunt adventist de ziua a şaptea, că nu intenţionez să iniţiez o altă mişcare şi că nu contez pe susţinerea celor care privesc astfel lucrurile. Ei nu sunt făcuţi dintr‐un material care să poată să rămână în picioare în crizele care ne stau în faţă.

Sunt adventist de ziua a şaptea şi mă bucur în adevăr. În cele din urmă dreptatea şi adevărul vor învinge. Sper că, dacă adevărul despre situaţia prezentă va fi făcut cunoscut, se vor găsi bărbaţi şi femei care vor protesta şi vor avea suficientă influenţă pentru a efectua unele schimbări în organizaţia noastră care să asigure încredinţarea slujbelor sfinte unor oameni care să fie credincioşi adevărului dat sfinţilor de la început. Închei această scrisoare salutându‐vă din inimă pe toţi. Următoarea mea scrisoare, în legătură cu audierea, va fi interesantă. Până atunci, Domnul să fie cu dumneavoastră.

La rascruce de drumuri

La rascruce de drumuri – PDF

Introducere

Perioada de timp dintre 1957 şi 2007 este denumită perioada „cea mai destabilizatoare ” din istoria Bisericii Adventiste.i  De ce? Din cauza publicării cărții Întrebări despre doctrină!ii

George  Knight,  editorul  introducerii  istorice  şi  teologice  a Ediţiei Adnotate a cărții Întrebări despre doctrinăiii din 2003, scria că „Întrebări despre doctrină poate fi uşor definită ca cea mai dezbinătoare carte din istoria adventismului de ziua a şaptea. O carte publicată pentru a ajuta la reconcilierea dintre adventism şi protestantismul conservator, a dat naștere la o îndelungată înstrăinare şi separare între
facţiunile adventiste care s‐au dezvoltat în jurul ei.”iv

După 24‐27 octombrie 2007, când a avut loc cea de‐a 50‐a Conferință Aniversară a publicaţiei Întrebări despre doctrină  ținută la Universitatea Andrews, Berrien Springs, Michigan, douăzeci şi patru de savanți reprezentativi, incluzând un baptist şi un prezbiterian, şi‐au exprimat gândurile cu privire la această notabilă publicaţie din 1957. Desigur, nimeni nu poate cuprinde toate chestiunile din mintea fiecăruia. În timpul acelor câtorva zile, o remarcabilă unanimitate de respect şi apreciere a unora pentru alţii a predominat conferința.

Totuşi, majoritatea participanţilor la această conferință nici nu era născută sau era încă în liceu în anul 1957. Dar eu am fost acolo. Îi cunoşteam foarte bine pe toţi actorii principali; şi, odată cu trecerea anilor, îi cunoșteam din ce în ce mai bine. Nu am nevoie să citesc părerile altcuiva pentru a înţelege ce s‐a întâmplat în timpul acelor ani decisivi.

În timp ce eu eram unul dintre editorii asistenţi în procesul de scriere a Comentariului Biblic Adventist de Ziua a Șaptea din 1955‐1957, procesul de editare al Întrebări despre doctrină era desfăşurat în Departamentul de Carte al Asociaţiei Editoriale Review and Herald, sub directiva lui Merwin Thurber, editor de carte. Biroul lui Merwin se afla la doar câteva uşi distanţă de camerele Comentariului. Aproape în fiecare zi ne aducea crescândul manuscris trimis de R. A. Anderson, L. E. Froom şi W. E. Read, coautori ai Întrebări despre doctrină. Merwin îşi putea da seama că manuscrisul se referea la teologia clasică adventistă într‐un mod care devia de la claritatea cu care el era obişnuit şi astfel a cerut aportul editorilor Comentariului. Merwin risca mai mult ca oricând propria reputaţie de redactor şef al editurii. Când coautorii au avut declarația Comitetului Conferinţei Generale că nu mai era nevoie de editare, responsabilitatea lui Merwin a încetat şi Întrebări despre doctrină nu a fost publicată, ci tipărită fără nicio corectură de către Asociaţia Editorială Review and Herald.

Acest mic volum include prezentarea mea de la conferinţa din 2007 şi anumite anexe ce par a fi necesare pentru înţelegerea „chestiunilor controversate deschise de Întrebări despre doctrină.”v Deşi aproape toți au întâmpinat cu aplauze cartea din 1957 pentru orice altceva, răspunsul exploziv s‐a concentrat pe rescrierea gândirii adventiste asupra umanității lui Isus şi pe prezentarea limitată, inadecvată a doctrinei sanctuarului.

Totuşi, majoritatea participanţilor la această conferință nici nu era născută sau era încă în liceu în anul 1957. Dar eu am fost acolo. Îi cunoşteam foarte bine pe toţi actorii principali; şi, odată cu trecerea anilor, îi cunoșteam din ce în ce mai bine. Nu am nevoie să citesc părerile altcuiva pentru a înţelege ce s‐a întâmplat în timpul acelor ani decisivi.

Cu toate că Milian L. Andreasen, teolog adventist de frunte timp de mulți ani, părea a fi cel mai alarmat de ceea ce observa că are loc (chiar dinainte de publicarea cărţii), un întreg ansamblu de adventiști importanți a luat naştere în curând pentru a‐i susţine consternarea. Deşi pensionat, Andreasen nu‐şi pierduse vigoarea intelectuală. Îngrijorările sale au fost îndreptate în mod personal către trioul Întrebări despre doctrină, ca de altfel și apelurile sale către preşedintele Conferinţei Generale. Când recomandările sale au fost realmente ignorate, Andreasen şi‐a împărtăşit temerile cu membrii  bisericii.  Acele  temeri  au  format  esenţa  controverselor care, pentru cincizeci de ani, au adus vasta divizare din cadrul Bisericii Adventiste.

Speranţa mea este că, în paginile ce ne stau înainte, poate fi expusă o mai bună înţelegere a chestiunilor reale care au apărut în 1957. Mai mult decât atât, am speranţa că problemele   cheie menţionate anterior pot fi însuşite fără echivoc, ca fiind adventismul clasic, elementar, care dezvăluie cel mai bine chestiunile mai cuprinzătoare ce vor ajuta la soluţionarea luptei cosmice dintre Dumnezeu şi Satana.

Herbert Douglass
Lincoln Hills, California
25 ianuarie 2008

„Înţelepciunea care vine de sus, este, întâi, curată, apoi pașnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune,   fără   părtinire,   nefăţarnică.   Şi   roada   neprihănirii   este semănată în pace pentru cei ce fac pace.” (Iacov 3:17‐18)

Care a fost scopul tuturor acestor lecţii despre neprihănirea prin credinţă? A fost doar acela de a parcurge unele învăţături biblice interesante pe care să le punem în fişierele memoriei noastre? Pentru a fi calificaţi la primirea unei diplome de absolvire a cursului? Dacă aceasta este tot ce am dobândit, studiul nostru a fost o pierdere de timp. Există probleme mult mai mari în joc aici şi trebuie să vedem înainte imaginea de ansamblu, pentru a putea găsi apoi un sens în locul pe care noi înşine trebuie să îl ocupăm în cadrul acesteia. (Această lecţie finală nu va fi ca lecţiile precedente, cu întrebări care urmează să primească răspuns din partea studentului. În schimb, este de aşteptat ca studentul să reflecteze la fiecare text, punându-şi întrebarea: Cum se aplică aceasta la viaţa mea de zi cu zi? Care este scopul real al existenţei mele? Oare Dumnezeu are pentru mine un rol pe care să îl joc în aceste ultime zile ale istoriei păcătoase a pământului? Va fi amânat planul lui Dumnezeu, dacă nu reuşesc să duc la împlinire planul lui Dumnezeu pentru mine?)

Păcatul nu are de-a face doar cu mine şi mântuirea mea. Păcatul îl dezonorează pe Dumnezeu demonstrând că Satana are dreptate în marea controversă dintre Dumnezeu şi Satana. Satana a susţinut întotdeauna că Legea lui Dumnezeu este nedreaptă şi nu poate fi respectată, în special de către cei care au o natură căzută. “Satana a declarat că era imposibil pentru fiii şi fiicele lui Adam să ţină legea lui Dumnezeu şi, astfel, L-a acuzat pe Dumnezeu de lipsă de înţelepciune şi iubire. În cazul în care aceştia nu puteau respecta legea, atunci vina ar fi fost de partea Legiuitorului.” (Semnele Timpului, 16 ianuarie 1896)

Problema reală care este aici în joc este veridicitatea şi corectitudinea lui Dumnezeu. ”Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi, după cum este scris: ,,Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale, şi să ieşi biruitor cînd vei fi judecat.” Romani 3:4. Va fi înălţată şi reabilitată calea lui Dumnezeu de a proceda cu problema păcatului, sau acuzaţiile lui Satana vor avea câştig de cauză până la urmă? Va fi universul în siguranţă pentru restul veşniciei cu guvernarea lui Dumnezeu? Este Dumnezeu un despot arbitrar dar care are mai multă putere decât noi restul, sau este El Dumnezeul iubitor aşa cum este descris în Biblie? Acestea şi alte întrebări au nevoie de răspunsuri finale înainte ca lunga experienţă a păcatului să poată ajunge la capăt.

Cum poate Dumnezeu să fie reabilitat atunci când poporul Său îi dă dreptate lui Satana o bună parte din timp? Acesta este motivul pentru care păcatele credincioşilor sunt mult mai grave decât păcatele celor necredincioşi. Păcatele creştinilor par să spună că legea lui Dumnezeu şi puterea Lui nu sunt pe măsura înşelăciunilor lui Satana. Dacă unirea divinului cu umanul nu arată că harul lui Dumnezeu are mai multă putere decât Satana, ce rost mai au toate acestea? Îndreptăţirea şi sfinţirea sunt calea lui Dumnezeu de a dezvălui puterea Sa de a transforma şi a reface, şi nu doar de a ierta şi a trece cu vederea.

Generaţia finală a lui Dumnezeu va avea un rol de jucat în justificarea credibilităţii Cuvântului Său. “De aceea voi sfinţi Numele Meu cel mare, care a fost pîngărit printre neamuri, pe care l-aţi pîngărit în mijlocul lor. Şi neamurile vor cunoaşte că Eu sînt Domnul, zice Domnul Dumnezeu, cînd voi fi sfinţit în voi sub ochii lor. “ Ezechiel 36:23. Noi, şi multe generaţii înainte de noi, am dezonorat numele lui Dumnezeu şi guvernarea Sa prin păcătuirea noastră continuă. Înainte ca să se poate încheia conflictul, trebuie să existe o rezoluţie la această problemă. Dumnezeu trebuie să fie sfinţit sau reabilitat în noi, în faţa celor care batjocoresc pe Dumnezeul cerului. De fapt, Dumnezeu Îşi va reabilita propriul nume, prin punerea la dispoziţia poporului Său a puterii divine de a se supune legii Sale în mod desăvârşit. “Dacă a fost vreodată un popor care să aibă nevoie de o lumină din cer mereu crescândă, atunci acesta este poporul pe care, în acest timp de primejdie, Dumnezeu l-a chemat să fie depozitarul Legii Sale sfinte şi să apere caracterul Său înaintea lumii. “(Mărturii, vol. 5, p. 743)

Astfel, caracterul desăvârşit dezvoltat de poporul lui Dumnezeu este extrem de important în rezoluţia finală a marii controverse dintre Hristos si Satana. Acesta este motivul real pentru a pune accentul pe acest concept al desăvârşirii poporului lui Dumnezeu de la timpul sfârşitului. Dumnezeu susţine că ascultarea totală este posibilă. Satana susţine că o natură omenească păcătoasa face ascultarea imposibilă. Cine spune adevărul? Numai generaţia finală a lui Dumnezeu poate dovedi că Satana este un mincinos.

Aceasta generaţie finală este descrisă într-un mod foarte special: ” Şi balaurul, mîniat pe femeie, s’a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cari păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos.” Apocalipsa 12:17. Motivul pentru care Satana este aşa de mâniat pe rămăşiţa finală este tocmai acela că ei păzesc poruncile lui Dumnezeu, lucru despre care Satana susţine că este imposibil. Problema ascultării este aceea cu privire la care bătălia finală va fi purtată.

Motivul principal pentru existenţa acelei scurte perioade de timp înainte de venirea lui Hristos în care nu există nici un Mijlocitor pentru păcate este de a arăta înaintea universului realitatea puterii depline a lui Dumnezeu asupra păcatului în vieţile celor a căror voinţă este în totalitate şi pentru totdeauna unită cu voia Lui. Unii chiar dintre cei care au trădat încrederea lor sacră, fiind de acord cu Satana că este imposibil să se supună legii lui Dumnezeu, vor demonstra în cele din urmă că nu există cu adevărat nici o scuză pentru păcat, că Dumnezeu are mai multă putere decât ispitele lui Satana. Încheierea timpului de probă va juca un rol important în demonstraţia finală pe care Dumnezeu o face înaintea universului Său că, într-adevăr, este posibil pentru omul căzut a se supune Legii lui Dumnezeu, care este dreaptă, bună şi sfântă.

Pretutindeni în lumea care ne înconjoară evidenţele arată că trăim în timpul descris în Biblie ca fiind timpul sfârşitului. Lumea noastră se mişcă rapid spre punctul culminant al istoriei, iar Dumnezeu în curând va lua conducerea în propriile mâini. Dacă suntem în viaţă atunci când au loc aceste evenimente, atunci este important să ştim care vor fi caracteristicile acestei generaţii finale şi, cel mai important, cum putem fi de partea lui Dumnezeu atunci când lumea, aşa cum o cunoaştem, se apropie de sfârşit.

Ce se întâmplă înainte de revenirea lui Isus?

(A) _____ Oamenii vor continua să îşi schimbe loialitatea chiar până la a doua venire
(B) _____ Caracterul este sigilat pentru totdeauna înainte de a doua venire.

Acest text ne spune că, la un moment dat în timp, cei nelegiuiţi vor rămâne mai departe nelegiuiţi, iar cei care sunt cei drepţi vor rămâne drepţi. După acest moment, Isus va veni “curând”. Noi numim acest punct în timp încheierea timpului de probă sau închiderea harului, pentru că acesta încheie perioada de timp în care fiinţele omeneşti pot schimba loialitatea dintr-o parte la alta. Timpul de probă – timp pentru a face alegeri pentru veşnicie – a luat sfârşit. Nu ni se spune cât va fi de la încheierea timpului de probă până la a doua venire, cu excepţia cuvântului “curând”. Aceasta nu va fi o perioadă lungă, dar va fi o perioadă importantă de timp.

Cum a descris Daniel acest timp?

(A) _____ Când Mihail se ridică, urmează un timp de necaz.
(B) _____ Când Mihail se ridică, vom avea un mileniu de pace.

Capitolul 11 din Daniel descrie evenimente din istoria lumii din zilele lui Daniel până la sfârşitul istoriei acestui pământ. După derularea acestor evenimente, Mihail (un alt nume pentru Hristos) se ridică pentru a începe o nouă etapă a planului lui Dumnezeu pentru pământ şi rasa umană. În timp ce Hristos face acest lucru, va începe un timp teribil de probleme pentru rasa umană. Încă o dată, nu ni se spune cât durează acest timp de strâmtorare dar, din moment ce poporul lui Dumnezeu va fi mântuit (eliberat) “în vremea aceea”, nu poate fi o perioadă lungă de timp.

Ce altceva se întâmplă în acest timp?

(A) _____ Cele şapte plăgi au căzut asupra Egiptului pe vremea lui Moise “.
(B) _____ Cele şapte plăgi urmează să cadă pe pământ în viitor.

Timpul de strâmtorare descris de Daniel va fi fără egal în istoria pământului, deoarece acest pământ nu a experimentat dezastre precum plăgile descrise în Apocalipsa 16. Numai datorită mâinii protectoare a lui Dumnezeu va reuşi poporul Său să supravieţuiască la ceea ce are să vină pe acest pământ.

Cum se leagă aceasta cu încheierea timpului de probă?

(A) _____ Tămâia şi rugăciunile vor continua la nesfârşit.
(B) _____ Tămâia şi rugăciunile se vor sfârşi la un moment dat.

Aceste versete descriu lucrarea îngerilor de a aduce rugăciunile noastre pentru iertare în atenţia lui Dumnezeu. Aici aflăm că la un moment dat, nu vor mai fi oferite rugăciuni şi tămâie pe altarul de aur, deoarece cădelniţa va fi aruncată pe pământ, unde vor fi probleme mari din această cauză. Această perioadă corespunde cu încheierea timpului de probă şi căderea celor şapte plăgi. La scurt timp înainte de revenirea lui Isus, va exista un moment în care rugăciunile pentru iertare nu vor mai fi acceptate de către Dumnezeu, şi nici nu va mai exista schimbare de loialitate dintr-o tabără în cealaltă. Toate deciziile vor fi fost luate, şi ele vor rămâne definitive. Cu siguranţă, acesta este timpul cel mai solemn care a fost cunoscut vreodată în toată istoria pământului.

Ce perioadă de timp trăim noi chiar acum?

(A) _____ Îngerii ţin în frâu forţele de distrugere.
(B) _____ Îngerii au dezlegat vânturile distrugerii.

Ne aflăm în acea perioadă de timp chiar înainte ca timpul final de strâmtorare să se dezlănţuie pe pământ. Îngerii lui Dumnezeu au fost însărcinaţi să ţină în frâu vânturile distrugerii, şi aceasta cu un scop specific.

Care este acest scop?

(A) _____ Pământul nu va fi vătămat, până când slujitorii lui Dumnezeu nu sunt sigilaţi.
(B) _____ Noi nu ştim pentru ce este Dumnezeu în aşteptare.

Acesta ar putea fi cel mai important text din toate lecţiile noastre. Dumnezeu spune că El nu va permite vânturilor distrugerii să vină asupra pământului, până când poporul Său nu va fi sigilat. Aceasta înseamnă că acum avem explicaţia motivului care reţine declanşarea evenimentelor finale ale istoriei acestui pământ. Dumnezeu nu aşteaptă pentru a se acumula mai mult rău. El nu aşteaptă pentru un templu care să fie reconstruit în Israel. El nu este în aşteptarea unor declaraţii ale papei de la Roma. Dumnezeu este în aşteptare pentru acel popor deosebit pe care să îl poată sigila ca fiind al Său. Când El va găsi şi sigila această generaţie finală, atunci evenimentele care vor culmina cu sfârşitul istoriei acestei lumi vor urma rapid. (Apropo, nu te lăsa abătut de întrebări interesante, dar neesenţiale, precum: sunt cei 144000 un număr literal sau simbolic? sau, Cum ar putea exista 12000 din fiecare trib?)

Cum descrie Dumnezeu acest grup?

(A) ____ Dumnezeu vrea ca numele Său să fie scris în limba ebraică.
(B) ____ Dumnezeu vrea ca numele Său să fie scris pe frunţile oamenilor.

Acum ştim ce înseamnă pecetea lui Dumnezeu. Aceasta este numele Lui sau, altfel spus, caracterul Său, scris pentru totdeauna în mintea poporului Său. Ei aparţin Lui în totalitate şi decizia lor este definitivă. Ei au decis să fie drepţi şi sfinţi pentru totdeauna. Ei au terminat-o cu răzvrătirea. Orice păcat, de orice natură, a dispărut pentru totdeauna din viaţa lor.

Care este experienţa lor spirituală?

(A) _____ Ei au biruit cele mai multe dintre păcatele lor.
(B) _____ Ei sunt fără vină înaintea lui Dumnezeu.

Acesta este o descriere incredibilă, aproape imposibilă pentru un grup de fiinţe omeneşti – care au fost înainte păcătoşi ca noi toţi. Dacă am putea avea vreo îndoială despre ceea ce înseamnă “fără vină”, 1 Petru 1:19 şi Evrei 9:14 folosesc acest aceeaşi expresie (în greacă) cu referire la Isus Hristos. Pur şi simplu nu există nici un păcat în viaţa lor. Ei trăiesc de fapt o viaţă fără de păcat în naturi păcătoase, exact ceea ce Satana a pretins că este imposibil. Acest lucru nu se va întâmpla pentru că Dumnezeu ar apăsa vreun buton magic în creierele lor sau pentru că El ar îndepărta natura lor căzută pentru a le face supunerea mai uşoară, ci pentru că aceştia au permis Duhului Sfânt să controleze viaţa lor atât de complet încât aceştia să poată trăi o viaţă de aceeaşi calitate precum Hristos a trăit cât timp a fost pe pământ.

În timp ce definiţiile sunt foarte importante în înţelegerea desăvârşirii, este poate chiar mai important să căutăm în Biblie modalităţi realiste şi practice de a experimenta ceea ce Biblia promite. Aici este momentul în care avem nevoie de acea credinţă, acea încredere totală care va accepta tot ceea ce spune Dumnezeu chiar dacă aceasta pare imposibil. Ştim destule despre slăbiciunea noastră şi eşecurile noastre. Ceea ce vrem să cunoaştem este puterea lui Dumnezeu si promisiunile Lui.

Ce poate face Hristos?

“Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale…” Iuda 24

(A) _____ Hristos ne poate feri de cădere în păcat.

(B) _____ Hristos nu ne poate feri de orice păcat.

(C) _____ Hristos ne poate prezenta fără cusur în prezenţa Lui.

(Două răspunsuri corecte)

Este Hristos cu adevărat în stare să ne păzească de cădere? Sau, până la urmă, păcatul este mai puternic decât Hristos? Sub inspiraţie, Iuda spune că El este capabil! Astfel, căderea nu este o realitate inevitabilă a vieţii noastre, indiferent care ar fi fost experienţa noastră din trecut. Dacă Hristos este cu adevărat capabil, atunci de ce să nu-i dăm o şansă să descopere puterea Lui în vieţile noastre?

Cât de mult putem face cu adevărat?

“Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.” Philippians 4:13

_____ Adevărat _____ Fals Putem face cea mai mare parte lucrurilor prin Hristos.

Credem noi cu adevărat promisiunile lui Dumnezeu? Sunt toate lucrurile posibile prin Hristos? Este biruinţa asupra păcatului într-adevăr posibilă? Observă cu atenţie că acest lucru este posibil numai prin Hristos locuind în noi prin lucrarea de îndreptăţire şi sfinţire.

Ce altceva ne promite Dumnezeu?

(A) _____ Dumnezeu va izbăvi pe oricine din ispită.
(B) _____ Dumnezeu va izbăvi pe cei evlavioşi (cucernici) din ispită.
(C) _____ Dumnezeu va izbăvi pe nelegiuiţi din ispită.

Este important să reţinem că Dumnezeu va izbăvi doar pe cei care privesc spre El şi cred în promisiunile Lui – cei pe care El îi numeşte evlavioşi (cucernici). Acum, dacă suntem într-adevăr izbăviţi din ispită, acest lucru înseamnă că nu am căzut în ispită – nu am păcătuit. În cazul acesta, nu este necesar să cedăm în faţa ispitei, pentru că El ne poate elibera din ispită. El ne va oferi o modalitate de scăpare, dacă noi suntem dispuşi şi doritori să îl primim.

Cum ne va izbăvi Dumnezeu?

(A) ____ Unele ispite sunt prea puternice pentru noi.
(B) ____ Există o modalitate de scăpare pentru fiecare ispită.
(C) ____ Sunt ispitit mai mult decât alte persoane.

Dumnezeu a promis că nu va permite nici o ispită să vină asupra noastră care să fie prea puternică, făcând căderea noastră inevitabilă. Aceasta înseamnă că avem la dispoziţie o cale de scăpare pentru fiecare ispită. Nu există nici o ispită care să vină la noi şi care să facă păcatul inevitabil. Dumnezeu a promis că, dacă ne vom încrede in El, El ne va arăta calea de ieşire din fiecare ispită.
Unele modalităţi practice pentru a găsi acea cale de scăpare pot fi uşor de găsit dacă ne luăm dinainte timp să ne gândim. Când vine ispita, ne rugăm noi imediat sau aşteptăm mai degrabă pentru mai târziu? Am memorat Scriptura astfel încât să putem răspunde lui Satana cu “Stă scris”, aşa cum Hristos a făcut? Putem chiar găsi o modalitate de scăpare prin cântare. Ceea ce este însă important este să ne îndreptăm gândurile de la ispită spre sursa noastră de putere.

Cum a trăit Hristos?

(A) _____ Hristos nu a păcătuit deoarece El era Dumnezeu.
(B) _____ Hristos nu Se aşteaptă să fim ca El.
(C) _____ Hristos vrea ca noi să-L urmăm în a nu păcătui.

Ştim că Hristos a trăit o viaţă fără păcat, dar uneori nu vrem să recunoaştem faptul că El este, de asemenea, Exemplul nostru şi El ne cere să călcăm pe urmele paşilor Săi. Desigur, aceasta presupune că Hristos a fost născut la fel cum ne-am născut noi, simţind ispitele noastre şi experimentând izvorul din care se nasc dorinţele noastre.

Ce este posibil pentru noi?

_____ Adevărat _____ Fals Dacă rămânem în Hristos, nu vom păcătui.

Dacă suntem în Hristos nu ne vom răzvrăti împotriva Lui, căci păcatul este răzvrătire. Dacă rămânem în El nu vom păcătui, pentru că în El nu este păcat. Dacă Hristos locuieşte în noi în mod constant, El nu va păcătui în noi. Astfel, atâta timp cât rămânem în El nu ne vom răzvrăti în gândire, cuvânt sau faptă.

Este biruinţa într-adevăr posibilă?

(A) _____ Numai biruitorii vor fi în ceruri.
(B) _____ Biruinţa este posibilă numai în ceruri.
(C) _____ Biruinţa a fost doar pentru Hristos.

Modelul de biruinţă este Hristos iar noi putem birui păcatul aşa cum El a biruit. Biblia este plină de astfel de promisiuni iar noi nu trebuie să le ignorăm în încercarea de a scuza unele păcate care au mai rămas în vieţile noastre.

Ce trebuie să se întâmple cu gândurile noastre?

(A) _____ Majoritatea gândurilor sunt bune.
(B) _____ Anumitor gânduri nu le putem rezista.
(C) _____ Fiecare gând poate fi supus lui Hristos.

Aceasta este una dintre promisiunile cele mai puternice din Biblie. Dumnezeu ştie că nu ne putem controla gândurile noastre cele mai profunde, aşa că El ne oferă o cale de scăpare. Dacă vom preda imediat acele gânduri lui Hristos, El promite să le ţină în captivitate, astfel încât nu ele ne vor controla pe noi. Dar noi trebuie să luăm decizia să predăm acel gând lui Hristos, mai degrabă decât să ne jucăm cu el şi să zăbovim asupra lui. Dacă vrem într-adevăr să fim creştini, trebuie să luăm foarte serios relaţia noastră cu Hristos. Fiecare gând trebuie să fie sub controlul Lui în orice moment. Este de la sine înţeles că dacă Hristos controlează toate gândurile noastre păcatul nu se va produce în vieţile noastre.

Putem umbla în Duhul?

(A) _____ Dacă vom umbla în Duhul nu vom păcătui atât de mult.
(B) _____ Dacă umblăm în Duhul nu vom păcătui.
(C) _____ Dacă umblăm în Duhul nu vom fi ispitiţi.

În cazul în care Duhul Sfânt controlează vieţile noastre nu vom ceda dorinţelor naturii noastre. Biblia este plină de promisiuni care ne asigură că nu este nevoie să cădem şi să eşuăm mereu şi mereu. Dumnezeu promite că putem birui şi că putem să obţinem în mod constant biruinţe în lupta împotriva cărnii.

Care este singura noastră speranţă de biruinţă?

(A) _____ Dacă depunem eforturi mai serioase, putem birui păcatul.
(B) _____ Este necesar un „transplant de inimă” pentru a asculta de Dumnezeu.
(C) _____ Numai Dumnezeu poate să ne cureţe de păcat.
(Două răspunsuri corecte)

Este extrem de important să înţelegem că biruinţa este o minune a harului lui Dumnezeu, la fel de sigur precum umblarea lui Petru pe apă. Nici o cantitate de auto-control nu va contribui la biruinţa asupra naturii noastre căzute. Acest lucru trebuie să fie un miracol al lui Dumnezeu de la început până la sfârşit. El face curăţirea, El ne dă o inimă nouă, şi El ne face să ascultăm de Legea Lui. Dacă există vreo speranţă pentru împlinirea promisiunilor pe care le-am citit, atunci trebuie să luăm foarte în serios acest text, şi să facem din aceasta un subiect de rugăciune constant al vieţii noastre.

Studiu suplimentar: O evanghelie care a devenit foarte populară printre creştinii contemporani spune că odată ce am fost îndreptăţiţi, vom rămâne în aceasta stare de îndreptăţiţi sau mântuiţi, chiar în condiţiile în care continuăm în păcat sau un păcat îndrăgit continuă să apară în viaţă. În această evanghelie lipsa unei inimi sfinţite nu ne descalifică pentru cer. Un autor scrie: “Faptul că ne poticnim şi cădem în păcat, în timp ce suntem sub har, nu ne privează de îndreptăţire. Nici nu aduce condamnare..”

Este destul de evident că această idee nu se armonizează cu textele biblice care le-am studiat în ultimele câteva lecţii. Isaia 59:2 avertizează, ” ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru”. Păcatul întotdeauna ne desparte de Dumnezeu. Când păcatul este preţuit, Satana preia controlul asupra inimii şi Duhul lui Dumnezeu este alungat. Cum am putea să gândim că suntem într-o stare de mântuire în timp ce păcătuim? Auto-amăgirea şi raţionamentele sunt componente majore ale încercării lui Satana de a ne adormi într-un fals sentiment de siguranţă. Oricine te asigură că există siguranţă în neascultare învaţă o evanghelie falsă, care este mult mai gravă decât o zi falsă de închinare.

Toate acestea ar putea fi foarte descurajatoare pentru noi, cu o singură excepţie – dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este în căutarea de noi modalităţi de a ne respinge. El este Dumnezeul care ne căută, Cel care nu ne va abandona, chiar şi atunci când suntem răzvrătiţi împotriva Lui. În timp ce El nu ne poate mântui în păcat, El va continua să ne iubească şi să ne atragă înapoi spre El. Vedem acest lucru cel mai clar în 1 Ioan 2:1. “Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.” În mod clar scopul lui Dumnezeu pentru noi este ca să nu păcătuim. Dar imediat, în fraza imediat următoare, vedem mila lui Dumnezeu. Când cădem în păcat datorită nepăsării noastre, avem pe Cineva care înţelege slăbiciunile noastre reprezentându-ne în faţa instanţelor cereşti. Dacă mergem la El cu durere şi pocăinţă autentică, El va prelua cazul nostru imediat.

Trebuie să fim clari că numai atunci când păcatele noastre sunt mărturisite, lucru care nu se poate întâmpla atâta vreme timp ce noi participăm la ele, suntem acceptaţi de Dumnezeu. Când cădem, există două modalităţi de a ne raporta la păcatul nostru. Calea omenească – calea lui Satana – este de a îndreptăţi păcatul şi a-l scuza. Această cale ne separară de Dumnezeu, şi despărţiţi de El nu poate exista mântuire. Calea corectă de a trata păcatul personal este să-l recunoaştem ca atare de îndată ce se întâmplă în viaţa noastră. Înţelegem că L-am dezonorant încă o dată pe Dumnezeu şi i-am dat dreptate lui Satana, şi cădem în genunchi în adâncă pocăinţă. Un singur lucru ar trebui să ne înspăimânte în viaţa aceasta muritoare, ca nu cumva mâna noastră să alunece din mâna Tatălui nostru ceresc. Imediat cerem lui Dumnezeu să vină şi să apuce mâna noastră care se scufundă pentru a ne ridica şi a ne aşeza într-un loc sigur din nou. Nimic altceva nu mai contează – nici ego-ul, nici reputaţia sau imaginea personală – doar reluarea legăturii cu Dumnezeu. Atâta timp cât legătura aceasta este menţinută, avem asigurarea deplină a mântuirii.

Aceasta înseamnă că trebuie să ne ocupăm de problema păcatelor noastre personale, nu doar să presupunem că ele vor dispărea. Trebuie să îi permitem lui Dumnezeu să rezolve problema păcatului din viaţa noastră. “Imediat ce ai comis un păcat, trebuie să alergi direct la tronul harului şi să-I spui lui Isus totul despre aceasta.” (Semnele Timpului, 15 februarie 1892) Să ne predăm astăzi voinţa noastră lui Isus şi să îi permitem să intre în stăpânirea deplină a vieţii noastre. Dacă doar ne vom preda voinţa noastră zilnic lui Isus, vom avea o putere dincolo de capacitatea noastră de a o explica, şi nu va trebui să ne bazăm pe o evanghelie falsă care să ne dea o asigurare falsă a mântuirii. Calea lui Dumnezeu este întotdeauna mai bună decât născocirile omeneşti.

Desăvârşirea este un cuvânt tulburător. Ce înseamnă cu adevărat? Ce nu înseamnă? Unii cred că nu este sănătos din punct de vedere spiritual să accentuăm prea mult subiectul acesta al desăvârşirii. Probabil o parte a problemei este că nu am definit cu atenţie termenii. Să aruncăm o privire atentă la acest mult-evitat subiect pentru a vedea dacă acesta este chiar aşa de înfricoşător pe cât pare. Desăvârşirea are patru sensuri diferite, şi aceasta constituie unul din motivele pentru care este înţeleasă greşit.

Cum este descris Dumnezeu?

             _____ Adevărat _____ Fals  Dumnezeu se schimbă în mod periodic.

Numai Dumnezeu poate fi descris în acest fel. Numai Dumnezeu nu trebuie să se schimbe sau să Îşi adapteze gândirea sau acţiunile Sale pe baza unor informaţii noi. Deoarece Dumnezeu ştie toate lucrurile – trecut, prezent şi viitor – nu există nici o posibilitate ca El să fie surprins de informaţii noi. Nici o fiinţă creată, nici măcar îngerii, nu pot fi descrişi în acest fel, pentru că toţi sunt subiectul primirii de informaţii noi care vor schimba ideile şi acţiunile lor. Lipsa de informaţii va conduce întotdeauna la concluzii imprecise şi, probabil, greşite.

Cum este descris Isus?

             _____ Adevărat _____ Fals  Isus se schimbă în mod periodic.

Deoarece Isus este descris în acelaşi mod ca şi Dumnezeu, este clar că El împărtăşeşte acest atribut unic al lui Dumnezeu. Aceasta este DESĂVÂRŞIREA ABSOLUTĂ. Aceasta înseamnă că nu va exista niciodată o greşeală sau o eroare de judecată bazată pe informaţii eronate. Uneori se spune despre noi, ca fiinţe omeneşti că nu putem fi niciodată absolut desăvârşiţi. Aceasta este adevărat, deoarece desăvârşirea absolută îl descrie numai pe Dumnezeu. Nu există nici o altă desăvârşire absolută. Aşadar, desăvârşirea absolută nu este posibilă pentru fiinţele create de Dumnezeu – nici pentru fiinţele omeneşti şi nici pentru îngeri. “Perfecţiunea angelică a eşuat în ceruri. Perfecţiunea umană a eşuat în Eden.” (Adevărul despre îngeri, p. 205)

Cum a fost creat omul?

    (A)  _____ Omul a fost creat imperfect.
    (B)  _____ Omul avea nevoie de multă dezvoltare.
    (C)  _____ Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu – foarte bine.

Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva în desăvârşirea deplină, atât cât era posibil pentru nişte fiinţe finite. El a făcut omenirea după propria Sa imagine – cât mai aproape de Dumnezeu cât putea fi posibil pentru fiinţele create. Aceasta este DESĂVÂRŞIREA NATURII. Natura omului era în completă armonie cu Dumnezeu şi cu restul creaţiunii. Mintea si corpul lui funcţionau împreună într-o armonie desăvârşită. El nu a avut de luptat cu simţăminte şi emoţii discordante. Impulsurile şi înclinaţiile sale erau în echilibru şi în deplin acord cu legile lui Dumnezeu. Totul a lucrat corect!

Ce se va întâmpla cu noi la înviere?

     (A) _____ Primim nemurirea la înviere.
     (B) _____ Primim nemurirea într-o clipă.
     (C) _____Primim nemurirea atunci când murim.
                          (Două răspunsuri corecte)

Natura noastră umană pieritoare şi păcătoasă va fi schimbată de Dumnezeu la a doua venire a lui Hristos într-o natură umană incoruptibilă şi desăvârşită. După aceasta nu vor mai exista acele porniri păcătoase dinlăuntrul nostru. Astfel, desăvârşirea naturii, care implică îndepărtarea ispitei din interior, va avea loc numai la a doua venire a lui Hristos. Înainte de acest eveniment noi nu putem experimenta această desăvârşire a naturii.

Cât de mult din inima noastră cere Dumnezeu să îi predăm?

             _____ Adevărat _____ Fals  Dumnezeu cere toată inima şi mintea noastră.

În momentul  convertirii, atunci când ne predăm în mod complet vieţile noastre lui Hristos, noi suntem socotiţi desăvârşiţi în Hristos. În procesul convertirii acesta este singurul lucru pe care Dumnezeu îl cere din partea noastră: să-i dăm Lui întreaga noastră inimă. El nu va accepta o inimă împărţită, în care iubim pe Dumnezeu şi lumea în mod egal. Singura condiţie pe care trebuie să o îndeplinim pentru a fi mântuiţi este predarea totală şi completă a întregii noastre vieţi lui Dumnezeu. El nu va accepta nimic mai puţin. Chiar dacă suntem doar la începutul umblării noastre cu Hristos, El acceptă PREDAREA CARACTERULUI nostru iar noi suntem socotiţi desăvârşiţi în Hristos.

Cum dezvăluie o plantă acest proces?

            _____ Adevărat _____ Fals  Firul verde este la fel de necesar ca fructele coapte.

Chiar dacă o plantă este foarte imatură atunci când primul fir verde apare deasupra solului, acesta nu este mai puţin important decât planta dezvoltată pe deplin. Fără această creştere iniţială nu va fi posibilă nici o recoltă. Firavul fir verde este desăvârşit, deoarece aceasta este tot ce ar putea fi de aşteptat să fie. La fiecare stadiu de creştere planta poate fi desăvârşită, deoarece creşte până la maturitate. La fel, atunci când caracterul nostru este pe deplin predat lui Dumnezeu, aceasta este o predare desăvârşită pentru acel momentul respectiv, potrivit cunoştinţelor disponibile pentru noi în momentul respectiv. Suntem pe deplin predaţi în măsura în care ne înţelegem pe noi înşine şi voia lui Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu va accepta predarea completă a tot ceea ce ştim despre noi înşine în acel moment. Astfel, predarea caracterului nostru este desăvârşită, deoarece este socotită astfel de Dumnezeu. De altfel, aceasta este singura cerinţă pentru mântuire, acum sau în viitor. Dumnezeu nu cere înţelepciune, educaţie sau ani de viaţă, lucru ilustrat în relatarea convertirii tâlharului de pe cruce.

Care este planul lui Dumnezeu pentru noi?

    (A)  _____ Lui Dumnezeu nu-i pasă dacă creştem sau nu.
    (B)  _____ Dumnezeu aşteaptă ca noi să creştem până la maturitate.
    (C)  _____ Nu putem deveni maturi pe deplin.

În timp ce Dumnezeu este destul de îndurător încât să ne dea timp pentru a învăţa şi a ne dezvolta şi ne socoteşte desăvârşiţi în tot acest timp, El vrea ca noi să creştem până la deplina maturitate. El chiar spune că noi putem să creştem până la statura plinătăţii lui Hristos. Evanghelia este o imensă putere pe care Dumnezeu este dispus să ne-o împărtăşească pentru a ne aduce la înălţimi pe care nu ne-am putea imagina vreodată. MATURITATEA DE CARACTER este pur şi simplu coacerea recoltei în viaţa individuală. Devenim maturi în Hristos atunci când nu mai alegem să păcătuim împotriva lui Dumnezeu. Dacă Isus locuieşte în noi prin procesul de îndreptăţire şi sfinţire, atunci El deţine controlul vieţii noastre, iar noi nu păcătuim, pentru că în Hristos nu este păcat.

Ce poate realiza Dumnezeu în noi?

    (A)  _____ Planul lui Dumnezeu este ca să nu păcătuim.
    (B)  _____ Dumnezeu ştie că ceva păcat este inevitabil.
    (C)  _____ Naşterea din nou face posibil să nu mai păcătuim.
                          (Două răspunsuri corecte)

Acest concept poate fi exprimat într-un mod simplu, dar clar. Hristos în inimă – păcatul afară. Păcatul în inimă – Hristos afară. Nu putem avea atât pe Hristos cât şi păcatul domnind în acelaşi timp pe tronul vieţii noastre. Hristos nu va accepta o inimă împărţită. Într-un caracter matur Hristos deţine controlul total şi, prin urmare, nu vom face alegeri rebele. Vom alege să nu ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu în gând, cuvânt sau faptă. Spunând aceste lucruri, ne concentrăm pe ceea ce poate face Dumnezeu, nu pe ceea ce eu nu pot face.

În definirea desăvârşirii, am constatat deja că cele două definiţii care sunt importante pentru studiul nostru sunt acele categorii asupra cărora noi avem un anumit control. Dacă credem că păcatul se întâmplă prin alegere, vom crede de asemenea că putem alege să ne supunem voinţa. Putem alege să ne predăm şi putem alege să creştem până la maturitate. Deoarece Hristos ne dă putere pentru a birui, un caracter perfect matur – la fel ca al lui Hristos – este posibil pentru toţi creştinii consacraţi deplin.

Naşterea din nou aduce desăvârşirea în Hristos, care este întotdeauna suficientă pentru mântuire. Suntem mântuiţi cu condiţia predării complete. Problema apare când noi întrerupem această predare a noastră lui Hristos. Puterea lui Hristos nu se schimbă, doar predarea noastră lui Hristos nu este constantă. Aceste întreruperi sunt cele care pot şi care trebuie să înceteze, pentru că noi ar trebui să îngăduim lui Hristos să controleze complet viaţa noastră în orice moment.

Prin natură noi vom fi totdeauna păcătoşi, până Hristos va veni. Dar putem decide să nu facem nici o alegere împotriva voinţei lui Dumnezeu. Putem avea de fapt un caracter fără de păcat într-o natură păcătoasă. Dacă Hristos a biruit îndemnurile firii Sale căzute prin controlul Duhului Sfânt, atunci aceeaşi putere este disponibilă pentru noi.

“Isus Hristos este acelaş ieri şi azi şi în veci!”  Evrei 13:8

Ceea ce am studiat în Lecţia 11 despre sfinţire nu este înţelegerea obişnuită care ne vine imediat în minte. Vom examina în această lecţie al doilea aspect al sfinţirii, care este mult mai familiar pentru noi. Cel mai adesea ne gândim la sfinţire ca fiind procesul de creştere în care umblăm zi de zi cu Hristos după ce am fost convertiţi. Acest aspect îl vom avea în vedere în cele ce urmează.

Care este voia lui Dumnezeu pentru noi?

(A) _____ Sfinţirea este o experienţă unică, care se întâmplă o dată.
(B) _____ Sfinţirea este o experienţă progresivă, în creştere.
(C) _____ Pavel nu a fost interesat de sfinţire.

Pavel a fost profund preocupat ca membrii bisericilor pe care le-a întemeiat să nu rămână la stadiul de început al vieţii de creştin, ci să crească şi să dezvolte caractere creştine puternice. Acest aspect de umblare zilnică al sfinţirii este o experienţă progresivă, în care înţelegem tot mai mult şi mai mult din voia lui Dumnezeu, iar caracterul nostru se dezvoltă în conformitate cu aceasta.

Cum putem creşte?

(A) _____ Creştem încercând din greu.
(B) _____ Schimbarea este foarte dificilă.
(C) _____ Devenim asemenea lui Isus privind spre El.

Pe măsură ce petrecem timp cu Dumnezeu, vedem mai mult şi mai mult din slava Lui, şi devenim tot mai mult asemenea Lui în caracter. Cu cât vom petrece mai mult timp în prezenţa Sa, cu atât viaţa noastră va reflecta mai mult sfinţenia lui Dumnezeu. Sfinţirea nu înseamnă a încerca mai greu şi mai greu să fim drepţi. Înseamnă a petrece timp de calitate cu Isus, prin studiul Bibliei, rugăciune şi meditaţie inteligentă în aşa fel încât să îi permitem lui Isus să ne schimbe şi să ne facă asemenea Lui. Sfinţirea înseamnă a permite Duhului Sfânt să preia controlul total al vieţii şi alegerilor noastre, pentru ca El să poate realiza miracolul vieţuirii sfinte în noi. Acolo unde înainte voinţa noastră orientată spre sine făcea alegeri egoiste şi păcătoase, acum voinţa noastră condusă de Duhul Sfânt face alegeri altruiste în ascultare de Dumnezeu.

“În fiecare etapă a dezvoltării noastre, viaţa noastră spirituală poate fi desăvârşită şi totuşi, dacă trebuie împlinit planul pe care Dumnezeu îl are cu noi, atunci trebuie să aibă loc o continuă creştere. ” (Parabolele Domnului Hristos, p. 44). “Sfinţirea este o stare de sfinţire atât în afară cât şi înlăuntru, fiind sfânt şi al lui Dumnezeu fără rezerve, nu în formă ci în adevăr.” (Înalta noastră chemare, p. 214) Este important să reţinem că noi nu creştem înspre sfinţire, ci creştem în sfinţire. Din starea de sfinţire în care Dumnezeu ne pune la convertire, noi avansăm continuu în maturitate. Atâta timp cât nu permitem păcatului să ne despartă de Dumnezeu, vom continua să creştem în sfinţenie.

Care a fost experienţa de zi cu zi a lui Pavel?

” Sfinţirea lui Pavel a fost o luptă continuă cu eul. El a spus: “Eu mor zilnic”. Voinţa şi dorinţa lui intrau în conflict în fiecare zi cu datoria şi voinţa lui Dumnezeu. În loc să urmeze înclinaţia, el a făcut voia lui Dumnezeu, oricât de neplăcută era pentru natura lui.” (Mărturii, vol. 4,. P. 295) Natura căzută nu dispare de la convertire, iar experienţa sfinţirii înseamnă că această natură, cu dorinţele şi înclinaţiile ei egoiste, este dată morţii în fiecare zi. Poate că este important să ne amintim că dorinţele şi înclinaţiile naturale sunt ispite, nu păcate, chiar dacă ele rămân cu noi de la naştere până la moarte. Ideea esenţială este pur şi simplu aceea că trebuie să murim în fiecare zi faţă de dorinţele şi înclinaţiile noastre naturale. Atunci vom avea asigurarea mântuirii, chiar dacă teologia în toate aspectele ei nu este înţeleasă pe deplin. Natura noastră egoistă trebuie să fie crucificată în fiecare zi printr-o nouă consacrare faţă de Domnul. Nesupunerea şi faptele egoiste nu sunt niciodată o parte a sfinţirii şi, pentru a menţine o experienţă autentică a sfinţirii, acestea trebuie să fie respinse zi de zi.

Cum putem trăi viaţa de sfinţenie?

(A) _____ Sfinţirea este Hristos trăind în mine.
(B) _____ Sfinţirea este răstignirea vechii naturi.
(C) _____ Sfinţirea este jumătate lucrarea mea şi jumătate a lui Hristos.
(Două răspunsuri corecte)

Este absolut esenţial să înţelegem că sfinţirea nu reprezintă faptele noastre bune şi nici faptele noastre combinate cu harul lui Dumnezeu. Sfinţirea este lucrarea lui Dumnezeu de la început până la sfârşit. Este harul Lui, puterea Lui, dreptatea Lui, toate împărtăşite ucenicului dispus să le primească. Rolul nostru este de a ne supune lui Dumnezeu voinţa noastră şi de a face lucrurile care să permită harului Său să lucreze în şi prin noi.

Care este secretul succesului?

____ Adevărat ____ Fals Hristos locuind în noi este singura noastră speranţă de succes.

Singura cale pentru a experimenta adevărata sfinţire este să-L invităm pe Domnul Hristos să trăiască în noi prin Duhul Sfânt în fiecare zi a vieţii noastre. I se spune taină deoarece aceasta este o experienţă zilnică pentru atât de puţini oameni din lume, chiar şi printre creştini. Noi nu putem explica cum funcţionează aceasta, dar o putem experimenta, şi aceasta va face toată diferenţa dintre biruinţă şi înfrângere în vieţile noastre.

Îndreptăţirea şi sfinţirea sunt termeni pentru a descrie două aspecte ale procesului de mântuire. Este extrem de important să înţelegem relaţia lor reciprocă şi relaţia cu statutul aceluia care doreşte să fie mântuit prin moartea ispăşitoare a lui Isus Hristos. Ce rol joacă sfinţirea în procesul mântuirii? Două evanghelii diferite decurg din cele două feluri de răspuns la această întrebare. Să examinăm dovezile inspirate cu privire la sfinţire.

Ce înseamnă “a sfinţi”?

(A) _____ Adam a sfinţit ziua a şaptea.
(B) _____ Dumnezeu a sfinţit ziua a şaptea.
(C) _____ Dumnezeu binecuvântează ceea ce El sfinţeşte.
(Două răspunsuri corecte)

Sensul de bază al sfinţirii este: “pus deoparte pentru un scop sfânt.” Când Dumnezeu a terminat crearea pământului şi tuturor formelor de viaţă pe el, El a pus deoparte ziua a şaptea ca un memorial al actului Său creator. Dumnezeu a pus binecuvântarea Lui specială asupra acestei zile, pentru că acesta urma să fie pusă deoparte pentru ca neamul omenesc să o utilizeze într-un mod sfânt în toate vremurile.

Cine este autorul sfinţirii?

(A) _____ Dumnezeu ne sfinţeşte.
(B) _____ Omul se sfinţeşte el însuşi.
(C) _____ Dumnezeu şi omul împreună fac sfinţirea.

Sabatul a fost pus deoparte ca o zi sfântă şi a fost instituit ca un semn sau simbol care arată că aşa cum Dumnezeu a sfinţit ziua Sabatului, El îşi sfinţeşte poporul. Poporul Său a fost de asemenea, pus deoparte pentru un scop sfânt. Este foarte important de remarcat încă de la început că Dumnezeu este Cel care sfinţeşte. El a sfinţit Sabatul si El ne sfinţeşte pe noi. Este popular în prezent a crede că în vreme ce Dumnezeu lucrează îndreptăţirea, sfinţirea este făcută de Dumnezeu şi om împreună . Dar trebuie să înţelegem că procesul mântuii este lucrarea lui Dumnezeu de la început la sfârşit, atât în îndreptăţire cât şi în sfinţire. Avem şi noi un rol de jucat prin răspunsul pe care îl dăm lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu. Noi credem, răspundem, ne predăm, cooperăm. Dar acestea sunt numai răspunsurile noastre la harul lui Dumnezeu. Nici unul dintre aceste răspunsuri însă nu câştigă sau nu merită mântuirea noastră. În cel mai bun caz, răspunsul nostru dă lui Dumnezeu permisiunea de a face lucrarea Sa de îndreptăţire şi sfinţire în vieţile noastre.

Ce rol a jucat sfinţirea în sanctuar?

(A) _____ Aaron s-a sfinţit pe sine însuşi.
(B) _____ Aaron a sfinţit altarul şi ligheanul.
(C) _____ Dumnezeu a sfinţit altarul, ligheanul, şi pe Aaron.

Când Dumnezeu a instituit pentru Israel sistemul de la sanctuar, primul lucru pe care El L-a făcut chiar înainte de săvârşirea vreunei ceremonii, a fost să pună deoparte mobilierul şi preotul pentru un scop sfânt. Înainte ca vreo jertfă pentru păcat să fie oferită la sanctuar, Dumnezeu a sfinţit altarul pentru folosire sfântă. Este de asemenea important de menţionat că Dumnezeu a sfinţit pe Aaron exact în acelaşi mod în care El a sfinţit altarul. Lucrarea a fost a lui Dumnezeu de la început până la sfârşit. Din acel moment începând, sanctuarul şi preoţii au fost puşi deoparte pentru un scop sfânt.

Cum ne sfinţeşte Dumnezeu?

(A) _____ Sfinţirea este un rezultat al îndreptăţirii.
(B) _____ Isus lucrează îndreptăţirea iar Duhul Sfânt lucrează sfinţirea.
(C) _____ Curăţirea de păcat, sfinţirea şi îndreptăţirea sunt toate făcute de către Dumnezeu.

Cel care este spălat de păcat, care a fost curăţit prin sângele lui Isus şi este înfăţişat înaintea lui Dumnezeu ca fiind îndreptăţit şi iertat, este de asemenea sfinţit, chiar prin acelaşi act. Când suntem îndreptăţiţi şi spălaţi, noi suntem puşi deoparte pentru un scop sfânt. Dumnezeu priveşte la noi, nu în hainele noastre întinate de păcat, ci îmbrăcaţi de acum cu haina curată a neprihănirii lui Hristos. Suntem declaraţi a fi sfinţi, sau puşi deoparte pentru sfinţenie. Aşa cum am fost declaraţi îndreptăţiţi sau iertaţi de păcatele noastre, suntem declaraţi a fi sfinţi. În acelaşi fel, tâlharul de pe cruce a fost atât îndreptăţit cât şi a sfinţit, deoarece a fost pus deoparte pentru sfinţire. În treacăt, am putea menţiona că Pavel plasează spălarea şi sfinţirea înaintea îndreptăţirii, probabil tocmai pentru a scoate în evidenţă că acestea sunt toate într-adevăr parte a procesului de mântuire.

Ce spune Dumnezeu despre cei care sunt iertaţi?

(A) _____ Sfinţirea are loc doar după o perioadă lungă de timp.
(B) _____ Sfinţirea este un rezultat al mântuirii.
(C) _____ Iertarea şi sfinţirea apar împreună.

Când Isus a vorbit lui Pavel pe drumul spre Damasc, El i-a spus acestuia că misiunea lui va fi de a vesti neamurilor iertarea de păcate şi mântuirea. În cazul în care neamurile s-ar fi întors de sub dominaţia lui Satana la Dumnezeu, ei ar fi fost declaraţi sfinţi prin credinţa în Hristos (aceeaşi credinţă care i-ar fi îndreptăţit). La fel cum iertarea păcatelor este posibilă numai prin credinţa în viaţa şi moartea lui Hristos, sfinţirea este posibilă de asemenea doar prin aceeaşi credinţă în Hristos. Atât îndreptăţirea cât şi sfinţirea sunt primite prin credinţă, deoarece ambele sunt acte ale lui Dumnezeu şi decurg în totalitate din harul lui Dumnezeu. Este esenţial să se înţeleagă că atât îndreptăţirea cât şi sfinţirea sunt premisele necesare pentru mântuire. Biblia nu învaţă că îndreptăţirea mântuieşte, în timp ce sfinţirea vine mai târziu, ca rezultat al mântuirii.
La fel cum îndreptăţirea este declarată de Dumnezeu în momentul convertirii, la fel este declarată sfinţirea de către Dumnezeu, în acelaşi moment. Suntem puşi deoparte pentru sfinţenie, şi Dumnezeu se uită la noi prin caracterul sfânt al lui Isus Hristos. În acest fel putem avea asigurarea completă a mântuirii. Se spune adesea că această înţelegere a Evangheliei ne privează de siguranţă, dar acest lucru este total fals. Când inima este predată şi purtăm haina neprihănirii lui Hristos, avem pace desăvârşită şi asigurarea vieţii veşnice, în timp ce continuăm să creştem în Hristos.
“Dumnezeu a binecuvîntat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentrucă în ziua aceasta S’a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse.” Geneza 2:3

La fel ca în fiecare aspect crucial al mântuirii, Satana a venit cu o contrafacere a îndreptăţirii, prin care mântuirea este promisă dar nu este oferită. Aşa cum existau evanghelii false travestite în adevăr în zilele lui Pavel, tot aşa avem astăzi evanghelii false promiţând ceea ce nu pot oferi. Şi o mulţime de creştini sinceri au cumpărat versiunea de evanghelie a lui Satan, pentru că sună atât de bine. Ce este această falsificare populară a adevăratei îndreptăţiri? Practic, este limitarea îndreptăţirii la Lecţia 9 doar. Este restricţionarea îndreptăţirii la declaraţia lui Dumnezeu că suntem neprihăniţi. Cu alte cuvinte, acesta înseamnă a echivala jumătate de îndreptăţire cu evanghelia întreagă. Mulţi creştini cred că îndreptăţirea este limitată doar la graţiere şi declaraţia de iertare. În această lecţie vom vedea însă că există un alt aspect vital al îndreptăţirii. Fără această dimensiune, îndreptăţirea este goală şi nesatisfăcătoare.

Care este al doilea aspect al îndreptăţirii?

(A) _____ Îndreptăţirea este regenerare.
(B) _____ Îndreptăţirea este reînnoire.
(C) _____ Îndreptăţirea este doar declarare.
(Două răspunsuri corecte)

Să urmărim cu atenţie modul în care ne mântuieşte Dumnezeu. Spălarea regenerării (a naşterii din nou) nu se referă la apa botezului, ci la spălarea inimii. Aceasta este o experienţă a inimii – o transformare deplină. Se petrece în minte şi schimbă toate valorile şi atitudinile noastre. Duhul Sfânt înnoieşte mintea noastră. Interesul nostru nu se mai concentrează asupra sinelui, ci asupra lui Hristos şi a semenilor. Din acest moment, avem gândul lui Hristos.
Când această spălare şi reînnoire a fost realizată de către Hristos şi Duhul Sfânt, atunci eu sunt îndreptăţit şi mântuit. Îndreptăţirea implică mai mult decât a fi iertat de păcatele trecutului. Îndreptăţirea este experimentată în viaţa lăuntrică. Este esenţial să se înţeleagă că îndreptăţirea regenerare şi reînnoire.

Cum descrie Isus mântuirea?

_____ Adevărat _____ Fals Naşterea din nou se întâmplă după ce suntem mântuiţi.

Isus nu a folosit cuvântul îndreptăţire la fel de des ca Pavel pentru a descrie lucrarea de mântuire, dar El a arătat foarte clar cum suntem mântuiţi. El a spus că naşterea din nou este o condiţie esenţială pentru mântuire. Imaginea cea mai comună prin care este descrisă îndreptăţirea experimentată (împărtăşită) este naşterea din nou. Naşterea din nou nu urmează îndreptăţirea, ea este îndreptăţirea.

Ce înseamnă a fi „în Hristos”?

(A) _____ A fi în Hristos însemnă a fi declarat nou.
(B) _____ A fi în Hristos însemnă a fi declarat şi făcut nou.
(C) _____ A fi în Hristos însemnă să doreşti înnoirea.

A fi în Hristos înseamnă a fi în stare de mântuire, sau a fi mântuit. Cel care este “în Hristos” este o făptură nouă, o nouă persoană. Dumnezeu creează o nouă persoană, cu motivaţii şi dorinţe noi. Isus compară acest proces cu a fi născut din nou.

Ce trebuie să se întâmple cu “omul vechi”?

(A) _____ Atunci când omul nostru cel vechi este crucificat, nu mai păcătuim la fel de mult.
(B) _____ Omul vechi este socotit drept mort.
(C) _____ Omul vechi şi păcatul mor împreună.

Omul vechi este modul nostru de viaţă vechi condus de egoism şi iubire de sine. Acest om vechi trebuie să moară şi să fie înlocuit cu noua creatură care este produsă de către Hristos şi Duhul Sfânt în naşterea din nou. Observaţi că a ne socoti morţi este aceeaşi lucru cu a fi de fapt răstignit. A fi declarat mort înseamnă a fi de fapt mort. Şi când omul vechi este mort, păcatul este mort în acelaşi timp. Aşa cum omul vechi şi păcatul sunt sinonime, la fel făptura cea nouă şi ascultarea sunt sinonime. Astfel îndreptăţirea şi ascultarea ar trebui să fie, de asemenea, unul şi acelaşi lucru. Datorită faptului că acest lucru nu este întotdeauna adevărat, vom începe să ne îndoim de experienţa noastră şi ne întrebăm dacă suntem într-adevăr îndreptăţiţi. Într-un astfel moment trebuie să ne bazăm din nou pe primul aspect al îndreptăţirii, pentru că trebuie să fim iertaţi din nou pentru păcatele comise.

Cum procedează Dumnezeu cu această problemă de a păcatului?

(A) _____ Păcatul nu poate fi iertat după naşterea din nou.
(B) _____ Este scopul lui Dumnezeu ca să nu păcătuim.
(C) _____ Dacă păcătuim Isus ne poate ierta.
(Două răspunsuri corecte)

Datorită milei celei mari a lui Dumnezeu, El continuă să ne ierte dacă păcătuim după naşterea din nou. Dar noi nu trebuie niciodată să credem că păcatul este necesar sau inevitabil după ce am fost îndreptăţiţi, deoarece este planul şi dorinţa lui Dumnezeu ca să nu păcătuim. El vrea să fim cu adevărat morţi faţă de păcat, şi vii pentru ascultare. Noi nu trebuie să confundăm niciodată mila lui Dumnezeu cu planul lui Dumnezeu. În dragostea şi mila Sa, El face multe lucruri pentru noi pe care El nu doreşte să trebuiască să continue a le face, şi anume, să ne ierte continuu pentru păcătuire. Planul de îndreptăţire a lui Dumnezeu include a ne face făpturi noi, ceea ce înseamnă a fi morţi faţă de păcat.

Care este calea lui Dumnezeu de a atinge acest obiectiv?

_____ Adevărat _____Fals Putem avea cu adevărat gândul lui Hristos.

Dacă acest text este adevărat, atunci există o modalitate de a participa la planul lui Dumnezeu. Dacă umblăm cu Hristos zi de zi şi privim spre Hristos şi avem comuniune cu Hristos atunci, printr-un miracol al Duhului Sfânt noi vom ajunge să gândim cu adevărat ca Hristos, să luăm decizii cum ar fi luat Hristos şi să rezistăm păcatului asemenea lui Hristos. Ceea ce era aparent imposibil devine o realitate! Probabil avem nevoie să folosim mai mult timp şi energie pentru a învăţa cum să avem gândul lui Hristos în fiecare zi.

Studiul suplimentar:”Iertarea lui Dumnezeu nu este un simplu act juridic, prin care ne scapă de osândă. Nu este numai iertare de păcat, ci smulgere din păcat. Este revărsarea iubirii răscumpărătoare, care transformă inima. David avea adevărata idee despre iertare, când se ruga: “Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic” (Ps. 51,10). “ (Cugetări de pe muntele fericirilor, p. 114) Iertarea lui Dumnezeu este mai mult decât o declaraţie, este reabilitarea, restaurarea şi reînnoirea omului. Este crearea unei noi inimi curate înlăuntrul nostru. Îndreptăţirea prin credinţă ne transformă şi ne declară neprihăniţi, în acelaşi timp. Iertarea (graţierea) este o transformare interioară.

“Făcându-ne neprihăniţi prin neprihănirea atribuită a lui Hristos, Dumnezeu ne declară neprihăniţi şi ne tratează ca neprihăniţi …. ‘Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. ‘ “(Mărturii selectate, vol. 1, p. 394). Această afirmaţie nu este în armonie cu definiţia actuală a îndreptăţirii în lumea creştină. Ea ne spune că Dumnezeu ne face neprihăniţi chiar când ne declară astfel. A fi îndreptăţit prin credinţă înseamnă a fi făcut neprihănit. Teologia creştină actuală spune că îndreptăţirea înseamnă a fi declarat neprihănit iar a fi făcut neprihănit urmează mai târziu, în sfinţire. Dar ceea ce am studiat ne spune că îndreptăţirea ne face neprihăniţi din interior, la fel cum ne declară neprihăniţi din punct de vedere legal.

” Când păcătosul, atras de puterea lui Hristos, se apropie de crucea înălţată a Domnului şi se pleacă înaintea ei, el devine o făptură nouă. Atunci, îi este dată o inimă nouă. El devine o făptură nouă în Isus Hristos….Dumnezeu Însuşi socoteşte ‘neprihănit pe cel ce crede în Isus. ‘ Romani 3,26 “ ( Parabolele Domnului Hristos , p. 163). Îndreptăţirea înseamnă primirea unei noi inimi de la Dumnezeu, devenind astfel o făptura nouă. Chiar acum există o încercare majoră de a separa puterea transformatoare a Duhului Sfânt de experienţa îndreptăţirii; de a plasa transformarea în totalitate în cadrul procesului de sfinţire. Dar ceea ce găsim în aceste declaraţii este faptul că transformarea şi a fi făcuţi neprihăniţi sunt experienţe care aparţin aceluiaşi proces de îndreptăţire prin care Dumnezeu ne declară neprihăniţi. Îndreptăţirea este pur şi simplu un alt nume pentru naşterea din nou, o făptură nouă sau zidirea unei inimi noi.

“Primind neprihănirea Lui atribuită, prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt, noi devenim ca El.” (SDA Bible Comentary, vol. 6,. P. 1098) Observaţi că atribuirea neprihănirii se realizează prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt. În zilele noastre, unii doresc să spună că suntem îndreptăţiţi de Hristos şi sfinţiţi de Duhul Sfânt. Dar inspiraţia nu susţine nicăieri această separare a lucrării lui Hristos şi a Duhului Sfânt. Ambii sunt implicaţi atât în experienţa îndreptăţirii, cât şi în aceea a sfinţirii. Prin urmare, este limpede faptul că atribuirea înseamnă mai mult decât creditarea neprihănirii. “A fi iertat în modul în care Hristos iartă nu înseamnă doar a fi absolvit de vină, ci a fi înnoit în duhul minţii noastre. Domnul zice:”Vă voi da o inimă nouă”. Chipul lui Hristos trebuie să fie imprimat în adâncul minţii, inimii, şi a sufletului. ” (Review and Herald, 1890-08-19)

Suntem cu toţii păcătoşi. Nu prin naştere, prin moştenire sau ghinion, ci prin alegerile noastre de a face lucruri în felul nostru în loc de a urma calea lui Dumnezeu, singura cale a fericirii şi păcii. Acest lucru înseamnă că noi toţi, indiferent cât de culţi sau rafinaţi am fi, suntem păcătoşi condamnaţi şi pierduţi. Doar înţelegând acest aspect elementar privind viaţa într-o lume căzută putem spera la ceva mai bun. Prin propriile noastre alegeri merităm să fim excluşi pentru totdeauna de la viaţa care a fost iniţial planificată pentru rasa umană. Numai dacă ne dăm seama de situaţia noastră disperată vom alerga la Dumnezeu pentru a găsi izbăvire din situaţia noastră fără speranţă. În următoarele patru lecţii vom explora soluţia lui Dumnezeu pentru problema noastră foarte gravă. Dumnezeu a oferit o cale de ieşire din dilema noastră, şi vrem să fie siguri că vom găsi remediul Lui, mai degrabă decât vreun remediu inventat de om care ar putea sa ne facă să ne simţim bine mergând înainte pe drumul spre distrugere.

Cât de mulţi au păcătuit?

______ Adevărat ______ Fals Cele mai multe fiinţe umane au păcătuit.

Biblia ne spune în multe feluri că fiecare om este un păcătos care merită pe bună dreptate despărţirea de Dumnezeu, ceea ce înseamnă distrugere. Nici unul dintre noi nu poate pretinde că este bun sau drept, indiferent cât de acceptabile pot părea vieţile noastre din punct de vedere moral, pentru că egoismul pe care l-am hrănit toată viaţa noastră este adânc înrădăcinat în caracterul nostru . Trăim pentru sine şi asta duce la auto-distrugere, fiind exact opusul căii lui Dumnezeu. Singura mângâiere pe care o putem găsi este că toţi împreună suntem în aceeaşi situaţie dificilă.

Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?

(A) _____ Suntem mântuiţi trăind vieţi mai bune.
(B) _____ Suntem mântuiţi prin credinţa în Isus.
(C) _____ Suntem mântuiţi dacă mergem la un preot sau pastor.

Din moment ce nu avem nici o cale de a rezolva problema noastră pe cont propriu, Dumnezeu a oferit o cale de scăpare. El a făcut soluţia Lui simplă şi clară, astfel încât nimeni să nu fie exclus de la soluţia lui din cauza lipsei de educaţie sau de avere. Orice fiinţă umană, indiferent în ce împrejurări se găseşte, poate apela la Isus pentru ajutor. Dacă vom crede că Isus a trăit şi a murit pentru a ne salva, am făcut primul pas pentru ieşirea din situaţia disperată în care ne aflăm.

Există mai multe căi pentru mântuire?

(A) _____ Mântuirea este posibilă numai prin viaţa şi moartea lui Isus.
(B) _____ Există multe modalităţi pentru mântuire.
(C) _____ Dacă vom face tot ce putem, vom fi mântuiţi.

Biblia este foarte exclusivistă cu privire la modul de mântuire. În multe moduri diferite mi se spune că numai pe calea oferită de Dumnezeu – viaţa şi moartea Fiului lui Dumnezeu – este posibilă mântuirea. Nici un învăţător omenesc, filosofie sau religie nu ne poate salva. Nu contează cât de multe milioane de oameni ar putea urma un alt mod de mântuire, nu există nici o speranţă de scăpare dacă nu urmăm calea lui Dumnezeu. Toate celelalte soluţii la problema păcatului sunt unghiuri moarte, conducând doar la distrugere.

Ce putem spune despre cei care nu au cunoştinţă despre Isus?

(A) _____ Cei care nu ştiu despre Isus vor fi pierduţi.
(B) _____ Lui Dumnezeu nu-i pasă dacă suntem ignoranţi.
(C) _____ Dumnezeu nu ne socoteşte responsabili pentru ceea ce nu ştim.

Noi slujim un Dumnezeu foarte milostiv şi corect. În timp ce singura cale de mântuire este viaţa şi moartea lui Isus, Dumnezeu nu-i socoteşte pe indivizi păcătoşi şi responsabili pentru ignoranţa vârstei sau culturii lor. El va lua în considerare circumstanţele vieţii unei persoane, în special în ceea ce priveşte lumina sau adevărul disponibil pentru acea persoană. Dacă o persoană Îi răspunde lui Dumnezeu şi I se supune cu înţelegerea lui limitată despre El, sângele ispăşitor a lui Isus va acoperi această persoană, atâta timp cât există o predare sinceră şi completă lui Dumnezeu.

Ce este îndreptăţirea?

(A) _____ Îndreptăţirea este iertare.
(B) _____ Îndreptăţirea este neprihănirea (dreptatea) care ne este atribuită.
(C) _____ Îndreptăţirea este libertatea de a păcătui.
(Două răspunsuri corecte)

Primul lucru pe care trebuie să îl înţelegem despre îndreptăţire este că Dumnezeu iartă păcatele noastre. Din moment ce nu putem face nimic pentru a schimba alegerile noastre din trecut, Dumnezeu ne iartă pur şi simplu. Noi nu mai suntem păcătoşi vinovaţi. Acesta este aspectul declarativ al îndreptăţirii. A fi îndreptăţit înseamnă a fi graţiat, a fi achitat, a fi socotit neprihănit. Dumnezeu mă declară iertat şi graţiat, fără a-mi cere practicarea vreunei lucrări pentru a-mi câştiga iertarea.

Cum a fost Avraam îndreptăţit?

(A) _____ Avraam ar putea fi mândru de îndreptăţirea sa.
(B) _____ Avraam a fost îndreptăţit crezând în Dumnezeu.
(C) _____ Avraam a fost socotit (considerat) neprihănit.
(Două răspunsuri corecte)

Faptele bune, chiar şi cele mai bune de lucrări, nu asigură sau câştigă îndreptăţirea. Îndreptăţirea este un dar al harului lui Dumnezeu, nemeritat şi necâştigat. Atunci când credem în promisiunile lui Dumnezeu şi acceptăm viaţa şi moartea lui Hristos pentru noi, suntem socotiţi neprihăniţi. Suntem îndreptăţiţi sau declaraţi a fi neprihăniţi.

De ce este posibil să fim mântuiţi?

_____ Adevărat _____ Fals Mântuirea este în totalitate prin harul lui Dumnezeu.

Singura şansă pe care o are fiecare dintre noi pentru mântuirea este faptul că Dumnezeu este dragoste. Numai datorită milei şi harului Său faţă de noi avem vreo speranţă pentru o cale de scăpare de la distrugere. Indiferent de ceea ce am învăţat despre îndreptăţire şi sfinţire, noi nu trebuie să uităm că mântuirea este prin har, absolut nemeritată. Putem coopera cu îndreptăţirea lui Dumnezeu, dar niciodată nu putem contribui la îndreptăţirea noastră. Nimic din ceea ce facem, nici chiar credinţa noastră, nu ne poate îndreptăţi.

Care este rezultatul îndreptăţirii?

Marele dar al îndreptăţirii ne oferă ceea ce nici o faptă bună sau efort vitejesc nu ne pot oferi – pacea cu Dumnezeu. Vinovăţia dispare, frica dispare, incertitudinea dispare. Ele sunt înlocuite de pace şi bucurie, pentru suntem socotiţi neprihăniţi de dragul lui Hristos.
“Iertarea şi îndreptăţirea sunt unul şi acelaşi lucru. Prin credinţă, credinciosul trece de la poziţia de rebel, un copil al păcatului şi al lui Satana, în poziţia de supus loial al lui Isus Hristos, nu din cauza unei bunătăţi inerente, ci pentru că Hristos îl primeşte ca şi copil al Său prin adopţie …. Harul lui Hristos este dat în mod liber pentru a îndreptăţi pe păcătos fără merit sau pretenţie din partea sa. Îndreptăţirea este o iertare deplină şi completă a păcatului. Din momentul în care un păcătos îl acceptă pe Hristos prin credinţă, din acel moment, el este iertat. Neprihănirea lui Hristos îi este acordată, şi el nu mai trebuie să se îndoiască de harul iertător al lui Dumnezeu. ” (SDA Bible Commentary, vol.. 6, p. 1071)

Îndreptăţirea prin credinţă este principiul de bază al Evangheliei. Este temelia mântuirii. Dacă nu experimentăm îndreptăţirea, nu avem nici o speranţă de mântuire. Îndreptăţirea este adoptarea în familia lui Dumnezeu. Dumnezeu mă declară neprihănit.